În anul în care el nu îndrăznea să mărturisească
măcar odată că nu-i place opera, unii o căutau cu tot dinadinsul ca pe o
delectare supremă. Provincialii venind în capitală nu cutezau să-şi încheie
călătoria pînă nu se duceau şi la operă. Opera ajunsese aproape tot atît de
solicitată ca meciurile internaţionale de fotbal. Lui însă opera nu-i plăcea.
Asculta foarte des muzică, dar nu izbutise să înţeleagă cum poate sta omul
rapid al sfîrşitului acestui secol ascultînd emoţiile întinse ca guma de
mestecat pe o durată cu totul neverosimilă, cînd în răstimpul unui singur „ah”
cîntat pe scenă, hoţii puteau să prade casa eroinei, iubitul ei să plece în alt
oraş, ea însăşi să nască un copil sau măcar să renunţe la ideea ce îi venise odată
cu începutul notei. Iar în această seară el trebuia să se ducă la operă cu
logodnica lui. Nu apucase să mănînce cu dînsa din acelaşi blid sacramentalul
car de sare ca s-o cunoască deplin, aşa că nici nu ştia dacă ei îi place opera
sau nu. Ştia numai că nu-i place lui. Totuşi logodnica şi-o iubea, deci nu era
în stare să-i refuze acest spectacol de operă.
Şedeau liniştiţi în centrul balconului, lîngă
balustradă, şi un bărbos grav ducea o ceată de soldaţi străini pe nişte căi
păduratice, după cît se pare în altă parte decît doriseră ei, fiindcă soldaţii
deodată se supărară, ameninţîndu-l cu moartea. Cît durase toată fraza muzicală
a ameninţării, bărbosul ar fi putut să fugă, dacă bineînţeles nu era obligat să
cînte după cîteva minute şi el. De aici toată tragedia.
Logodnicul aţipi în fotoliul său, dar se trezi
numaidecît de frică să nu-şi supere logodnica. Se uită la ea cu coada ochiului
şi constată fericit că ea nu observase, fiind absorbită de învălmăşeala de
oameni şi voci de pe scenă.
„În definitiv, îşi zise, aş fi putut să nu mă
duc, dar sunt... cum sunt? Sunt laş? Nu cred că sunt laş... sau sunt şi nu
ştiu. Nu, nu sunt laş. Dacă ei îi place, atîta concesie pot să fac şi eu... Da,
dar Orestia ei nu i-a plăcut şi s-a
supărat că am dus-o la Orestia!“
Se aplecă puţin peste balustradă, cu bărbia pe
mîinile puse una peste alta, şi cercetă sala: spectatorii şedeau solemni. Zări
pe unul care mînca discret bomboane sau altceva dintr-o pungă. Vecinii
spectatorului din stal nu protestau, deci acela mînca fără îndoială bomboane de
ciocolată sau alte dulciuri moi. O pereche şedea îmbrăţişată, atîta cît
îngăduia decenţa hainelor de seară şi a spectacolului de operă care nu era
spectacol de cinematograf. Tînărul logodnic simţi totuşi că-i e somn, dar era
bine-crescut şi de altfel îşi dădea seama că nici grija de a nu se face de rîs,
nici zgomotul de pe scenă nu-l vor lăsa să doarmă liniştit. Uitîndu-se
indiferent la ceea ce se petrecea pe scenă, se simţi din ce în ce mai dizlocat
din realitatea înconjurătoare, pînă se pomeni gîndind ceva la ce nu se
aşteptase nici el.
„Aici ar trebui un nerv - îşi zicea - o inovaţie
care să schimbe totul. La Verdi uneori mai merge, deşi totul e foarte
convenţional şi acolo... Nu, hotărît, trebuie un nerv inedit... Care nerv? A,
da, poate dacă s-ar sincopa toată muzica asta şi paşii ar fi mai iuţi, s-ar
înveseli totul. Sau altceva, din sală...”
Privi sala, unde nu se schimbase nimic, apoi
ridică ochii alene spre tavan şi văzu marele candelabru. I se păru că acesta se
clatină, îl privi o clipă fix, dar candelabrul nu se clătina şi îşi dete seama
că numai ochii lui erau de vină, fiind obosiţi. Luă programul şi se uită
înspăimîntat: mai erau două acte şi un epilog. Se aplecă spre urechea
logodnicei, care-l dezmierdă fugar pe obraz. Îi spuse în şoaptă:
– Mai durează. N-ai vrea să ieşim puţin în foyer?
– Lasă-mă să ascult! se supără ea în şoaptă. Vrei
să creadă lumea că arta ne plictiseşte?
El se retrase, privind din nou către scenă.
Actorii gesticulau mereu şi unii îşi umflau aşa
de tare pieptul încît le zvîcnea cîte un picior la cîte un final de notă.
Tînărul logodnic începu să zîmbească. Îi venise în minte situaţia neplăcută ce
s-ar produce deodată, din cine ştie ce cauză, dacă toţi cîntăreţii aceştia ar
deveni imponderabili. Negreşit, ar zbura toţi care încotro, unii lovindu-se cu
perucile de tavan, şi poate că gestul oblic al primadonei ar face-o să fie
proiectată direct spre candelabru.
– De ce rîzi? îi şopti cu mîhnire logodnica.
Scena e tristă!
El tăcu, dar îi veni altă idee.
„Dacă aş izbuti cumva o degravificare a corpului
meu, ar fi tare nostim. Aş zbura atunci chiar eu, ca nu ştiu ce erou dintr-o
carte englezească.”
Se uită îndelung la marele candelabru stins,
încărcat de tot felul de piese inutile.
„La urma urmei, n-ar fi mare lucru. Probabil că
nu există antrenament, nu ştim cum să facem... Nu mă prea pricep, dar dacă aş
putea să ordon tuturor gravitonilor din mine să mă asculte, să le anihilez
forţa? În definitiv, biocurenţii pot fi dirijaţi telepatic după un antrenament
bine coordonat... şi parcă era ceva... ştiu că ţineam minte ceva şi am
uitat...”
Se încruntă, fără să-şi dea seama că tocmai
atunci pe scenă se petrecea ceva foarte grav şi o auzi pe logodnica lui
spunîndu-i încet:
– Îţi place, nu-i aşa?
„A! îşi zise el atunci. Pentru asta n-ar trebui
nimic mai mult decît concentrarea preocupării. Tot n-am nimic de făcut, n-are
ce să mă distragă. Ia să încerc... în fond, omul e o maşină complexă, cu un bun
sistem de autoreglare. Zău aşa! „
Dar deodată se ilumină. Asta era! Cineva, un om
de ştiinţă cu care era prieten, îi vorbise mai deunăzi de ceva similar. Îşi
pipăi maşinal buzunarul de la vestă. Vesel, scoase un plic de celofan complet
lipit. Acum îşi aduse aminte ce era: concentrarea voinţei putea dirija
degravificarea temporară a corpului numai în urma inhalării substanţei volatile
din plic. Era invenţia acelui prieten, încă nebrevetată. Se codi puţin, dar
apoi băgă discret micul plic în gură, strînse buzele şi îl muşcă. Simţi cum i
se răspîndeşte în plămâni un aer straniu. Şi începu să-şi concentreze voinţa,
uitîndu-se acum numai la candelabru. Un timp crezu că aţipeşte. Dar mai tîrziu,
starea lui se schimbă precipitat. Simţea cum dispare treptat totul din jurul
său, începu să nu mai audă nici chiar vocile de pe scenă. Era însă foarte
lucid. Privea ţintă numai candelabrul. La un moment dat observă că îşi pierde
chiar greutatea şi nu mai simţi nici arcurile fotoliului sub şezut. Se apucă de
rezemători, fiindcă i se părea că se înalţă. Greu fusese numai primul efort;
acum îşi stăpînea - nici el nu ştia prea bine cum, sau doar îşi închipuia că nu
ştie - toată existenţa. Îşi desprinse mîinile de pe rezemători şi băgă de seamă
că se ridică în aer. Făcu repede un gest şi reuşi să-şi orienteze saltul spre
candelabru. Cînd ajunse după o secundă acolo, se apucă zdravăn cu mîna de un
braţ al candelabrului. Mai făcu o mişcare şi se folosi de braţul candelabrului
ca de un scaun. Auzi un clinchet destul de puternic: sunau figurile geometrice
de cristal. Se aşeză mai comod, ca într-un copac. Se uită în jur. Primadona
rămăsese cu gura deschisă, însă mută, toţi spectatorii încremeniseră. El era
liniştit. Îşi scoase tacticos port-ţigaretul din buzunar, îşi aprinse o ţigară,
fumă. Sala şi scena tăceau în încremenirea în care fuseseră surprinse de saltul
lui. Se gîndi că totul s-a petrecut atît de uşor, şi totuşi nimeni nu sărea
încă pe candelabre. „Nimeni, îşi zise, n-a mai făcut salturi
antigravitaţionale, însă numai din cauza prejudecăţilor, din cauza lipsei de
îndrăzneală ştiinţifică. Da, şi plicul cu substanţă volatilă. Iată, eu...” Dar
începu să se simtă obosit. Îşi fumase ţigara. O stinse discret, apăsînd-o de
unul din ciucurii de cristal, apoi făcu un salt elegant îndărăt şi se aşeză
liniştit în fotoliul său de lîngă logodnică. În clipa aceea gura primadonei se
mişcă, şi ea îşi urmă nota înaltă pe care o întrerupsese. Mişcarea din scenă fu
reluată. În schimb publicul, cel puţin spectatorii de la balcon, priveau încă
îngroziţi. Logodnica însă plîngea. Se uită tristă la el şi spuse printre
sughiţuri:
– De ce ai făcut asta!? Ca să mă faci de rîs,
nu-i aşa?
– Nu, draga mea, începu el: am vrut numai...
– Lasă că ştiu eu! zise ea cu reproş. Crezi că nu
ştiu eu că...
Şi începu iar să plîngă. Apoi nu mai plînse
deloc, fiindcă pe scenă fata bărbosului cînta o invectivă tărăgănată împotriva
soldaţilor care (logodnicul nu ştia precis, căci scăpase un moment cheie)
pesemne că-l omorîseră pe bărbosul ce îi derutase şi care era tatăl ei.
Un vecin de scaun se aplecă totuşi spre logodnic
şi-l întrebă politicos:
– Spuneţi-mi, vă rog, dumneavoastră chiar aţi
sărit adineaori pe candelabru, sau mi s-a părut?
Logodnicul se uită la vecin, apoi privi
candelabrul şi spuse jenat:
– Nu ştiu sigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu