Jessica
se simţea întotdeauna puţin nervoasă când intra în partea asta a peşterii.
„Tati, dacă piatra aia mare cade din locul în care stă? Nu-i aşa că asta ne-ar
bloca ieşirea şi n-am mai putea ajunge niciodată, niciodată acasă?
„Aşa
ar fi, dar n-o să cadă", răspunse tatăl ei puţin absent şi destul de brusc
preocupat de modul în care plantele lui începeau să se obişnuiască cu
întunericul în această parte, cea mai întunecată, a peşterii.
„Dar
de unde ştii că n-o să cadă, tati?" insistă Jessica.
„Stânca
aia e probabil acolo de multe mii de ani. N-o să cadă tocmai acum."
Jessica
nu era satisfăcută cu atât.. „Cu siguranţă că, dacă e să cadă odată, cu cât a
stat mai mult acolo sus cu atât e mai mare pericolul să cadă acum, nu?"
Tatăl
Jessicăi se opri din examinarea plantelor şi se uită la ea zâmbind
uşor.
„Nu
e deloc aşa". Zâmbetul deveni mai vizibil, apoi mai interiorizat. „De
fapt, cu cât stă acolo de mai multă vreme, cu atât e mai puţin probabil că va
cădea cât timp suntem noi aici." Era evident că nu avea să urmeze niciun
fel de explicaţie; tatăl se întoarse la plantele lui.
Jessica
nu-l putea suferi când era într-o asemenea dispoziţie dar, de fapt, nu era
chiar aşa, îl iubea foarte mult, mai mult decât pe oricine altcineva. Ar fi dorit
însă, să nu aibă dispoziţii de acest fel. Ştia că toate astea au ceva de-a face
cu faptul că tatăl ei era un savant, dar tot nu înţelegea. Jessica spera să
devină şi ea savant într-o zi, dar va avea grijă să nu aibă niciodată o astfel
de dispoziţie.
Dar
cel puţin se liniştise în privinţa pericolului ca bolovanul să se rostogolească
şi să blocheze ieşirea. Era evident că pe tatăl ei nu-l neliniştea această
posibilitate, iar încrederea lui îi alungă nervozitatea. Nu înţelesese explicaţia,
dar ştia că tatăl ei are întotdeauna dreptate în lucrurile astea — sau, cel
puţin, avusese aproape întotdeauna dreptate. Mă rog, fusese discuţia aceea
despre oră în Noua Zeelandă, când mami a spus un lucru şi tati insista că nu e
aşa. Pe urmă, trei ore mai târziu, tati a coborât din birou şi a spus că-i pare
rău şi că se înşelase, iar mami avusese dreptate tot timpul. A fost amuzant!
„Pariez că şi mami putea fi savant dacă ar fi vrut" îşi spuse în sinea ei.
„Şi n-ar fi avut dispoziţii din astea ciudate ca tata"
Jessica
fu ceva mai atentă să pună următoarea întrebare în momentul în care tatăl său
tocmai terminase ceea ce făcea şi nu începuse încă ceva nou. „Tati? Ştiu că
bolovanul n-o să cadă, dar cum ar fi dacă ne-am imagina că ar cădea şi că am fi
închişi aici pentru toată viaţa. S-ar face foarte întuneric? Am fi în stare să
respirăm?
„Ce
gânduri negre!" răspunse tatăl Jessicăi. Apoi privi atent bolovanul de
deasupra intrării. „Hmm", spuse, „da, cred că bolovanul va acoperi
intrarea aproape complet. Va rămâne cu siguranţă loc pentru ca aerul să intre
şi să iasă, aşa că nu ne vom sufoca. Cât despre lumină, cred că va rămâne
spărtura aia rotundă de deasupra care va lăsa să intre ceva lumină, dar va fi
desigur foarte întuneric - mult mai întuneric decât acum. Însă sunt sigur că
vom putea vedea destul de bine după ce ne obişnuim. Mă tem că n-ar fi prea
frumos, totuşi. Dar pot să-ţi spun un lucru: dacă ar trebui să trăiesc aici tot
restul vieţii cu cineva, aş prefera să fiu cu minunata mea Jessica decât cu
oricine altcineva — şi cu mami, desigur.
Jessica
îşi aminti de ce îl iubea pe tati aşa de tare. „Şi eu vreau ca mama să fie
aici, pentru că în următoarea întrebare am să presupun că bolovanul a căzut
înainte ca eu să mă fi născut, iar tu şi cu mami m-aţi crescut aici în peşteră
de la început... şi am putut trăi pentru că am mâncat din plantele tale
caraghioase."
Tati
se uită puţin ciudat, dar nu spuse nimic.
„Atunci
n-aş fi văzut niciun fel de viaţă, alta decât cea din peşteră. Cum aş fi putut
şti ce e în lumea de afară? Aş fi putut şti că sunt copaci în ea, şi păsări, şi
iepuri şi alte lucruri? Desigur, mi-ai fi putut spune toate astea, deoarece tu
le-ai văzut înainte de a fi prins aici, dar cum aş fi putut eu şti - vreau să
zic, cum aş fi putut şti eu însămi, fără să trebuiască să cred tot ce-mi spui
tu?"
Tatăl
se opri şi se gândi câteva minute. Apoi spuse: „Păi presupun că, din când în
când, în câte-o zi însorită, o pasăre ar fi putut zbura exact prin dreptul
crăpăturii, astfel încât i-am fi putut vedea umbra pe peretele din fund.
Desigur, umbra ar fi fost oarecum deformată pe peretele ăsta neregulat, dar am fi
putut învăţa cum s-o corectăm. Dacă crăpătura ar fi mică şi destul de rotundă, atunci
pasărea ar putea arunca o umbră destul de bine conturată; dacă nu, ar trebui să
ne imaginăm de asemenea o serie de corecţii. Pe urmă, dacă aceeaşi pasăre ar
zbura pe aici de mai multe ori, am putea obţine o imagine destul de bună a
felului în care arată, în care zboară şi aşa mai departe, toate doar din umbra
ei. Apoi, dacă soarele ar fi destul de jos pe cer, s-ar putea întâmpla ca un
copac, situat chiar între soare şi crăpătura noastră, să apară ca o umbră pe
perete, cu frunzele în vânt, astfel încât am putea obţine şi o imagine de
copac. Şi poate că, din timp în timp, un iepure ar putea sări prin faţa
crăpăturii astfel încât să ni-l putem imagina şi pe el tot din umbra de pe
perete."
„Interesant", spuse Jessica. Tăcu câteva clipe, apoi spuse: „Crezi
că ar fi fost posibil să faci vreo descoperire ştiinţifică reală, aici, în
peşteră? Să ne imaginăm că am făcut o mare descoperire despre lumea de afară şi
apoi am ţine una din acele conferinţe, încercând să-i convingem pe toţi
ceilalţi că avem dreptate. Desigur, toţi oamenii de la conferinţă (ca şi tine)
ar fi trebuit să fie crescuţi în peşteră, altfel ar fi vorba doar de o
scamatorie. Dar e în regulă, ei ar fi putut să crească în peşteră dacă am fi
avut tone de plante din astea ciudate şi toţi am fi trăit mâncând din
ele!"
De
data asta tatăl Jessicăi păru vizibil tulburat, dar tot nu spuse nimic. Pentru
câteva minute tăcu, părând că se gândeşte adânc. Apoi spuse: „Da, cred că ar fi
posibil. Dar vezi tu, cel mai greu lucru ar fi să-i convingem că lumea din
afară există. Tot ce vor şti ei despre ea vor fi doar umbre şi felul în care
acestea se mişcă sau îşi modifică forma, din timp în timp. Pentru ei, umbrele
complicate şi mişcătoare de pe zidul peşterii reprezintă tot ceea ce există în
lume. Deci, o parte a conferinţei noastre va trebui să-i convingă mai întâi că
există o lume din afară, cea la care teoria noastră se referă. De fapt, aceste
două lucruri merg împreună. O bună teorie despre lumea din afară va fi o parte
importantă a încercării de a-i convinge pe oameni că există ceva în afara
peşterii!"
„Oh,
tati, şi care este teoria noastră?"
„Nu
te grăbi....stai puţin...uite-o: pământul se învârte în jurul soarelui!" „Asta
nu e o teorie prea nouă."
„Nu -
e chiar veche de aproape douăzeci şi trei de secole - un timp aproape la fel de
lung ca cel în care bolovanul a stat deasupra intrării. Dar, în povestea ta,
noi toţi ne-am petrecut vieţile în peşteră şi nimeni n-a auzit de o astfel de
idee până acum. Va trebui să-i convingem mai întâi că există un astfel de lucru
ca Soarele sau ca Pământul. Ideea ar fi ca simpla eleganţă cu care teoria
noastră va explica toate tipurile de detalii ale mişcării luminii şi umbrelor
să-i convingă în cele din urmă pe toţi participanţii la conferinţă nu numai că
există acolo afară un lucru atât de strălucitor pe care-l numim Soare, dar şi
că Pământul este într-o continuă mişcare de rotaţie în jurul lui, învârtindu-se
şi în jurul axei proprii."
„Şi
va fi foarte greu să-i convingem?"
„Cu
siguranţă! De fapt, vom avea de făcut două feluri de lucruri foarte diferite.
Mai întâi, va trebui să arătăm că teoria noastră simplă explică într-un mod
foarte precis un imens număr de date detaliate privind felul în care pata de
lumină şi umbrele se mişcă de-a lungul peretelui. În acest punct, unii dintre
oameni s-ar putea lăsa convinşi; alţii însă, vor spune că există o teorie mult
mai plină de bun simţ, conform căreia Soarele este cel care se învârte în jurul
Pământului. În detaliile ei, o astfel de teorie va sfârşi prin a fi mult mai
complicată decât cea pe care o propunem noi, însă oamenii vor prefera să creadă
în teoria complicată, pur şi simplu pentru că vor refuza să creadă (cu oarecare
dreptate) că peştera noastră se mişcă cu aproximativ o sută de mii de kilometri
pe oră, cum ar cere-o teoria noastră."
„Chiar
face asta?"
„Da,
cam aşa ceva. Astfel, pentru a doua parte a demonstraţiei noastre, va trebui să
ne schimbăm complet tactica şi să facem lucruri pe care cei mai mulţi le vor
considera irelevante. Vom rostogoli bile de-a lungul unor planuri înclinate,
vom pune în mişcare penduluri şi alte chestii de acest fel — doar pentru a
arăta că legile fizice care guvernează comportamentul lucrurilor din peşteră ar
fi neafectate de faptul că peştera se mişcă sau nu în jurul pământului cu o
asemenea viteză. Acesta a fost unul dintre lucrurile importante pe care Galileo
Galilei le-a avut de arătat — ţi-l aminteşti, cel din cartea pe care ţi-am
dat-o."
„Sigur
că-mi amintesc! Numai că toate lucrurile sună teribil de complicat. Pariez că o
grămadă de oameni vor adormi la conferinţa noastră, exact aşa cum am văzut că
adorm la conferinţele reale când le vorbeşti tu".
Tatăl
Jessicăi roşi uşor. „Bănuiesc că ai dreptate! Numai că mi-e teamă că asta e
ştiinţa: grămezi de detalii, multe dintre ele părând foarte plicticoase şi
uneori complet irelevante pentru imaginea pe care încerci s-o creionezi, chiar
dacă teoria finală are ceva surprinzător de simplu, ca ideea nostră că Pământul
se învârte în jurul acelui obiect numit „Soare". Unii oameni ar spune că
nu simt nevoia să-şi bată capul cu toate detaliile astea plicticoase, deoarece
ideea li se pare în orice caz plauzibilă. Însă adevăraţii sceptici vor vrea să
verifice totul, căutând posibile portiţe de scăpare.
„Mulţumesc,
tati. Totdeauna mi-a plăcut să vorbeşti cu mine despre lucruri din astea, când
devii din ce în ce mai entuziasmat şi mai roşu la faţă. Dar putem să ne
întoarcem acum? Se face întuneric şi sunt obosită, flămândă — şi mi-e un pic
frig."
„Hai,
atunci." Tatăl Jessicăi îşi puse braţul în jurul umerilor ei şi ieşiră
împreună din peştera care se întuneca. La ieşire, Jessica se uită din nou la
bolovan.
„Ştii
ceva, tati? Cred că sunt de acord cu tine. Bolovanul ăla o să stea acolo sus
cel puţin încă douăzeci şi trei de secole!"
Sir Roger Penrose - Incertitudinile ratiunii, umbrele mintii - Prolog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu