Nemaipomenita homeopatie
Ideea mi-a venit cînd mă aşteptam mai puţin. M-aş
fi mirat cum de izbutisem, dacă aş fi avut timp să mă mir. Atunci şi cu atît
mai puţin mai tîrziu... Dar sunt nevoit să intercalez o explicaţie. Vai, şi cît
de silnice mi se par aceste digresiuni, pe care nu le-am practicat niciodată.
Obişnuit să-mi măsor spaţiul ştirilor cu linia şi cuvîntul, ba chiar să aleg
dintre cuvinte pe cele mai scurte şi totodată mai clare (altfel aş fi fost
obligat să-mi caut altă meserie), mă învăţasem să dispreţuiesc orice lămurire
suplimentară şi îmi făcusem faimă tocmai din meşteşugul de a găsi faptele de
mare importanţă în realitatea de care mă ocupam şi cîtuşi de puţin în frazele
scrise de mine.
Să nu mai vorbesc însă de meseria mea, ci numai de ciudata
întîmplare imprevizibilă care m-a adus în faţa acestui teanc de foi. Ah, şi
iată că iar trebuie să mă abat de la deprinderi şi să mai fac o digresiune.
Eram însurat de mai mulţi ani. N-aş zice că eram nefericit, cred însă că nici
norocos. Adică - mi-e foarte greu să cercetez astfel de arii în care se
descurcă cel mult juriştii şi psihologii - bănuiesc totuşi că ea era mai
nefericită decît mine, fără să fiu însă vinovat eu de nefericirea ei, chiar
dacă eram (ce paradox! şi cu toate acestea aşa este...) cauza acestei
nefericiri. Mă veţi ierta, sper, dacă o să fac şi puţină teorie. Există pe lume
oameni cumsecade ale căror calităţi admirate sunt de fapt, în conjunctura lor
intimă şi neprevăzută, defecte obiective uneori foarte grave; iar oamenii
aceştia care, cum se spune adesea, n-ar omorî o muscă, fiind nişte victime ale
nimănui, sunt parcă anume născuţi (sau, ştiu eu, „programaţi” de natură) ca să
chinuiască şi să distrugă alţi oameni, dar aşa de pasiv, atît de involuntar,
încît nocivitatea lor nici nu se bagă de seamă, iar cercetătorul obişnuit să
caute (lucru de altfel necesar şi lăudabil) cauza tuturor fenomenelor, o
găseşte tot în aparenţele înconjurătoare. În cazul de faţă, lumea - dar ce zic
eu lumea, cînd eu însumi începusem să mă socot vinovat - mă cam osîndea, iar
nevastă-mea, această femeie frumoasă şi bună la suflet, ar fi fost în stare să
dăruiască oricui tot ce credea ea că i-ar lumina aceluia viaţa. Eu, cum e şi
firesc, o iubeam; mă şi obişnuisem cu viaţa de familie, şi mă iubea şi soţia
mea pe mine, fiind în acelaşi timp conştientă că numai pentru mine se sacrifică
oridecîteori îmi făcea tot felul de lucruri de care n-aveam neapărat nevoie sau
cînd mă povăţuia mereu să nu mă obosesc atîta (fără îndoială, spre binele meu)
şi îmi cerea mai tot timpul bani (căci banii încă nu se desfiinţaseră) cu care
să cumpere pentru mine sau pentru noi amîndoi, deci tot pentru mine, diferite
lucruri care ne-ar fi sporit desigur fericirea; iar cînd afla că există ceva
nou ce mi s-ar potrivi şi eu încă nu posedam, începea să plîngă ca un copil, şi
cînd din dorinţa de a o mîngîia începeam să lucrez în plus ca să cîştig banii
suplimentari trebuitori pentru o poşetă nouă, care ar fi devenit indirect tot a
mea de vreme ce eu, nu altul, urma să mă bucur de eleganţa soţiei mele, dînsa
plîngea din nou arătîndu-mi cît este de nefericită că nu înţeleg să mă cruţ şi
să stau numai cu ea. Cînd plecam undeva în misiunile mele de reporter, plîngea
că o las singură, şi pentru că nu puteam să nu plec am început de la o vreme
s-o iau cu mine, dar şi acolo plîngea zicînd că nu îndură să mă vadă mereu
alergînd după noutăţi şi că ar fi mai bine să mă cruţ şi să stau să mă odihnesc
lîngă ea atunci cînd, cum spunea chiar dînsa, făceam exces de zel. Cînd însă am
încercat s-o ascult şi să stau cu dînsa atîta cît dorea, mi-a spus că o să
îmbătrînesc de timpuriu din lipsă de activitate, fiindcă bărbatului îi trebuie
activitate ca să nu îmbătrînească. Iată de ce de la o vreme, băgînd de seamă că
e tot mai tristă, m-am simţit eu însumi tot mai măcinat, fără să ştiu măcar din
ce pricină şi fără să găsesc o soluţie reparatoare. La divorţ nu mă puteam
gîndi, mie nu-mi place jocul de-a familia - deşi nu ştiu cine mi-a spus că ar
fi soluţia cea mai demnă, ba chiar dînsa începuse să spună că dacă nu mă văd în
stare să am grijă de propria mea fericire, mai bine să mă despart de ea şi să
plec sau s-o las să plece, fiindcă nu se mai simte capabilă să-mi înfrunte
această îndărătnicie şi cu atît mai puţin să poarte răspunderea neglijenţei
mele faţă de mine însumi.
Recunosc, prin muncă stăruitoare am ajuns un
reporter atent şi concis, dar ce pot face dacă natura nu m-a înzestrat cu o
inteligenţă profundă de filozof, care m-ar fi ajutat să înţeleg ceva din toată
încurcătura asta! Sunt convins că ea avea dreptate, deşi mi-e greu să pricep de
ce, dar tot aşa de încredinţat sunt că nu eram şi nu puteam fi în stare să
găsesc soluţia care făcîndu-mă fericit în ochii ei, s-o facă şi pe ea fericită.
Pentru că, mărturisesc cu conştiinţa cea mai curată, eu unul nu pot spune că
n-aş fi fost fericit.
Cineva, un ins pe care nu-l consideram prieten cu
toate că venea la mine în casă, m-a întrebat în glumă de ce nu mă sinucid, dacă
tot nu găsesc vreo soluţie şi nici nu divorţez. Ea a început să plîngă (fusese
de faţă, şi nu ştiu de ce am lăsat-o să fie de faţă la asemenea discuţii
stupide!) şi atunci am explicat că sinuciderea după părerea mea este sau
demenţă sau laşitate, şi că sunt atîtea lucruri frumoase de văzut încît, dacă
aş putea, mi-aş dubla viaţa în loc s-o scurtez. Şi în clipa aceea dînsa a
izbucnit într-un plîns şi mai sfîşietor (asta a fost cea mai absconsă enigmă
psihică pe care am putut-o întîlni vreodată) şi mi-a spus printre lacrimi:
– Atunci caută totuşi o soluţie, de ce eşti laş?
Iată ce m-a făcut să găsesc soluţia aceea
neaşteptată.
De cîteva zile, pe cosmodromul din apropierea
capitalei se pregătea pentru decolare prima noastră astronavă fotonică
automată, fără pasageri. Eu scrisesem de atîtea ori despre astronavele care
decolau la noi şi în alte ţări, încît era firesc să mă duc şi acum la locul de
lansare, cînd avea loc şi la noi un atare eveniment sublim, de necrezut
altădată nici în literatura fantastică. Se părăsiseră vechile proiecte de
asamblare în atelierele orbitale. Această astronavă era pe cosmodrom. Arăta
destul de mare oricum, ca să nu mai vorbesc de gigantica ei oglindă. Urma să
fie bineînţeles teleghidată. Se încerca o cu totul nouă formulă de construcţie
a motorului, despre care nu pot spune absolut nimic fiindcă e un secret de
stat; pot să precizez numai că formula era cu totul inedită în construcţia de
nave cosmice. Avea tot ce îi este necesar unei nave interplanetare: aer
condiţionat, instalaţie de recuperare a deşeurilor umane, apă, alimente, distracţie
- fireşte, nu prea îmbelşugată - şi fără îndoială cele mai moderne instalaţii
şi instrumente de bord. Nu avea însă pasageri, nici pilot. Se experimenta, cum
am mai spus, un nou tip de motor fotonic. Viteza urma să fie uluitoare: aproape
viteza luminii! În locul echipajului de bord, pe cele patru fotolii erau
instalate patru manechine (în treacăt spus, foarte frumos modelate), cu aspect
omenesc, în scafandre spaţiale, fiecare de greutatea unui bărbat mijlociu.
Ultima dată intrasem în capsulă spre seară, cu
cîteva ore înainte de evacuarea oamenilor de pe cosmodrom, căci în noaptea care
urma, astronava trebuia să decoleze. Tocmai aflasem din nou acasă că sunt
nefericit şi, cine ştie prin ce asociaţie absurdă, uitîndu-mă la unul din cele
patru manechine, am găsit că-mi cam seamănă. M-am gîndit întîi, rîzînd, că dacă
aş fi în locul lui, lipsind din punctul de vedere al rachetei cîteva zile de pe
Pământ, absenţa mea s-ar lungi pentru pămînteni probabil la cîteva luni sau
chiar un an-doi. Înţeleg ideea generală a paradoxului din celebra ecuaţie a lui
Einstein, dar nu sunt în stare s-o demonstrez matematic şi cu atît mai puţin să
calculez diferenţa de timp ce ar rezulta dintr-un asemenea zbor. De temut însă
nu mă temeam. Eram convins că, datorită curajului şi sănătăţii mele, poate şi
calităţilor de reporter despre care au tot vorbit alţii, aveam toate şansele să
fiu trimis cu o astronavă atunci cînd ţara mea ar fi îmbarcat pe vreuna şi un
ziarist. Tot judecînd aşa, deodată mi-a venit gîndul straniu de a mă substitui
unuia dintre manechine. Mai aveam îngăduinţa să rămîn în astronavă douăzeci de
minute. O cunoşteam bine pe dinăuntru, ştiam chiar să fac unele manevre
elementare de zbor. M-am gîndit atunci că soluţia mult căutată ar fi să pătrund
în acest paradox al timpului şi, pierzînd foarte puţin din viaţa mea, să mă
întorc ceva mai tîrziu cînd poate meditaţia şi o vîrstă ceva mai înaintată (a
ei, nu a mea!) i-ar oferi soţiei mele nişte concluzii pe care pînă acum nu le
descoperise. Cum aveam să fac? Constructorii şi toţi ceilalţi specialişti de pe
cosmodrom lucrau în afara capsulei locuibile şi aveau atîta încredere
(verificată!) în mine, încît nici nu se mai interesau de persoana mea. În cele
douăzeci de minute puteam să scot din scafandru manechinul care-mi semăna, să-l
duc în dezintegratorul deşeurilor nerecuperabile şi să mă bag liniştit în
scafandrul rămas gol. Apoi să aştept. Dar nu era asta o hoţie? M-am gîndit
repede însă profund, şi am constatat că nu era: experimentul nu pierdea absolut
nimic, eu aveam aceeaşi greutate ca şi manechinul, aerul, apa, alimentele şi
toate celelalte aveau să facă oricum un drum gratuit, iar dacă le utilizam
izbutind să mă întorc şi viu, n-aş fi adus decît servicii suplimentare
ştiinţei, ca să nu mai vorbesc de ziarul al cărui reporter eram. Aşa că,
aproape cu iuţeala unui calculator electronic în stare să rezolve lucrurile
cele mai complicate în infime fracţiuni de secundă, am luat o hotărîre
crucială.
Aşadar am făcut toate pregătirile, desfăcînd
discret scafandrul şi descuind uşa dezintegratorului, apoi am ieşit cu carnetul
de reporter în mînă pe platforma de unde puteam lua liftul care să mă coboare
pe cosmodrom. Am stat de vorbă două-trei minute cu specialiştii care făceau
ultimele verificări, am deschis uşa liftului şi în clipa aceea mi-am luat rămas
bun de la ei, adăugînd perfid:
– Interiorul nu-l mai verificaţi o dată?
– De ce? a întrebat unul din ei.
– Aşa! am zis rîzînd. Poate că am lăsat înăuntru
vreo bombă...
Ei rîseră, dar nu prea mult, fiindcă aveau
treabă.
Atunci am intrat în lift, uşa căruia, ca toate
uşile de acolo, se închise fără zgomot. Spre norocul meu, cei cîţiva
specialişti ocoliră platforma, trecînd de partea cealaltă a rachetei, şi atunci
deschisei precaut uşa liftului, o închisei cu aceeaşi grijă la loc şi intrai
tiptil în astronavă. Mă gîndeam că dacă mă vede cineva, spun că mi-am uitat
ceva înăuntru, de exemplu maşina electronică portativă de scris sau alt obiect
mic. Dar nu m-a văzut nimeni.
Cu mişcări febrile (şi eu sunt de obicei un om
foarte calm!) am scos manechinul din scafandru, l-am închis în cavitatea
dezintegratorului trebuind să-i îndoi picioarele şi gîtul, ceea ce nu mi-a
făcut nicio plăcere, apoi am intrat în scafandrul golit, l-am închis pînă la
etanşeitatea probată imediat de un mic cadran care-mi mai fusese arătat şi am
încremenit în aşteptare. Sau poate că am adormit... Da, cred că am adormit,
fiindcă nu mai ştiu nimic din cele ce s-ar fi petrecut cu mine sau lîngă mine
pînă la decolare. La un moment dat simţeam că nu mai pot îndura greutatea
propriului meu trup, dar deprins cu multe şi mai ales teribil de sănătos, am
scăpat cu bine. După aceea, cînd am băgat de seamă că echilibrul se restabileşte
în organism, mi-am desfăcut încet cordonul şi celelalte curele ca să gust din
plin senzaţia imponderabilităţii. Capsula nu era mare, eu ştiam din lecturi ce
fac de obicei astronauţii în astfel de împrejurări, aşa că am izbutit să nu mă
prea lovesc de tavan sau de lucruri, mai ales că la un moment dat, pesemne
datorită unei comenzi automate, imponderabilitatea a încetat brusc, în capsulă
începînd să domnească o stare de gravitaţie artificială. Atunci am observat o
uşă pe care înainte n-o cercetasem. În spatele ei mi s-a părut că se mişcă
ceva. Pe uşa ca un disc nu era niciun semnal de interdicţie, aşa că am încercat
s-o deschid, bineînţeles cu foarte mare grijă. Dar am rămas trăznit: înăuntru
era un foarte frumos cîine lup care mă privi fără duşmănie. Mi-am zis întîi că
trebuie să fie vreo halucinaţie, dar întinzînd mîna cîinele mi-o linse şi
atunci îi desfăcui curelele, chemîndu-l în „apartamentul” meu.
Nimeni nu-mi spusese însă nimic de cîine! Era
oare şi acesta un secret aşa de mare ca şi structura motorului fotonic? Nu
ştiu, parcă nu-mi vine să cred. Deodată însă îmi trecu prin minte o
îngrijorare. Nu ştiam exact cît va trebui să zbor. Cîinele acesta va respira
din aerul meu şi poate că din cauza lui mă voi întoarce mort pe Pămînt. De
hrană nu aveam grijă, fiindcă am băgat de seamă că în „cuşca” lui cîinele avea
un automat care la anumite răstimpuri, cum s-a obişnuit dintotdeauna, îi servea
hrană şi apă. Dar aerul?! Socotii că voi fi iertat de savanţi şi de ingineri
dacă voi distruge un oarecare animal. Mijlocul era simplu: manechinul pe care-l
înlocuisem cu mine însumi era demult praf şi pulbere, la nivelul particulelor
elementare; la fel avea să devină şi cîinele.
Mă apropiai de el zicînd prietenos (vai, cît de
ipocrit am putut fi!): „Cuţu, cuţu”, cîinele se apropie de mine, îmi linse
iarăşi mîna şi mă privi atît de pătrunzător, încît simţii năvălindu-mi în
obraji un val de sînge fierbinte. Şi atunci mi-am dat seama că nu el va respira
aerul meu, ci că eu, intrusul, eram nevoit să respir aerul lui. Şi ne făcurăm
prieteni.
Nu ştiu dacă e rău sau poate bine că n-am avut
cum să-i cer cîinelui iertare, deşi sunt convins că m-ar fi iertat.
Zborul dură mai multe zile (după calendarul
astronavei) decît se prevăzuse. Îmi raţionalizai alimentele fără să mă ating de
ale cîinelui. Apă se producea însă din belşug, fireşte automat. Citisem cele
două cărţi puse în capsulă simbolic, văzusem de o sută de ori cele trei filme
de scurt metraj, contemplasem cîinele şi obiectele care mă însoţeau (astronava
fotonică nu avea hublouri ca să mă pot uita şi afară), stătusem de vorbă cu cele trei manechine şi tocmai începeam
să mă plictisesc, neştiind unde sunt şi încotro merg, înainte sau înapoi, cînd
simţii din nou starea de imponderabilitate şi, scurt timp după aceea, suprasolicitarea
frînării. Ajungeam deci la capătul călătoriei, mai bine-zis la începutul ei, nu
ştiu nici eu cum să mă exprim mai corect. Îmi pregătii jurnalul concis pe
care-l compusesem în totuşi scurta mea excursie, luai un calmant şi aşteptai să
mă pot elibera din scafandru şi să pot elibera şi cîinele din curelele lui pe
care izbutisem să i le închei aproape în ultimul moment.
După un răstimp fără îndoială scurt însă care mi
se părea că nu se mai sfîrşeşte, uşa capsulei se deschise automat, întîi mă trecură
fiorii. Îmi fulgeră prin minte că tot mai zburăm şi că... Dar zării vegetaţie,
nu ştiu bine ce - flori, iarbă sau altceva, şi scosei un strigăt de bucurie.
Dezlegai cîinele şi cu mîna pe zgarda lui pornii spre uşă, aşa cum eram în
scafandru spaţial. Mă oprii în ovalul uşii, abia atunci cutremurat de o
surpriză: cosmodromul de pe care decolasem era lipsit de orice fir de iarbă,
era numai netezime de material plastic de mare densitate, era numai tehnică,
numai aparataj. Aici însă nimic din toate astea, numai lanuri de grîne, ierburi
şi în fundul priveliştii desimea unei păduri.
Faptul că nu aterizasem pe cosmodrom nu mă
îngrijora: o deficienţă a traiectoriei de zbor era oricînd posibilă şi
corecţiile nu se pot face la milimetru (vorbesc de rezultat). Mă îngrijora
numai faptul că nu era nimeni acolo dintre cei care trebuiau să aştepte sosirea
astronavei. Ştiam că aterizarea nu se mai face cu ajutorul motorului fotonic,
deconectat cu mult mai sus de păturile cele mai rarefiate ale stratosferei,
aşadar nu exista primejdia arderii, ca şi la decolare cînd astronava era
ridicată mai întîi cu motoare clasice. Mi-am zis apoi că devierea se va fi
produs tîrziu şi că poate în clipa aceea un avion de tipul rachetelor intercontinentale
aducea pe specialişti spre locul reperat de ei prin radar sau altcumva.
Dar timpul trecea şi nu ştiu cum o supapă s-a
deschis în creierul meu lăsînd să pătrundă o întrebare înfricoşată: dacă
ajunsesem altundeva, adică... nu pe
planeta de unde plecasem? La urma urmei, ce mai puteam face! Am să dorm şi eu
aşa cum mi-am aşternut. Deocamdată trăiam. Am mîngîiat cîinele şi am ieşit cu
el să mă plimb.
Apoi deodată am auzit un ţipăt strident şi după o
spaimă scurtă mi-a venit inima la loc: o fetiţă care păştea două capre,
văzîndu-mă aşa cum eram, în scafandru şi cu cîinele de zgardă, alerga spre
pădure ţipînd. Am zîmbit şi m-am uitat la cîine. Ce să-i faci! Nu peste tot
umbla astronauţi în costume spaţiale...
Aşteptarăm, eu şi cîinele, pînă seara, apoi
intrarăm în astronavă, să ne culcăm. Dar nu puteam dormi şi, lucru ciudat, nici
cîinele. Mă uitam cu ciudă la cei trei tovarăşi de drum ai mei, care nu puteau
împărtăşi tristeţea mea, fiindcă erau nişte simple manechine de material
plastic. Aş fi vrut să-i desfiinţez într-o clipă, însă dezintegratorul pentru
deşeurile nerecuperabile nu funcţiona decît în spaţiu, iar eu nu îndrăzneam să
mă mai ating de niciun fel de butoane sau claviaturi, ca să nu provoc cumva
vreo nouă decolare.
Aşa am trăit, eu şi cîinele, patru zile. Ce m-aş
fi făcut dacă privirea acestui bun prieten nu m-ar fi oprit la timp de la cea
mai cumplită nesăbuinţă pe care eram s-o săvîrşesc? Datorită lui, eram doi. A
cincea zi cîinele porni în recunoaştere. Eu îl îndemnasem! După vreo două ore
veni în grabă dînd vesel din coadă. El care cunoscuse suprasolicitarea
acceleraţiilor cosmice şi care gustase imponderabili -tatea, el care trecuse
prin centura de radiaţii Van Allen, dădea din coadă! Asta m-a reconfortat. M-am
luat după el, bineînţeles lepădindu-mi costumul spaţial şi neluînd cu mine decît
jurnalul compus în călătorie şi mica mea maşină electronică de scris. Am închis
uşa astronavei, însă i-am pus o siguranţă ca să n-am surpriza ca nu ştiu ce
mecanism automat s-o încuie de tot. Apoi am plecat cu cîinele şi după vreo oră
de mers am văzut o şosea. Cred că ajunsesem într-o regiune încă destul de
înapoiată a lumii, fiindcă zăream trecînd pe şoseaua aceea automobile de muzeu
cu viteze modeste, ba aş putea să spun chiar cu mers leneş de cel mult două
sute de kilometri pe oră, cum mi se pare că am mai apucat doar pe la sfîrşitul
adolescenţei.
După altă oră de mers am ajuns într-un oraş.
Nimeni nu m-a întrebat nimic tot drumul. Unele clădiri din marginea oraşului mi
se păreau vag cunoscute, dar era desigur o confuzie întru totul posibilă, o asemuire
neîntemeiată pe care o stîrnea numai dorul meu de locurile natale.
Ocolind cîteva străzi ciudat de amintitoare de
ceva de demult, mă pomenii în faţa unei mari clădiri care mă zgudui: aş fi
jurat că era universitatea unde învăţasem, într-atîta părea aidoma cu ea. Lăsai
cîinele afară, intrînd singur. Era într-adevăr o universitate sau, în orice
caz, o şcoală superioară. Pe coridoare treceau diferiţi inşi. Unele figuri
omeneşti mi se păreau aproape cunoscute, însă acum ştiam cauza confuziilor şi
nu le dădeam nicio importanţă. Căutai totuşi la întîmplare cabinetul şefului
catedrei de astronautică, dar aşa ceva nu era nicăieri: nici catedra, nici
profesorul. Intrînd într-o încăpere unde bănuisem că ar fi secretariatul,
începui să fiu din ce în ce mai prudent şi nu întrebai decît dacă pot găsi pe
şeful catedrei de fizică sau pe şeful catedrei de astronomie. Secretarul crezu
că pricepe că are de a face cu un sprijinitor al vreunui candidat la examene
şi, surîzînd sceptic, îmi indică totuşi etajul şi camera. Temîndu-mă de
confuzii şi mai mari, vorbeam una din limbile internaţionale, căci nu băgasem
de seamă ce grai foloseau locuitorii acestui oraş care-mi era şi nu-mi era
cunoscut. Nu ştiu dacă nu-mi iscasem tot eu confuziile, căutînd cu orice preţ
asemănări!
Spre norocul meu, găsii pe amîndoi profesorii
care, cît putea să remarce ochiul meu de vechi reporter, se aflau imediat după
o controversă. Mă şi lămurisem în privinţa universităţii: profesorii erau
alţii! Cînd, fără vreo pregătire specială, am început să le istorisesc păţania
mea, clătinam amîndoi din cap, apoi mă ascultară mai atenţi şi în sfîrşit
începură să rîdă. Profesorul de astronomie zise:
– Înţeleg că vrei să scrii un roman de
anticipaţie şi văd că fantezie ai. Nu înţeleg însă de ce ai venit la noi?
Dar fizicianul (încă nu-i ştiam numele, deşi
parcă tot semăna cu cineva) se opri deodată din rîs şi spuse:
– Ceea ce mă uimeşte este logica ştiinţifică
riguroasă a fanteziei dumitale. Eşti fizician?
– Nu! spusei eu. Ziarist.
– Ce studii ai făcut? întrebă el.
– Istorie, literatură, cam asta...
– Hm! făcu fizicianul. Fireşte, o rachetă
fotonică e aproape o himeră. Teoretic n-ar fi cu neputinţă, însă practic...
peste un secol sau două şi, oricum, fără fiinţe, fără pasageri vii. Îţi dai
seama! Totuşi e ciudat de unde...
Nu mai puteam de enervare şi l-am întrerupt:
– Dar astronava e acolo pe cîmp, puteţi s-o
pipăiţi!
Cei doi profesori schimbară o privire. Cred că mă
socoteau nebun. Eu însă mă uitam la fizician cu deplină seriozitate, deşi
mărturisesc că în clipa aceea începusem a mă îndoi de călătorie chiar eu, dar
îl văzui cum se ridică deodată de pe scaun, îşi încuie sertarul şi spune pe ton
glumeţ:
– Am maşina în spatele universităţii. O plimbare
nu strică!
Apoi ne făcu semn să venim.
Pe stradă, cerui voie să iau şi cîinele cu mine,
precizînd:
– Ăsta-i cîinele cu care m-am împrietenit în
zbor.
Bineînţeles, cei doi oameni de ştiinţă îmi
primiră şi cîinele în limuzina lor. Era un cîine foarte simpatic! Pe drum
nimeni nu vorbi nimic, poate de oboseală, poate datorită peisajului. În fine,
undeva în dreapta şoselei se zări ceva sclipind. Nu ascund însă că pînă atunci
eram din ce în ce mai sufocat de emoţie, fiindcă îmi venise în minte că aş fi
putut să uit drumul sau cine ştie cine ar fi putut muta de acolo astronava, deşi
nu vedeam cum, sau - la urma urmei orice e cu putinţă - să nu fi fost acolo
niciodată vreo astronavă... Dar asta nu mai avea însemnătate, de vreme ce tot
eu mă gîndisem la putinţa unei decolări stîrnite automat, căci nimic nu mi se
mai părea exclus după atîtea evenimente şi fenomene care pentru un om cu studii
umaniste, ca mine, păreau aproape miracole.
Totuşi astronava sclipea în lumină, acolo unde o
lăsasem, sau - să fim drepţi! - unde mă lăsase pe mine ea.
Sunt reporter vechi şi am cunoscut în meseria mea
emoţii pe care, ce-i drept, nu aveam spaţiu să le descriu, dar vreau să spun că
le-am cunoscut. Nu sunt în stare să compar însă cu nimic emoţia celor doi
tineri savanţi. Astronomul se uită deodată lung la mine şi se feri. Crezui că
vrea să mă vadă mai bine, dar el rosti cu un glas sugrumat care se voia însă
cît mai nepăsător:
– Spuneam eu, colega, că nu este exclusă odată şi
odată venirea unui obiect cosmic din altă planetă locuită...
– Ce vreţi să spuneţi? îl întrebai eu gata să
rîd.
– Nimic, nu... aşa! zise el privindu-mă cu nişte
ochi... vai, cu ce ochi.
Fizicianul păşi cu imensă curiozitate ştiinţifică
spre astronava mea (la urma urmei putea fi şi a mea, dacă proprietarii n-au
venit să şi-o primească!) şi o atinse, apoi văzu că uşa nu e închisă şi o trase
cu grijă spre el. Cîinele dădea alături din coadă. Eu eram niţel îngîndurat,
deoarece mi se înfipsese un cui în mintea asta care nu pricepea de ce aceşti
oameni, făcînd parte din aceeaşi formulă biologică şi cu mine şi cu cei care
expediaseră nava, erau aşa de străini de toată întîmplarea. La un moment dat mă
şi gîndii că poate îi numesc oameni numai din deprindere lingvistică, şi că...
Dar observînd ezitarea profesorului, am deschis uşa brusc şi am intrat în
astronavă. Cîinele sări după mine şi abia atunci îl urmară şi cei doi savanţi.
Înăuntru era lumină. Bateriile solare (ele
pesemne) încă funcţionau. Numai aici, în capsula astronavei, cei doi profesori
se înviorară, mai ales fizicianul care începu să şi mormăie ceva. Iată ce-a
spus, deşi eu unul nu înţeleg nici acuma rostul acelor fraze:
– E o construcţie perfectă, atîta cît se vede...
Şi totuşi cît de ciudat! Oglindă fotonică, da... carcasa care... dar nu, cum se
poate? Cu toate astea unele lucruri parcă le-am mai văzut, parcă le-am visat...
ba nu, cum să le visez?! Azi, cînd zboară doar nave orbitale, staţii automate
aş zice minuscule, cel mult nişte sonde automate interplanetare... Vorbesc
prostii! Cum ai suportat (şi rîse puţin, cu un rîs foarte straniu) acceleraţia?
Ca să-i dau nişte amănunte mai substanţiale, îmi
scosei din alt buzunar carnetul şi căutînd o anume foaie văzui că fizicianul
întîi se uită în carnet peste umărul meu, apoi îngălbeneşte şi se ţine de mine
să nu cadă. Astronomul sări să-l sprijine, dar fizicianul îşi reveni şi mă întrebă
sfios sau gata să leşine:
– Ce an e scris aici? şi arătă cu degetul.
I-am spus anul care era scris, dar el zise:
– Nu cred.
Cum să-l fac să creadă?... A, gata: aveam cum.
Scosei din buzunar ziarul din ziua decolării mele, în care se vorbea de
pregătirile de plecare a rachetei fotonice. Omul luă cu mîini tremurătoare
ziarul din mîna mea, se uită la el de cîteva ori, apoi zise:
– Nu, nu pot citi. Ne întoarcem mîine.
N-aveam încotro; i-am lăsat să plece. Eu am vrut
să rămîn în astronava mea, cu cîinele
meu, şi am rămas. Eram foarte obosit.
Îi dădui cîinelui să mănînce din ultimele rezerve care acum se cam alteraseră,
iar eu mă aşezai în fotoliul meu de uzurpator şi cred că adormii în primele
secunde.
Mă treziră lătrăturile prietenului meu, dar îmi
mai era somn. Cînd în sfîrşit m-am decis să deschid ochii, m-am speriat: cei
doi tineri savanţi erau înăuntru, unul mîngîia cîinele, celălalt citea
încruntat o foaie de hîrtie, iar la uşa astronavei se îmbulzeau cîţiva inşi
uitîndu-se la mine cu ochii măriţi fie de groază, fie de uimire.
Recunoscui îndată pe fizician: el era cel care
tot citea foaia. Mă privi şi zise:
– Am colectat cîteva date, am verificat alte
cîteva... - se întrerupse şi spuse cuiva din uşă: Aţi luat măsuri să nu se afle
deocamdată nimic? apoi urmă către mine: Nu, niciodată n-aş fi crezut că e
posibil şi în practică...
– Ce e posibil? L-am întrebat ridicîndu-mă
politicos.
– Numele dumitale figurează totuşi în matricola liceului nr. 111. Am văzut fotografia: seamănă! Şi asta nu e încă nimic. Cel mai
neverosimil fapt (şi el scoase din buzunar ziarul luat în ajun de la mine şi-l
flutură prin aer) este că eu... eu am
construit... nu, nu e bine spus, eu voi
construi această astronavă - peste douăzeci şi patru de ani!
– Cum? întrebai eu uluit.
– Uite şi fotografia mea! strigă fizicianul. În
ziarul pe care mi l-ai dat.
– Mistificaţie! răcni cineva din uşa astronavei,
însă nimeni nu-l luă în seamă.
– Deci, dumneavoastră... da? bîiguii eu.
– Acum, dracul mai ştie! zise fizicianul. Nu. Eu
am construit-o în... stai... ba da: eu am construit-o în viitor... uite,
trebuie să forţez gramatica, n-am încotro! Dar stai, n-am s-o mai
construiesc... sau am s-o construiesc, însă altfel, mai bine. Atunci am greşit... nu, n-am greşit...
abia urmează să greşesc. Iartă-mă, gramatica clasică mă stînjeneşte! Vezi,
astronava cu care ai zburat dumneata avea o eroare de calcul: ai căzut într-un
vîrtej cronospaţial, adică te-ai întors din drumul timpului înapoi. Noi,
ceilalţi... în fine, ne-ai găsit pe toţi cu douăzeci şi patru de ani mai
devreme.
Fizicianul ieşi. Am înţeles că-i trebuia aer.
M-am dus după el şi am chemat şi cîinele. Astronomul rămase înăuntru să
cerceteze ceva... nu ştiu ce voia să cerceteze. Afară i-am spus fizicianului în
timp ce toţi ceilalţi gură-cască (sau probabil asistenţi de-ai lui) se dădeau
respectuoşi la o parte:
– Nu înţeleg.
Fizicianul se plimbă cîtva timp în jurul
astronavei, apoi se interesă de mijlocul de a o transporta în oraş, după aceea
îmi spuse din nou mie:
– Nici eu... Dar trebuie să încep să înţeleg. Nu
mai am încotro.
– De ce? mă mirai eu.
– De fapt, zise fizicianul, eu începusem să mă
gîndesc de anul trecut la teoria propulsiei fotonice, însă pînă acum noi n-am
lansat decît rachete ultrastratosferice cu animale.
– Ştiu! am zis. Eram copil pe atunci. Chiar spre
Lună, încă pe cînd...
– Noi, nu! mă întrerupse fizicianul. Dar în Lună
au trimis alţii demult... şi se uită la mine stînjenit. Da, zise el. E uimitor,
dar aşa este: eu cel de azi mă voi corecta pa mine cel de mai tîrziu, datorită
greşelii pe care o voi face... nu, iar m-am încurcat, pe care am făcut-o în
viitorul dumitale dar n-am s-o mai fac în viitorul meu... asta, datorită
dumitale! Şi ai să vezi că n-am să mai aştept douăzeci şi patru de ani, tocmai
acum cînd timpul s-a întors din drum să mă prevină... Ştii ce putea să ţi se
întîmple, bătrîne ziarist?
– Nu ştiu, am zis. Mai mult decît mi s-a
întîmplat?
Fizicianul începu să rîdă renunţînd la răspuns şi
atunci mi-am închipuit că putea să mi se întîmple ceva foarte grav.
Peste cîteva zile astronava a fost transportată
într-un hangar imens, amenajat pentru ea. Ziarul meu mă angajă cu două decenii
mai devreme. Munca reluată, deşi în nişte împrejurări pentru mine cam bizare, a
fost de bun augur, căci mă scăpa de obsesia care mă cam sleise, adică de
întrebarea ce a fost în definitiv cu vîrtejul acela cronospaţial, pesemne un
soi de roată care îşi readuce spiţele în locul de unde au plecat, ori un moment
cînd spaţiul-timp se îndoaie de propria greutate şi se leagănă pînă i se atinge
un capăt de altul... Naiba ştie! Fizicianul nu mai avea acum răgaz pentru
nedumeririle mele. Începeam să mă deprind şi eu cu trecutul redevenit prezent,
pe care-l vedeam cu alţi ochi decît îl mai văzusem odată, mai ales că eu nu-l repetam, şi nu mă întrista nimic
decît faptul că mă întorsesem îmbătrînit în timpul meu, pierzîndu-mă de o
generaţie care n-avea să mă mai ajungă niciodată.
Trecură anii. Nu mă mai interesam de astronavă.
Cîinele meu între timp murise, fiind prea bătrîn. Scriam reportaje, ca
totdeauna (nici eu nu mai ştiu să folosesc de la o vreme timpurile gramaticale)
scurte, mă duceam la cinematograful convenţional din trecut, care nu era nici
măcar cvadrisenzorial, citeam cărţi ştiute şi îmi era dor de cele care încă nu
se scriseseră (dacă aş fi ştiut, aş fi luat măcar cîteva din ele cu mine, atunci!), pînă cînd într-o zi, intrînd
cu treburile meseriei mele la facultatea de literatură universală, cunoscui o
fată de vreo şaptesprezece ani care mă atrase numaidecât.
Un an de plimbări prin parcuri şi muzee, cinematografe
şi baruri, şi cînd fata se făcu de optsprezece ani, dîndu-mi seama că o iubesc
şi că mă iubeşte, mă însurai cu ea.
Mai tîrziu, într-o seară, în pat, văzînd o anume
aluniţă şi mirîndu-mă de un gest, plus toată ciudăţenia chemării mele spre ea,
am priceput că mai fusesem însurat cu ea o dată. I-am spus totul amănunţit,
povestindu-mi o noapte înteagă aventura. Dimineaţa ea m-a îmbrăţişat cu
pasiune, zicînd aşa:
– Vai, dragul meu, cît de mult te iubesc pentru
fantezia cu care ştii să-ţi comunici dragostea ta pentru mine!
Eram şi nu eram fericit. Aş fi vrut s-o fac să
ştie că nu sunt fantast. Am repetat totul. O dată am dus-o la fizicianul nostru
care acum, după ce trimisese cu ajutorul nenumăraţilor săi colaboratori cîteva
rachete în spaţiul mai îndepărtat, ultimele din ele avînd motoare cu plasmă,
tocmai se pregătea pentru decolarea astronavei fotonice, bineînţeles complet
refăcute şi în care urma să zboare chiar el, împreună cu un pilot antrenat
special şi cu un cîine. Fizicianul n-a găsit, fireşte, prea mult timp pentru
lămurirea soţiei mele. Cîte ceva i-a spus, însă cam peste umăr. Am plecat de la
el, eu trist, ea jignită.
Descoperind a doua zi în sertarul meu ziarul
acela din viitor, unde era şi un mic reportaj cu semnătura mea (fizicianul avusese
amabilitatea să-mi înapoieze acest ziar) soţia mea a căzut pe gînduri. O
săptămînă nici n-a prea vorbit. Începeam să sper, începeam să mă bucur.
Dar într-o seară am auzit-o plîngîndu-se unei
prietene la telefon:
– Draga mea, am impresia că s-a îmbolnăvit de
nervi: spune o droaie de lucruri imposibile. Probabil pentru că nu se mai cruţă
deloc!
Şi atunci am ieşit pe furiş în stradă, să mă
plimb meditînd. Singurul meu martor bun ar fi fost cîinele, care murise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu