Mici intamplari cu animale (171)

Lăsaţi singuri

Căprioara, ca şi ciuta, cît timp îi sunt puii mici îi ţine lîngă ea, ziua şi noaptea. Aceasta e regula generală. Dar iată că sunt abateri şi poate că nu prea rare. Observaţiile de mai jos, făcute de un excelent vînător şi scriitor cinegetic al nostru, prezintă trei cazuri în care peste zi mamele şi-au aşezat puii într-un loc sigur, ca într-un leagăn, au plecat şi s-au întors la ei abia seara.

Într-o dimineaţă din luna iunie vînătorul pîndea la un că­prior bun, pe care îl văzuse în două rînduri în acelaşi loc, în partea de sus a plantaţiei Coman din Munţii Cugirului. După ce s-a făcut ziuă, a văzut ca la o sută de metri o căprioară cu iedul lîngă ea, păscînd liniştită. Pe cînd soarele răsărea, că­prioara a plecat spre pădure, a dispărut în desimea ei, însă fără ied, care s-a făcut nevăzut şi el, desigur culcat în vegetaţia înaltă a plantaţiei.

Întîmplarea a făcut să pîndească la acelaşi ţap şi în seara aceleiaşi zile. Cu mult înainte de asfinţitul soarelui, capra vă­zută dimineaţa a ieşit din nou în plantaţie, mergînd de-a drep­tul şi grăbită la locul unde o văzuse cu iedul. Oprindu-se la o distanţă de vreo patruzeci de metri, a stat un moment nemiş­cată, în clipa următoare a ţîşnit dintr-o tufă de zmeuriş iedul, a străbătut distanţa pînă la căprioară repede ca o nălucă, văzîndu-i-se din iarba înaltă numai urechile, şi s-a înfundat sub pîntecele mamei. A început să sugă cu nesaţ, izbind des cu botul în ugerul căprioarei, care răspundea la fiecare lovitură ridicîn­du-şi puţin piciorul. Era hămesit bietul ied, nu supsese de dimi­neaţa pînă seara.

Cu un an mai tîrziu, către sfîrşitul lunii mai, tot în crăpa­tul zorilor, vînătorul era la pîndă într-un observator înalt din Pîrîul Căldării, din Muntele Măgura (Cugir). Tîrziu, pe cînd soarele era sus, se scoală din bisacănul înalt al tăieturii o căprioară cu doi iezi. Căprioara a trecut pe lîngă observator, a intrat în pădurea de la spatele acestuia fără să se înapoieze şi fără ca iezii să o mai urmeze timp de două ore, cît a mai stat vînătorul acolo. Foarte probabil că mama lor i-a... culcat, ca să revină la ei numai seara.

În ziua de 20 iulie a altui an, acelaşi vînător stătea în alt pătul din acelaşi teren de vînătoare, mai mult ca să se bucure de privelişte, de vînatul care ieşea seara la păscut. Era o seară blîndă. La mică distantă, apa învolburată a rîului Cugir vuia monoton, povestind întîmplări vechi pe care le-a văzut. Înainte de a fi apus soarele se mişcă ceva în tufişul din rîpa din faţă. Prin binoclu vînătorul descoperă un viţel de cerb, care ieşise din tufele mici şi începuse să ciugulească pe panta rîpei. Se oprea des şi privea atent spre pădure. Nu mult după aceea se mişcă tufele din marginea pădurii mari şi apare o ciută. Si viţelul şi ciuta rămîn nemişcaţi, privind unul în direcţia celuilalt, fără să se poată vedea din cauza spinăriei rîpei. După cîtăva vreme, ca la un semn, ciuta se apropie de malul rîpei, iar viţelul este în cîteva sărituri sus pe mal, îşi vîră capul sub mamă-sa şi suge de zor. Peste zi viţelul rămăsese departe de ciută şi s-au întîlnit iarăşi numai seara. Interesant cum s-au simţit amîndoi cînd a venit ciuta. Poate i-a făcut aceasta un semn, poate a dat un glas pe care vînătorul nu l-a auzit.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor