duminică, 17 noiembrie 2013

Inalta aventura(5)

Peste Nup La
      Dorisem dintotdeauna să încerc o ascensiune peste trecătoarea Nup La. În 1951, Riddiford şi ceilalţi din grupul nostru încercaseră să urce căderile ei mari de gheaţă, dar fuseseră siliţi să se întoarcă din drum. În afară de satisfacţia de a fi primii care au atacat această trecătoare formidabilă, George şi cu mine mai aveam un plan ascuns. Nup La este trecătoarea de la izvoarele rîului Dudh Kosi şi capătul gheţarului Ngojumba. De partea cealaltă a ei, drumul duce la Rongbukul-de-vest – uriaşul gheţar – şi la povîrnişurile nordice ale muntelui Everest. Ne gîndeam că în cazul cînd izbuteam s-o escaladăm, am fi putut face o incursiune rapidă în partea nordică a Everestului, prin locurile devenite celebre, datorită expediţiilor anterioare, şi poate să încercăm chiar cîteva ascensiuni. Numai faptul de a ne găsi în preajma versantului de nord al Everestului, care ne devenise atît de cunoscut din cărţi şi fotografii, era o perspectivă care ne umplea de entuziasm. Mai întîi însă trebuia să traversăm Nup La.
        La 19 mai am părăsit Namche Bazar împreună cu George şi am urcat 300 m pînă la satul Khumjung. Aici locuiau şerpaşii noştri Angputa şi Tashi Phuta. Am rămas peste noapte în casa lui Angputa, unde am fost primiţi cu o rară ospitalitate de frumoasa şi tînăra lui soţie şi de bătrînii săi părinţi. Casa lui Angputa, rezistent clădită şi comodă, are două caturi iar pereţii sunt făcuţi din piatră tencuită cu lut. Acoperişul, ca pretutindeni de altfel, e format din scînduri de pin aşezate ca şindrila, pe care sunt puşi bolovani mari ca să nu le ia vîntul. Parterul e format dintr-o cămară pentru provizii şi dintr-un adăpost pentru animale, în timp ce etajul este locuit de familie. Ne-am aşezat în jurul focului care trosnea plăcut şi am luat o masă gustoasă alcătuită din omletă (preparată special în cinstea noastră) şi cartofi fierţi, la care s-a adăugat un desert compus din lapte covăsit şi tsampa. O ceaşcă de ceai a desăvîrşit apoi mulţumirea noastră. După aceea am întins saltelele pneumatice şi sacii de dormit într-un colţ al încăperii şi ne-am retras la culcare.
        În următoarele două zile, mica noastră caravană şi-a continuat încet drumul şerpuit, în susul văii adînci a lui Dudh Kosi. Priveliştea era pitorescă şi, cum mergeam agale, i-am putut admira fiecare colţişor. Ne însoţeau trei din şerpaşii noştri permanenţi — Angputa, Tashi Phuta şi Angje — şi şase şerpaşi angajaţi temporar, aproape toţi tineri, bine făcuţi şi vioi. A doua zi, la amiază, am ajuns într-un cătun în care numai una din case era locuită, pentru că sezonul de vară abia începuse. Am izbutit totuşi să cumpărăm vreo 30 kg de cartofi şi am angajat o tînără şerpaşă, foarte atrăgătoare, ca să ni-i ducă. Imediat, întreaga atmosferă a grupului s-a înseninat. Toţi tinerii zburdau ca nişte mînji, fiecare căutînd să se întreacă unul pe altul în rîs şi glume. Aproape că uitaseră de poverile din spate şi galopau veseli în susul văii. Deşi făceau totul pentru a o impresiona pe frumoasa noastră şerpaşă, niciunul din ei nu se oferea să-i ducă măcar o parte din povară, — cu mult mai grea decît a lor. La şerpaşi o femeie nu se bucură şi nici nu aşteaptă un tratament mai bun cînd e vorba de cărat poveri.
          După-amiază am urcat pe albie de-a lungul gheţarului Ngojumba, pînă la un mic sat de păstori de pe malul unui lac încîntător, numit Dudh Pokari. Deasupra lacului se înălţa un şir de vîrfuri acoperite cu gheaţă, care dominau tot cerul. Aveam un simţămînt de linişte şi de mulţumire cînd priveam prin deschizătura cortului peste apa sclipitoare a lacului, spre vîrfurile impunătoare din faţa mea. Satul avea numai cîţiva locuitori — doar o mînă de fiinţe curajoase care păşteau iacii şi îi mulgeau în fiecare seară. Tîrziu, după-amiază, porni din nou să ningă şi şerpaşii se adunară toţi într-una din colibele de piatră şi lut. Ne-am dus şi noi acolo pentru cină. Bîjbîind prin întunericul şi fumul din colibă, ne-am luat locurile în jurul unui mic foc din bălegar de iac, unde, cu cîte o strachină în mîini, ospătam dintr-o tocană excelentă.
          În scurt timp, rîsul zgomotos şi din toată inima al şerpaşilor răsună în toată coliba. Căldura, murmurul vocilor şi atmosfera generală de mulţumire mă copleşiră. Somnul mă fură pe nesimţite.
          Continua să ningă şi din această cauză, dimineaţa aceea nu prea ne îmbia la drum. Pînă la urmă, ne-am hotărît şi am pornit cu paşi greoi în susul văii, prin zăpada moale, pe o pîclă deasă ce întuneca totul. După o oră de mers însă, vremea se însenină neobişnuit de rapid şi zăpada începu să se topească sub ochii noştri, sub căldura dogoritoare a soarelui. Schimbarea bruscă a vremii e specifică munţilor Himalaya — acum e îngrozitor de frig şi în clipa următoare, nesuferit de cald. Am întins corturile pe o terasă mică acoperită cu muşchi, lîngă un lac cristalin şi rece ca gheaţa şi apoi am adunat cîteva braţe de vreascuri din arbuştii piperniciţi ce îmbrăcau povîrnişurile. M-am urcat pe muchia gheţarului privind cu interes drumul înainte. Drept deasupra noastră, pe stînga, se înălţa faţa enormă a lui Cho Oyu din nordul căruia începea un şir lung de piscuri care culmina, în depărtare, cu vîrful piramidal al Everestului. Îi urmăream cu gîndul pe elveţienii care se aflau acum sus; oare cît de departe vor fi ajuns? Cu privirea încordată, căutam zadarnic să-i desluşesc pe masivul acela uriaş, la 32 km distanţă de noi. Fără niciun chef, m-am reîntors la preocuparea mea imediată. Nu-mi puteam da seama exact unde se află Nup La, dar era evident că a doua zi trebuia să traversăm mai întîi gheţarul, ca să putem ajunge la trecătoare. Dimineaţa era senină şi geroasă şi totuşi am plecat foarte devreme. Simţeam o emoţie crescîndă la gîndul că în ziua aceea vom vedea regiunea Nup La. Am continuat urcuşul pe o scurtă porţiune pe lîngă gheţar, apoi ne-am lăsat peste un perete abrupt de morenă, pe suprafaţa lucie a gheţarului. Drumul era surprinzător de uşor. Gheţarul era împărţit în porţiuni lucioase, despărţite între ele de spinări de morenă. Inaintam cotind prin lungile trecători dintre ele, pentru a parcurge apoi o nouă porţiune de gheaţă lucie. Străbătusem toată întinderea şi continuam să urcăm pe gheţar, pînă cînd acesta coti brusc spre stînga. La cotitura, gheaţa fiind zdrobită şi întreruptă, ne-a trebuit mult timp pînă ce am găsit un drum peste ea. Am fost obligaţi să urcăm încă un perete prăpăstios de morenă, pentru a intra apoi într-o albie în spatele acestuia, după care, mergînd o mică bucată de drum prin albie, am ajuns pe o creastă, pe care ne-am oprit însă îngroziţi de priveliştea care se înfăţişa înaintea ochilor noştri.
          Era mult mai rău decît mă aşteptasem. În faţa noastră, o cădere colosală de gheaţă se prăbuşea la sute de metri adîncime, într-un haos formidabil de gheaţă sfărîmată. Căderea de gheaţă era despicată în două de un meterez masiv, stîncos, şi gheaţa se umfla şi se ridica în jurul lui ca valurile mării în jurul provei unui distrugător. Era o privelişte grandioasă şi spectaculoasă, dar m-am simţit complet descurajat la gîndul că trebuia să găsim un drum peste acel meterez. Căderea de gheaţă de pe dreapta, cu şirurile ei de ace de gheaţă gata să cadă, se înfăţişa din cale-afară de primejdioasă, iar din partea stîngă se rupeau şi se prăbuşeau aproape necontenit blocuri mari peste un perete enorm format din stînci verticale. Nu era de mirare că expediţia din 1951 povestise lucruri atît de înspăimîntătoare.
          Ne-am aşezat cortul pe gheaţa de la baza căderii de gheaţă din dreapta şi am dat drumul tuturor şerpaşilor să se reîntoarcă, cu excepţia celor pe care îi angajasem permanent. Şerpaşii formaseră un grup vesel şi făcuseră toată treaba cu foarte multă tragere de inimă şi îmi părea rău să-i pierd de tovarăşi. Pe cînd dispăreau în jos pe gheţar, stăm privind cu George şi cu Angje la căderea de gheaţă. „Bohut kharab, sahib!" (foarte rău, domnule), spuse Angje. Cu intenţia lăudabilă de a ridica moralul şerpaşului, l-am asigurat că nu aveam de ce să ne temem şi că vom găsi fără greutate un drum de urcat. Exact în clipa cînd vorbeam, se auzi o uruitură lugubră şi un turn de gheaţă de vreo 90 de metri se aplecă înainte şi porni în avalanşă cu o forţă înfiorătoare. Cînd zgomotele prăvălirii încetară şi norii de pulbere se liniştiră, m-am asociat din toată inima părerii lui Angje că era în adevăr „Bohut kharab".
          După masă pornii într-o recunoaştere de unul singur, fără o ţintă precisă. Observasem o despicătură mică între căderea de gheaţă din dreapta şi meterezul stîncos şi voiam să văd dacă nu era cumva posibil să urcăm pe ea, ca să mergem mai departe. Găsii că nu era greu să mă caţăr peste bolovanii desprinşi, deşi aveam neplăcuta senzaţie că dintr-un moment într-altul puteau să-mi cadă în cap bolovanii din stînga sau bucăţile de gheaţă venind din dreapta. În cele din urmă, n-am mai putut înainta nicicum — turnurile de gheaţă se împreunau cu stînca, formînd un zid de netrecut. Am încercai să mă caţăr pe stînci şi am suit vreo 12 m pe făgaşul neaccidentat al unui curs de apă, înainte de a-mi dă seama că şi acesta era de fapt blocat de o săritoare care se afla mai sus. Ca urmare, a trebuit să cobor din nou. Suprafaţa lunecoasă şi netedă era însă cu mult mai greu de coborît decît de urcat şi cînd am ajuns jos, îmi tremura tot corpul din cauza încordării şi îmi simţeam nervii zdruncinaţi. Era clar că despicătura nu ne oferea decît necazuri şi o părăsii cît putui mai repede.
          M-am îndreptat apoi spre baza meterezului principal, pe care l-am examinat îndeaproape. Atacarea lui era o problemă grea, dar mi s-a părut că întrezăresc un drum de urcat, măcar pentru prima lui jumătate. Pericolul cel mare îl constituiau stîncile care se prăvăleau cu regularitate la interval de cîteva minute; totuşi aveam impresia că ne puteam găsi un drum ferindu-ne de ele. M-am reîntors seara la tabără şi i-am povestit lui George descoperirea mea. Ne-am hotărît să atacăm meterezul stîncos a doua zi.
          Am gătit mîncarea la un foc de vreascuri, ceea ce însemna un lux neobişnuit, deoarece adusesem cu noi o legătură de vreascuri uscate de ienupăr. Pe cînd stăteam chirciţi în jurul focului, încălzindu-ne în aerul rece al nopţii, Angje luă cîteva rămurele făcute jeratic şi le aşeză pe o piatră mică şi netedă. Puse apoi o bucăţică de unt deasupra lor şi o privi cum sfîrîie şi fumegă, în timp ce murmura ceva încet şi numai pentru el. L-am întrebat ce înseamnă acest ceremonial şi ne-a lămurit că era o mică ofrandă pentru a cîştiga favoarea zeilor gheţii, ca să putem trece munţii fără pericol. Jertfa de unt însoţită de rugăciunea budistă „Om Mane Padme Hum", avea să ne asigure bunăvoinţa zeilor! Neînsemnată încurajare pentru minţile noastre îngrijorate…
          A doua zi de dimineaţă, înainte ca soarele să fi trezit stîncile din culcuşurile lor îngheţate, eram împreună cu George la poalele pereţilor verticali. Era ora 7,30. Ne-am tîrît pe brînci pînă la baza unei platforme înguste care se ridica abrupt pe versant şi am urcat pe ea cît am putut de repede. Platforma era friabilă şi pietrişul ne aluneca în mod neplăcut de sub picioare. Urcam totuşi destul de uşor. La capătul superior al platformei se ridica un vîrf de stîncă abrupt, pînă la o altă platformă, în susul căreia am pornit din nou grăbiţi. În cele cîteva clipe de odihnă binevenite ne-am putut dă seama că nu ne mai ameninţa pericolul prăbuşirii.
          Deasupra noastră se ridica printre stînci un culoar prăpăstios. Pornii în frunte în susul lui şi îl găsii foarte uşor de urcat. La capătul culoarului, drumul era complet blocat de o stîncă uriaşă, peste care nu puteam descoperi niciun fel de drum. Partea dreaptă a culoarului, foarte abruptă, era inaccesibilă, aşa că m-am gîndit să ies din el pe partea stîngă. Am săpat un şir de trepte în crusta de zăpadă tare şi foarte înclinată sub acea stîncă şi, în timp ce George se căţăra după mine, priveam posomorît înainte. Aveam în faţă o lespede netedă fără nicio priză de care să mă pot prinde şi nu puteam să o urc decît tîrîndu-mă în sus pe suprafaţa ei. George mă încredinţa că mă voi putea bizui pe asigurarea lui în cazul că as fi lunecat; cu aceste cuvinte de îmbărbătare drept toiag, mi-am sprijinit mîinile pe lespede. De trei ori am vrut să-mi fac vînt în sus şi de trei ori m-am oprit de frică. Mă cuprindea parcă un leşin de la stomac. George mă aştepta răbdător. Mă mustram singur pentru lipsa mea de curaj şi deodată, îmboldit nici eu nu ştiu de unde, m-am azvîrlit în sus. Cu muşchii tremurînd de încordare mă clătinai o clipă de lespedea abruptă, rezemat pe mîini şi pe genunchi, apoi, repede, îmi aruncai mîna peste marginea de sus, căţărîndu-mă deasupra şi ajungînd în siguranţă. Am întins coarda şi George a cerut să-l trag sus. Lunecînd mereu, clatinîndu-se, ajunse în sfîrşit pînă la mine. Acolo sus, ne-am dat seama că orice încercare de a sui pînă aici şerpaşii încărcaţi cu bagaj, era exclusă. Totuşi eram hotărîţi să mergem înainte.
          După o oră înaintaserăm vreo 30 m pe stîncă dar ne-am dat seama că nu mai eram în stare să facem nici măcar un pas mai departe. Aproape tot atît de siguri eram că nici în jos nu mai puteam merge şi totuşi trebuia luată o hotărîre. Am lăsat rucsacurile să lunece în jos pe o platformă mică, dîndu-ne apoi şi noi drumul încet după ele. Lunecam parcă de o veşnicie cînd, în sfîrşit, cuprinşi de o uşurare de nedescris, atinserăm din nou stînca ce închidea culoarul. Il asigurai pe George cu coarda cît timp lunecai încet în jos pe lespedea abruptă şi apoi îmi dădui drumul şi eu, lipindu-mă şi agăţîndu-mă de lespede cît puteam mai mult, asigurat cu coarda de George care trecuse de partea cealaltă a culoarului pentru mai multă siguranţă. Măsuram distanţa centimetru cu centimetru. Cînd am simţit din nou zăpadă sigură sub picioare, am scos un oftat de uşurare.
          Apoi am pornit în fugă în josul pantei pentru a scăpa de bolovanii care se rostogoleau cu foarte mare regularitate în această regiune a pantelor verticale. În goana noastră am dislocat un şuvoi de pietroaie care, pornind vertiginos la vale cu un zgomot înfiorător, ne-au silit să facem salturi în josul stîncilor pentru a ne feri din calea lor. Am coborît aşa pînă la prima terasă, apoi am patinat mai departe pînă la capătul ei. Înfioraţi de teamă, ne-am repezit spre ultima platformă de unde am ajuns, în sfîrşit, în siguranţă pe gheţar.
          Ne-am reîntors la tabără doi oameni liniştiţi şi potoliţi. Angje ne întîmpină cu obişnuitele cuvinte: „Bohut kharab!" Şerpaşii urmăriseră urcuşul nostru cu mare admiraţie, dar nu aveau cîtuşi de puţin intenţia să ne urmeze pe acest drum. I-am asigurat că nici noi nu mai aveam de gînd să urcăm pe acolo. Nu păreau prea convinşi şi eram sigur că în noaptea aceea focul jertfei va arde mai puternic ca oricînd. Tare mă îmbia gîndul să ard şi eu un pic de unt.
          În aceeaşi zi, după masă, am pornit împreună cu Angputa într-o scurtă recunoaştere, pe partea stîngă a văii, ca să examinăm şi cealaltă cădere de gheaţă. Locul era impresionant. Corpul principal al căderii se oprea dintr-odată la marginea unui perete vertical de vreo 300 m, unde se rupea în blocuri imense care se prăbuşeau pe gheţarul de dedesubt. Ne-am ţinut departe de corpul principal, mergînd pe partea opusă a gheţarului, dar şi aici ne împiedicam de sfărîmăturile de avalanşe care proveneau din nişte gheţari mici, atîrnaţi sus pe pereţii mari de stîncă din spatele nostru.
        Drumul era periculos şi fără sorţi de izbîndă. Hotărîi să merg puţin mai departe şi mă căţărai pe o coamă rotunjită de morenă, care făcea o curbă mare pe partea stîngă a căderii de gheaţă. Drumul era foarte uşor şi prezenta fără îndoială destulă siguranţă. Cu cît mergeam mai departe, cu atît şi drumul se deschidea mai mult înaintea noastră. Mă oprii şi privii mult timp la calea ce ni se oferea. Eram cuprins de emoţie. Deşi căderea de gheaţă era destul de fisurată în părţile acestea, era mai liniştită şi se părea că ar putea exista un drum pînă la turnurile de gheaţă de deasupra pereţilor verticali. Am mai mers puţin şi cu cît mă apropiam de stînci, eram mai convins că vom găsi un drum. Nu părea să fie nicidecum un drum uşor, dar era singura parte de pe întreaga cădere de gheaţă ferită de gheaţa care spînzura deasupra. Se lăsa întunericul şi nu mai aveam timp să mergem mai departe; ne-am grăbit deci să ne întoarcem la tabără.
          A doua zi am pornit împreună cu George din nou pe acelaşi drum descoperit în ajun. Era ora 6,30 dimineaţa cînd am ajuns la locul unde mă oprisem cu o zi înainte. Amîndoi eram într-o dispoziţie excelentă. George neputînd uita meterezul de stînci, atacat cu o zi înainte, se cam îndoia de „traseul meu uşor" de care eram atît de entuziasmat; cînd privi însă înainte, începu să se convingă că drumul nu era chiar atît de greu. Ne-am legat în coardă, am prins colţarii şi am început să urcăm cu pas uşor şi sigur, rod al atîtor luni de alpinism dificil.
          Înaintam cu spor pe o morenă situată între căderea de gheaţă şi înalţii pereţi stîncoşi de pe stînga. Fără să ne dăm seama, ne-am trezit chiar pe căderea de gheaţă — o adevărată reţea de crevase adînci — de unde am putut ieşi destul de greu şi după mult timp. Întîmplarea însă nu ne displăcu. Săpam trepte în pereţii de gheaţă, treceam cu grijă peste punţi şubrede de zăpadă şi ne croiam drumul coborînd în crevase şi urcînd apoi de cealaltă parte a lor. Într-un loc cioplii un drum aerian, pe coama subţire a unei creste de gheaţă. Ne entuziasma această muncă şi cîştigam înălţime văzînd cu ochii. Eram neliniştiţi doar de faptul că unghiul crevaselor se îndrepta încet dar sigur spre marginea ruptă, de unde căderea de gheaţă se arunca în ultimul ei salt uriaş. Simţeam chiar cutremurul subteran produs de lunecarea fiecărui nou bloc care se rupea din gheţar. Ne apropiam tot mai mult de acest loc periculos şi deodată, spre salvarea noastră, descoperirăm o punte de zăpadă, care ne duse înapoi spre centrul căderii de gheaţă. La ora 10,30 ne aflam pe o movilă de zăpadă de unde se putea vedea în depărtare, peste cîmpurile de zăpadă, trecătoarea Nup La — o depresiune uşoară, înaltă de 5 900 m, cuprinsă între povîrnişuri prăpăstioase de aproape 7 300 m.
          Am trăit un moment măreţ! Nu ştiam cum să ne stăpînim bucuria şi mulţumirea. Mai aveam de străbătut cale lungă pînă la ea, dar greutăţile păreau pe sfîrşite şi, odată cu ele şi necazurile noastre. Hotărîrăm să ne reîntoarcem imediat la tabără pentru ca a doua zi să începem transportarea echipamentului. Coborîrea a fost mai uşoară decît ne puteam închipui.
          Şerpaşii ne-au întîmpinat veseli ca de obicei, dar vestea că va trebui să urcăm cu poveri în susul căderii de gheaţă răci pe loc atmosfera.
          Datorită emoţiei nu m-arn putut odihni toată noaptea, iar zorile m-au prins treaz. Unul din noi trebuia să-i conducă pe şerpaşi sus şi acela eram eu. George avea zi liberă. L-am trezit pe Angputa care a pregătit gustarea de dimineaţă şi la ora 6 am părăsit tabăra pe o vreme rece dar înviorătoare. Toţi purtam poveri serioase, dar mergeam foarte bine. Cînd a trebuit să ne legăm în coardă şi să ne punem colţarii., am micşorat şi pasul, înaintarea devenind din ce în ce mai grea. La fiecare loc greu de trecut Angje exclama cunoscutul „Bohut kharab", rămînînd însă acelaşi tovarăş de drum, puternic şi inimos. Cel mai neîncrezător era Tashi Phuta. El examina fiecare punte de zăpadă cu deosebită atenţie şi făcea aşa de multe găuri în ele cu pioletul, încît reducea cel puţin la jumătate rezistenţa lor, apoi le traversa de-a buşilea. Cu toate astea, urcam cu toţii extrem de bine, iar pe porţiunile grele ne ajutam cu coarda, trăgînd-o cu toată puterea. La ora 9,30 eram pe pragul căderii de gheaţă.
          Am coborît apoi movila de zăpadă străbătînd o porţiune netedă şi uşoară, siguri că nu vom mai întîlni piedici în drum. Înaintam închipuindu-mi că instalasem tabăra pe Nup La. M-am oprit la marginea unei crevase colosale; în faţa noastră se deschidea un abis enorm de cel puţin 30 de metri lăţime, care tăia în două căderea de gheaţă, dintr-o margine într-alta. Toate visurile mele se spulberară! Era cea mai mare greutate de care ne izbisem pînă atunci. Privii în jos peste marginea crevasei. La o adîncime de 20 m aceasta era podită cu zăpadă nu prea stabilă, care la rîndul ei era brăzdată de alte crevase mai mici. Locul era primejdios şi totuşi îndrăznii să gîndesc la o coborîre pînă la puntea de zăpadă, pentru a putea trece de cealaltă parte.
          Am mers de-a lungul crevasei pînă într-un loc unde buza de jos se surpase puţin. La început şovăielnici, şerpaşii acceptară pînă la urmă coborîrea. I-am asigurat solid în coardă şi apoi am început să tai trepte în peretele de gheaţă surpat pînă ce am ajuns la fundul umplut cu zăpadă. Munca era destul de grea şi trecu mai bine de o jumătate de oră pînă ce am putut să-mi fac trepte în gheaţă şi să pun piciorul cu precauţie pe fund. M-am asigurat înfigînd puternic pioletul în peretele crevasei şi i-am convins pe şerpaşi să coboare pînă la mine.
          Stăteam acolo, un mic grup de oameni descurajaţi, închişi în adîncurile unui abis grozav, privind peretele opus — un perete de gheaţă dură şi străvezie — înălţîndu-se la 20 m deasupra noastră. În platoşa lui îngheţată trebuia să găsim undeva o spărtură prin care să ne putem strecura şi, într-adevăr, descoperii ridicîndu-se rezemat de perete un con de zăpadă, care ajungea aproape de marginea de sus. Merita să încercăm. Le-am atras atenţia şerpaşilor să ţină coarda întinsă şi apoi am pornit cu mare băgare de seamă pe zăpadă, păşind peste nenumăratele crăpături şi ajungînd cu bine la peretele din faţă. Conul de zăpadă se înălţa aproape vertical; părea totuşi să fie solid şi stabil. La drept vorbind, nu-mi plăcea să fac performanţe tehnice numai cu şerpaşii în coardă, dar n-aveam de ales; trebuia să găsesc un drum. Am tăiat trepte formînd o scară verticală care urca pînă la o înăţime de 6—7 metri, unde am săpat o platformă destul de largă ca să încăpem toţi comod pe ea. Apoi, cu coarda întinsă, i-am tras sus pe cei trei şerpaşi şi i-am aşezat în siguranţă pe platformă. Erau tăcuţi, dar ochii lor larg deschişi şi speriaţi îmi spuneau că nu erau prea bucuroşi de performanţa noastră alpină.
          Am tăiat un alt şir de trepte pe vîrful conului, ajungînd astfel la vreo 2 m sub marginea crevasei pînă la care mai aveam totuşi de urcat un perete vertical de gheaţă. Fiind într-o poziţie primejdioasă, pe o platformă foarte mică, am început să tai îndată trepte în susul peretelui. Treaba nu era de loc uşoară. Ca să mă menţin pe trepte, trebuia să tai şi locuri de sprijin pentru mîini şi să-mi las toată greutatea pe ele. Am trăit un moment foarte fericit cînd, în sfîrşit, am întins mîna peste margine şi mi-am înfipt pioletul adînc, în zăpada tare. Urmă o zvîrcolire şi un geamăt şi iată-mă deasupra. Stătui o clipă pe loc ca să-mi recapăt răsuflarea. Eram la o înălţime de peste 5 800 m şi sforţarea pe care o făcusem însemnase un mare efort pentru plămîni.
          Am privit înainte. Spre marea mea disperare, o altă crevasă, aproape tot atît de mare ca cea din care tocmai ieşisem, îmi bara calea. Unde era oare drumul uşor şi plăcut pe care îl văzusem cu George? Desigur că fuseserăm orbi! Strigătul slab de „Sahib, Sahib", mă readuse la realitate şi mă grăbii să privesc în jos la cei trei şerpaşi care rămăseseră agăţaţi pe platforma lor suspendată la 12 m sub mine. Trebuia să-i trag în sus pe ultima porţiune a peretelui de gheaţă. Prin urmare m-am înţepenit bine în picioare într-un loc sigur şi, trecîndu-mi coarda peste umăr le-am strigat să urce, trăgîndu-i apoi cu putere sus peste margine ca pe trei saci cu cărbuni.
          Acum îmi dădeam seama că între noi şi Nup La era o regiune foarte greu de străbătut şi regretam mult ajutorul pe care ar fi putut să mi-l dea George. Am hotărît să lăsăm toate bagajele în locul acela şi să pornim în recunoaştere fără ele. Crevasa următoare era cel puţin ceva mai uşor de coborît decît prima, deşi zăpada de pe fund era vizibil nestabilă. Şi aici, ca şi mai înainte, am găsit o creastă de zăpadă ascuţită, care urca pe peretele de gheaţă din faţă şi se termina ca la vreo 2 m sub marginea crevasei.
          Am tăiat cîteva trepte şi apoi ne-am lăsat cu grijă spre fundul crevasei. Zăpada care tremura sub paşii mei a rezistat cu bine la trecerea noastră, astfel că am putut ajunge pe partea cealaltă. Reîncepui escaladarea peretelui opus ca şi mai înainte. Am tăiat un şir lung de trepte pe coama subţire a crestei de zăpadă, am deschis apoi un drum pe peretele de gheaţă pînă la marginea de sus şi, în sfîrşit, cu ajutorul corzii şi cu multă trudă am reuşit să-i trag pe şerpaşi din această crevasă.
          Ne-am urmat drumul printr-un ţinut plin de crevase periculoase şi, cu cît înaintam, cu atît distanţa dintre noi şi Nup La părea să crească. În cele din urmă, ne-am oprit pe muchia unui perete înalt care domina amestecul de sfărîmături provenite de la căderea de gheaţă din dreapta. Pe aici nu se putea trece. Părea că există posibilitatea de a-1 ocoli prin stînga, dar voiam mai întîi să-l am şi pe George cu mine înainte de a mă încumeta să încerc ceva. Ne-am întors la cele două crevase mari şi am coborît şerpaşii pe pereţii abrupţi. Apoi, abătut, i-am condus prin labirintul căderii de gheaţă, pînă jos la tabără.
          Stăteam culcaţi în cort, în sacii de dormit, şi-i povesteam lui George, cuprins de îndoială, greutăţile pe care le întîmpinasem. Şerpaşii cîntau încet rugăciunile. Aici în cort însă, alături de George, greutăţile întîlnite sus păreau cu mult mai uşoare. Hotărîrăm deci ca în ziua următoare să depunem maximum de efort pentru a ajunge la Nup La.
          A doua zi de dimineaţă, la ora 8, cu lucrurile gata împachetate, luam micul dejun. Atmosfera era neobişnuit de liniştită, iar norii grei din josul văii ne îngrijorau. Anotimpul favorabil ascensiunilor trecea cu repeziciune — era 27 mai — şi ne temeam să nu înceapă musonul. Tot timpul am păstrat acelaşi pas, atît pe porţiunea mai uşoară a gheţarului, cît şi atunci cînd am constatat că o parte din urmele noastre fuseseră şterse de o avalanşă de gheaţă căzută de pe gheţarii agăţaţi de pereţii verticali de deasupra. Ajunşi în porţiunea cea mai dificilă, ne-am legat în coardă şi ne-am pus colţarii. Prezenţa lui George uşura cu mult efortul depus cu o zi înainte pentru tragerea şerpaşilor cu coarda. Chiar şi viteza cu care înaintam era apreciabilă. Zăpada moale îngreuia cu mult deschiderea pîrtiei, iar unele din punţile de zăpadă erau cît se poate de şubrede şi nesigure. Neîncrezătorul Tashi Phuta străpungea fioros, cu pioletul, în jurul lui, iar Angje cel posomorît, clătina din cap şi repeta într-una „Bohut kharab!", la toţi pereţii greu de trecut. De-abia atinsesem pragul căderii de gheaţă şi norii începuseră să ne învăluie cu repeziciune.
          Greutăţile la care ne aşteptam la trecerea noastră prin cele două crevase mari n-au întîrziat să apară. Chiar cu ajutorul priceput al lui George, a trebuit să depunem multe eforturi pentru a le trece. Nici treptele tăiate de mine în susul şi în josul pereţilor abrupţi nu mai erau sigure, căci zăpada se înmuiase de-a binelea. Reuşirăm cu chiu cu vai să ieşim din crevase, trăgînd apoi afară după noi şi şerpaşii.
          Cu fiecare clipă, zăpada părea că se face tot mai moale. George mergea în frunte explorînd întinderea întunecată a podişului, căutînd cu pioletul crevasele ascunse. Şi le găsea pretutindeni. Deodată, tresărirăm la auzul unui strigăt ascuţit. Tashi Phuta căruia numai capul i se vedea din zăpadă, cerea ajutor. Ce se întîmplase ? Din neatenţie, se depărtase la cîţiva metri lateral de poteca lui George dînd peste o crevasă. George îl ţinea cu coarda întinsă, iar eu mă apropiai cu multă grijă — cercetînd atent fiecare palmă de loc. Ajungînd lîngă el, l-am prins de braţ şi apoi l-am tras cu toţii afară. Numai bagajul pe care-l ducea legat în spate îl oprise să nu cadă într-însa ca un pietroi. Privii în groapa pe care o făcuse şi văzui nişte pereţi de gheaţă dură şi verde prelungindu-se într-un abis negru. M-am tras grăbit înapoi, scufundîndu-mă la rîndu-mi pînă la genunchi într-o altă crăpătură ascunsă în spatele meu. A trebuit să-mi înăbuş panica de care eram cuprins pentru a-i putea îmbărbăta pe şerpaşii cuprinşi de spaimă.
          Am continuat încet drumul mai departe, încercînd cu mare grijă terenul înainte de a îndrăzni să păşim pe el. De mai multe ori am căzut pînă la genunchi în gropi nebănuite, iar neîndemînatecul Tashi Phuta s-a înfundat din nou pînă la gît într-o crevasă şi numai coarda l-a oprit să nu cadă mai adînc. Zăpada era atît de proastă, încît punţile, deşi de grosimea cozii pioletului, se prăbuşeau şi te lăsau să cazi în gol. Niciodată nu mai întîlnisem o zăpadă atît de periculoasă care să ne zdruncine atît de mult nervii. Pe lîngă asta, ningea într-una şi pe măsură ce norii ne cuprindeu din toate părţile, vizibilitatea se reducea mereu. Abătuţi şi vlăguiţi, hotărîrăm să ne instalăm cortul pe o mică movilă de zăpadă, pe care mai întîi am împuns-o din toate părţile cu pioletul pentru a fi siguri de stabilitatea ei. Apoi am înălţat cortul şi ne-am vîrît sub el — o ceată de oameni complet demoralizaţi.
          Nu puteam înţelege de ce se înmuiase atît de mult zăpada la o înălţime de aproape 6 000 de metri. Singura explicaţie putea fi aerul cald adus de muson; nouă însă nu ne surîdea cîtuşi de puţin gîndul de a înfrunta o furtună adusă de muson în acest loc atît de neplăcut. De aceea am hotărît să cobor împreună cu şerpaşii şi să aduc şi restul alimentelor şi echipamentul, lăsate pe drum cu o zi mai înainte. Cu ele am fi putut rezista chiar dacă vremea rea avea să dureze.
          Şerpaşii, lesne de înţeles, nu se prea îndemnau la drum, dar o băutură fierbinte îi însufleţi din nou. George rămase la cort să ne pregătească ceva de mîncare şi totodată să ne fie punct de reper prin ceaţă la întoarcere. Am plecat deci cu şerpaşii înşiraţi în urma mea în coardă. Credeam că la venire descoperisem toate crevasele ascunse, dar mă înşelasem. Nu făcui nici 50 de paşi şi mă trezii înfundat pînă la brîu într-una nouă, astfel că pînă să ajung la locul unde lăsasem poverile, am trecut prin chinuri groaznice. Am coborît în sfîrşit şi, cu poverile în spate, am pornit înapoi spre tabără. Aveam iar în faţă crevasa mare, dar puntea de zăpadă de pe fundul ei nu-mi inspira încredere. Am pornit singur, urcînd cu precauţie pe peretele abrupt. Şerpaşii rămaseră la o oarecare distanţă. Totul părea în ordine şi făcui cu grija un pas înainte. În clipa următoare, se auzi însă o bufnitură înfundată şi zăpada pe care stăteam se prăbuşi de sub mine în crevasa de dedesubt. Cădeam în gol! Nu aveam timp mult de gîndire şi nu aveam nici siguranţa că şerpaşii vor putea mînui coarda cu iuţeală. Trebuia să mă salvez singur! Mi-am aruncat picioarele înainte Infigînd colţarii în gheaţa peretelui din faţă, în timp ce, cu o izbitură puternică, îmi proptii umerii în peretele opus. Puntea de zăpadă bubuia departe, în adîncurile întunecate de sub mine. Cîteva secunde mai tîrziu coarda se întinse, trasă de sus.
         Eram într-o situaţie precară. Mă aflam la vreo 4 m sub marginea crevasei, convins că şerpaşii, prea speriaţi, nu se vor încumeta să coboare destul de aproape de margine pentru a mă trage afară. Am stat o clipă să-mi recapăt respiraţia şi apoi, în aceeaşi poziţie, întins de-a curmezişul crevasei, am urcat, sprijinit în colţari şi în umeri, pînă într-un loc unde crevasa se îngusta puţin. Din fericire nu scăpasem din mînă pioletul aşa ca am putut să tai cu el o mică treaptă în peretele neted şi vertical. Am izbutit să-mi pun un picior pe treaptă şi apoi, cu un efort colosal care m-a sleit de puteri, m-am răsucit în sus şi am azvîrlit celălalt picior pe peretele opus al crevasei, înfigîndu-mi în el colţii lungi de oţel. Gîfîind ca să-mi recapăt respiraţia, am cioplit apoi o treaptă mică şi pentru al doilea picior. Iată-mă, în fine, într-o poziţie echilibrată şi destul de sigură, cu un abis întunecat sub mine şi cu capul la aproape 2 m de suprafaţă.
       La o distanţă de 1 m, lateral, se găsea o cornişă de zăpadă lipită de peretele crevasei. Părea destul de solidă, aşa că îmi făcui încet drum într-acolo, trăgîndu-mă în sus spre ea. Pregătit pentru orice prăbuşire neaşteptată, m-am căţărat de-a buşilea, cu muşchii încordaţi şi cu multă băgare de seamă, deasupra cornişei, apoi mă ridicai în picioare încet, sprijinindu-mă cu pioletul de peretele opus al crevasei pentru a-mi ţine echilibrul. În sfîrşit, putui să privesc afară din crevasă unde văzui, pe pantele de pe latura acesteia, trei chipuri de oameni înspăimîntaţi stînd cu picioarele şi cu braţele întinse. Primul era Angje care trăgea din răsputeri de mine, Angputa care îl trăgea pe Angje şi, în fine, Tashi Phuta, pe a cărui faţă se citea limpede groaza şi care îl trăgea înnebunit pe Angputa. Îndată ce creştetul capului meu apăru deasupra, frica întipărită pe feţele lor făcu loc unor zîmbete fericite, iar Angje îmi strigă uşurat: „Bohut Kharab, Sahib!"
          Încă o sforţare puternică din partea celor ce trăgeau coarda, un salt zdravăn din parte-mi şi ieşii deasupra ca şi cum nu mi s-ar fi întîmplat nimic. Ne-am întors la tabără mergînd cu şi mai multă grijă, dacă aşa ceva mai era posibil, şi ne-am bucurat grozav auzind vocea puternică a lui George care ne călăuzea prin ceaţă. Deşi tocana lui aburindă contribui mult la liniştirea nervilor noştri zdruncinaţi, ne-am culcat deprimaţi şi destul de înspăimîntaţi. Într-adevăr, starea zăpezii era mai rea decît ne-am fi putut închipui vreodată.
          A doua zi ne-am trezit dis-de-dimineaţă. Ceaţa continua să ne acopere, în schimb era cu mult mai frig. Erau prin urmare foarte multe şanse ca gerul să întărească zăpada. Nu eram prea încrezători că vom găsi un drum mai departe şi şovăiam la gîndul de a porni înainte atîta timp cît zăpada nu se afla într-o stare mai bună. Cum însă cucerirea trecătorii Nup La devenise o dorinţă pe care George şi cu mine nu ne-o puteam înfrîna, am hotărît să mergem totuşi înainte, dar cu poveri mai uşoare. Băurăm cîte o ceaşcă de ceai şi la ora 5,45 eram gata de plecare. Ca măsură de prevedere deosebită ne-am legat toţi cinci într-o singură coardă de 60 m; în acest fel, cel puţin doi dintre noi stăteam pe teren solid.
          Nu parcursesem nici 6 m distanţă de cort şi mă trezii din nou înfundat într-o crevasă ascunsă. Mă pregătii sufleteşte să trec din nou prin aceeaşi groază prin care mai trecusem şi în ziua precedentă. Cu cît înaintam şi cu cît suprafaţa devenea mai tare, cu atît începeam să ne recăpătăm voia bună. Ne croiam drum printr-o regiune întinsă, plină de crevase deschise, care ne sileau să ne îndreptăm într-o direcţie nedorită. Ne străduiam să mergem spre est către Nup La şi ne vedeam mereu siliţi să ne înapoiem din drum. Ne chinuia pe deasupra şi groaza la gîndul că ar putea să iasă soarele şi să înmoaie din nou suprafaţa îngheţată. Lungirăm pasul cît puturăm de mult. Dar se părea că eram prinşi într-o reţea de crevase din care nu puteam ieşi. În cele din urmă, am urcat pe o creastă de pe care am văzut sub noi o rîpă neaccidentată care ducea în direcţia în care voiam să mergem. Am coborît şi am mers în josul ei. Rîpa sfîrşea într-o vale largă plină de gheaţă şi, de acolo, am constatat cu bucurie că pantele de pe cealaltă parte a văii culminau într-o coastă uşor de urcat, aproape neîntreruptă, care ducea spre Nup La.
          Greu ne-ar fi putut opri ceva din drum, acum! Am coborît în valea de gheaţă pe care am traversat-o ieşind de partea cealaltă. Am urcat apoi în goană ultimele povîrnişuri. „Am izbutit George!", exclamai eu. Înspăimîntătoarea cădere de gheaţă care rămăsese în urma noastră nu ne lăsa să credem că am învins-o. Jos în vale, se vedea gheţarul Ngojumba care, de departe, părea cu adevărat colosal. Aproape că nu îndrăzneam să ne închipuim că reuşisem să facem drumul pînă aici. Niciodată nu avusesem senzaţia unei înfăptuiri mai măreţe, iar George era în culmea emoţiei.
          Nu aveam însă timp de pierdut. Dinspre Nepal se rostogoleau spre noi nori grei şi negri. Hotărîram să ne instalăm cortul pe blocul întins şi plat care se afla chiar în apropierea trecătorii. Am lăsat acolo puţinele bagaje pe care le aveam cu noi şi am alergat înapoi, pe drumul cotit şi întortocheat, la tabăra din ajun. Într-o oră eram jos. Am împachetat toate lucrurile în baloturi enorme, apoi, gîfîind din cauza greutăţii, am pornit din nou spre Nup La. Începuse să ningă cu fulgi deşi iar ceaţa ne învăluise din nou. Am reuşit totuşi să dibuim drumul după urmele făcute mai înainte, care, din fericire, mai persistau. Am simţit o mare uşurare cînd, în sfîrşit, ne-am urcat pe blocul de piatră unde, după atîta timp, am instalat cortul din nou pe stîncă solidă.
          Tîrziu, în cursul după-amiezii, vremea se lumină; George şi cu mine plecarăm să facem o plimbare. Am urcat pantele line şi lungi pînă la Nup La, de unde se deschidea în jos marea vale a Rongbukului-de-vest. Şi de acolo, strălucind în lumina amurgului şi dominînd orizontul, se înălta masivul uriaş al Everestului. Priveliştea încununa eforturile făcute pînă atunci, aşa că ne-am întors mulţumiţi la culcare.
          Prima noastră ţintă — urcuşul pînă la Nup La — fusese astfel atinsă. Al doilea obiectiv era să vedem feţele nordice ale Everestului.
          A doua zi dimineaţă, ne-am strîns bagajul şi am pornit la drum pe o vreme foarte frumoasă, încărcaţi cu poveri grele de aproape 25 kg fiecare. Am urcat pînă la Nup La şi apoi am coborît spre Rongbukul-de-vest. Acesta era neted şi neîntrerupt pe o distanţă de mai multe mile, astfel că l-am coborît uşor şi într-un timp record. La ora 10,30 ne aflam în faţa piscului Lingtren Nup, unde am poposit să bem ceva fierbinte. Sufla un vînt pătrunzător şi pentru a putea aprinde primusul a trebuit să ridicăm un mic zid de pietre. O ceaşcă de ceai fierbinte cu cîţiva biscuiţi, puţin unt şi marmeladă, ne-au dat puteri noi. Străbăteam acum un ţinut bine cunoscut din povestirile expediţiilor făcute mai înainte pe Everest. Treceam printr-o stare de emoţie continuă, deoarece la fiecare pas ne arătam unul altuia locuri devenite celebre. Şi pe măsură ce Everestul se apropia din ce în ce mai mult de noi, îl vedeam înălţîndu-se tot mai sus deasupra noastră. Acum puteam distinge, pe coastele lui stîncoase, Banda galbenă şi Banda neagră, treptele de stînci şi Marele culoar. Toate, atît de aproape de vîrf, la încă vreo 300 m de urcuş pe stînci abrupte, în aerul rece şi rarefiat.
          La ora 14,30 poposeam pe sfărîmăturile de morenă, drept deasupra gheţarului principal Rongbuk. Şerpaşii erau tare osteniţi după acest drum lung şi greu. George şi cu mine însă eram în formă excelentă şi de aceea am pornit într-o mică cercetare în jos pe Rongbuk. Priveliştea era uluitoare: şir după şir se înălţau ace de gheaţă uriaşe, unele ajungînd pînă la 60 m înălţime. Timp de o oră, ne-am amuzat încercînd să pătrundem cît mai departe posibil printre ele, tăindu-ne trepte în susul unor pereţi de gheaţă ameţitori sau încercînd să ne ţinem echilibrul pe creste extrem de fragile. Nu am putut înainta în adîncime mai mult de 15 m şi a trebuit să ne dăm bătuţi, plini de admiraţie în faţa acestei minunate cetăţi de gheaţă. Ne-am reîntors la tabără atraşi de aburii îmbietori ai unei tocăniţe delicioase. Ne-am vîrît apoi în sacii noştri de dormit, pe deplin mulţumiţi de rezultatele zilei care se încheiase. Nu puteam dormi din cauza emoţiei care mă stăpînea încă şi, pe deasupra, salteaua mea pneumatică se dezumfla mereu. Miezul nopţii mă prinse treaz, copleşit de gînduri şi de nerăbdare. Am scos capul afară din cort. Nu se vedea însă aproape nimic, deoarece ne aflam într-o văgăună. Era noapte neagră, iar stelele aruncau o lumină rece şi fixă. Gîndurile mi se împleticeau şi fugeau mereu la expediţia elveţienilor. „Cît de sus or fi ajuns oare? Vremea nu fusese prea rea şi desigur că pînă acum dăduseră asaltul Everestului... Sper să nu ne prindă aici pe versantul nordic vreun potop de zăpadă adus de muson. Trecerea înapoi peste Nup La ar fi cît se poate de neplăcută... De fapt, tot nu mă gîndesc să ne întoarcem peste Nup La!..." Incercai să-mi liniştesc gîndurile şi să dorm, însă aceeaşi întrebare mă frămînta mereu: „Ce-or fi făcînd oare elveţienii ?”
          A doua zi, ne-au trebuit trei ore ca să coborîm pe gheţarul Rongbuk pentru a găsi un loc pe unde am fi putut pătrunde printre acele de gheaţă. Am tăiat destul de uşor drum printre ele, aşa încît dejunul l-am luat pe morena de pe cealaltă parte a gheţarului. Locul era plăcut. Era şi un mic lac, ba chiar şi iarbă verde. O ambianţă plăcută pentru două ceasuri de odihna în razele calde ale soarelui. Priveliştea asupra văii era minunată, iar la vreo zece mile depărtare puteam zări mănăstirea Rongbuk.
          Plecarăm mai departe şi făcurăm un ocol ca să dăm în valea Rongbukului-de-est — vechiul drum spre Everest. De partea cealaltă a văii se zăreau nişte ziduri de piatră aproape năruite. Am traversat să le examinăm. Aceasta fusese tabăra I. M-a cuprins un sentiment de teamă privind zidurile, ca şi cum printre ruine pluteau încă umbrele lui Mallory, Irvine şi Smythe (1). Singura urmă care amintea că acolo fuseseră cîndva oameni era carcasa ruginită a unei vechi baterii. Orice altă urmă, fie vreo cutie de tinichea sau alte lucruri fuseseră distruse de intemperii sau duse jos în vale ca să împodobească vreun cămin tibetan.
          Ne continuarăm drumul în sus pe Rongbukul-de-est — o grămadă demoralizantă de stînci şi pietroaie. Peisajul ne apărea descurajant şi mohorît, iar piscurile — nişte blocuri monotone de conglomerat cu zăpadă pe vîrf.
          Nu ne puteam abţine să nu le comparăm cu frumoasele turnuri lungi de gheaţă şi cu văile încîntătoare ale Nepalului. Am instalat cortul la 5 638 m pe o movilă de morenă, lîngă un lac de munte cu apă limpede şi rece ca gheaţa — singura oază pe care am putut-o descoperi în această vale tristă şi mohorîtă.
          A doua zi dimineaţă însă, după un colţ de stîncă, apăru din nou în faţa noastră Everestul, mîndru şi înalt, profilîndu-se pe un cer răscolit de vînturi. Iar Rongbukul-de-est se întindea ca o potecă sclipitoare de gheaţă albastră şi cristalină, drept pînă la baza muntelui. De emoţie, inima bătea să-mi spargă pieptul. Peste puţin timp ne aflam la locul unde fusese instalată tabăra a II-a. Aici nu găsirăm însă nici cea mai mică urmă a taberei. La ora 10 dimineaţa, pe o vreme cît se poate de neplăcută, cu vînt rece şi puternic, ne-am abătut pe micul gheţar Changtse. Şerpaşii, obosiţi şi îngheţaţi, ne rugară să ne oprim. I-am convins totuşi să mergem puţin mai departe: „Hai să mai mergem puţin", le-am spus noi. „Toro, toro!"(2) ne implorară ei. Nu departe, descoperirăm o văgăună mică în zăpadă, la aproape 6 400 m înălţime, în care tăiarăm o platformă pentru a ne aşeza cortul. O dată cortul ridicat, ne-am vîrît imediat înăuntru, la adăpost de vînt şi de frig.
          Voiam să încercăm asaltul lui Changtse — piscul de nord al Everestului, înalt de 7 538 m. Planul era colosal de îndrăzneţ şi ne-am dat seama că nu aveam nici echipamentul şi nici forţele necesare ca să-l putem pune în aplicare. Merita totuşi să încercăm cel puţin şi poate că — dacă vremea se menţinea favorabilă încă vreo cîteva zile — exista vreo şansă. Dacă nu, proviziile limitate pe care le aveam nu ne permiteau să mai zăbovim. Speranţele noastre pline de ambiţie, născute în confortul de la Namche Bazar, începeau întrucîtva să se spulbere, deoarece eventualitatea stricării drumului peste Nup La era grija care ne hărţuia permanent.
          Toată noaptea a nins fără încetare, iar a doua zi hotărîrea pe care am luat-o ne-a fost impusă de vreme. Era destul de frumos, dar erau semne vizibile că vremea avea să se strice. Pierdusem speranţa de a mai atinge vîrful. Ca un gest de adio, am urcat vreo 150 m deasupra taberei, unde zăpada începuse să facă o crustă nesigură. Prin urmare, am hotărît definitiv să renunţăm. Am pornit imediat în grabă mare în jos, pe gheţarul Changtse, şi am coborît apoi pe Rongbukul-de-est, sub o ninsoare deasă. Am lăsat în urmă locurile taberelor a II-a şi I şi, în sfîrşit, făcurăm cotitura care ne ducea în valea principală a Rongbukului. Ne-am instalat cortul pe terasa de lîngă micul lac de munte, unde soarele se ivi printre nori încălzindu-ne puţin. Piscurile erau încă învăluite în nori negri ameninţători care, cînd ne-am culcat, seara, se îngrămădeau din nou deasupra noastră. După o noapte de viscol, urmă o dimineaţă mohorîtă. În schimb, la altitudinea mai mică la care ne aflam, ne-am putut bucura de un somn adînc şi reconfortant. Eram deci pregătiţi să înfruntăm orice! Ziua următoare a fost groaznică — rafalele puternice de vînt nu mai conteneau şi ningea într-una. Părea că vremea se întorsese împotriva noastră. Traversînd gheţarul Rongbuk, ne-am rătăcit printre acele de gheaţă şi enormele movile de morenă. Ceaţa şi zăpada reduseseră la zero vizibilitatea, iar simţul nostru de orientare slăbise îngrijorător. Am mers ore întregi împiedicîndu-ne şi bîjbîind mai multe mile, prin grohotişul care ne luneca de sub picioare — cu gîndul la frumoasa vale verde pe care o lăsasem în urmă. La acestea se mai adăugau şi poverile grele care ne secătuiau de vlagă şi ne înăbuşeau orice entuziasm. După-amiază ne-am aşezat tabăra sus pe Rongbukul-de-vest. În ciuda bîjbîielilor, mersesem în direcţia cea bună. Către sfîrşitul zilei vremea se limpezise: aerul era rece, dar înviorător, iar cerul plin de stele. Speram într-o vreme bună la întoarcere.
          Nu se iviseră încă zorile cînd ne-am trezit. Era ora 3,30 şi afară era încă beznă, dar vremea promitea să fie bună. La 5,30 am ieşit din cort. Plănuiam să cercetăm un alt drum peste munte şi trebuia să pornim din timp. Mi-am aruncat ochii la întîmplare în jur şi am simţit că mă cuprinde un val de teamă şi de revoltă. „Hei! George, vino repede afară. Nu-mi place de loc ceea ce văd!" George ieşi imediat şi scrută în tăcere cerul. „Hai s-o ştergem cît mai repede! Parcă se apropie sfîrşitul pămîntului!" Peste Nepal cerul era negru ca noaptea. Valuri uriaşe de nori fioroşi veneau spre noi rostogolindu-se şi răsucindu-se în jurul piscurilor. Nu mai văzusem niciodată semne care să prevestească o vreme atît de înspăimîntătoare.
          Nu mai era de pierdut nicio clipă. Am împachetat totul în grabă, apoi am pornit aproape în galop în sus pe gheţar.
          Nu ne dădea mîna să fim prinşi de viscol de partea aceasta a lui Nup La. Aveam de mers vreo 10 km pînă la tabăra din cealaltă parte a trecătorii — 10 km prin zăpadă moale la peste 5 800 m — dar frica ne mîna înainte. După mai mult de o oră, am ajuns la locul unde lăsaserăm alimentele exact în clipa în care nori mari şi grei acoperiră complet căderea de gheaţă, ascunzînd-o vederii noastre. Intr-o clipă furăm învăluiţi în nori şi într-o ninsoare deasă, viscolită de vînt. Am hotărît să mergem totuşi mai departe. Impovăraţi, de data asta cu toate bagajele taberei, ne-am lăsat pe o rîpă de gheaţă, din care am ieşit pentru a relua labirintul nostru de crevase.
          Vizibilitatea era neînchipuit de proastă; nu vedeam nici măcar unde să ne punem piciorul. Ochelarii lui George se acoperiseră de zăpadă, aşa că preluai eu conducerea. Era o muncă de-a dreptul înnebunitoare. Dibuiam drumul de la o crevasă la alta ghicind direcţia mai mult după conturul reliefului. Zăpada cădea ca o perdea groasă, lipindu-ni-se de barbă şi de haine. Nu mai ştiam unde mă aflu. Mă oprii disperat, dezorientat. Pentru o clipă cerul se lumină, arătîndu-mi în stînga un colţ de stîncă, cel care ştiam precis că se afla chiar deasupra fostei noastre tabere. Ceaţa ne învălui din nou, dar mă îndreptai, poticnindu-mă la fiece pas, în direcţia colţului de stîncă. Deodată am dat în zăpadă peste o cutie goală de conserve. Ne aflam pe locul fostei noastre tabere.
          Trebuia să hotărîm: mergem mai departe sau ne oprim. Ştiam că drumul avea să fie greu din cauza ceţii şi a viscolului, dar gîndul că am putea fi siliţi să poposim mai multe zile într-un loc atît de neplăcut nu ne surîdea de fel. Am hotărît deci să mergem înainte. Mă obişnuisem cu gîndul că eu voi fi acela care trebuie să dibuiască drumul la coborîre; mi-era suficient să-l ştiu pe George legat în coardă în urma mea, ca un fel de ancoră solidă şi sigură. Cei trei şerpaşi veneau ultimii.
          Pornii în frunte peste platoul plin de crevase. George mă asigura strîns în coardă, iar eu sondam drumul cu ajutorul pioletului, pas cu pas, înaintînd cît puteam de repede. Zăpada care cădea din belşug acoperise vechile noastre urme şi, totodată, şi o mare parte din crevase. Nu aveam însă voie să ne pierdem curajul. Singurul lucru care ne ramînea de făcut era să mergem tot înainte. Cînd mă scufundam, George mă trăgea afară şi dibuiam pe altă parte. În lipsa noastră, tot platoul se schimbase şi parcă ni se tăiase drumul spre marile crevase. În disperare, încercai să trec, abia ţinîndu-mi echilibrul, peste o punte şubredă de zăpadă şi spre uimirea mea văzui că rezistă! In clipa următoare eram lîngă prima din crevasele mari. Ceilalţi trecură şi ei după mine. George era omul nostru de nădejde. Calm şi sigur de el, mergea prin viscol ca un transatlantic uriaş pe oceanul înfuriat. Cît timp mîna lui puternică ţinea coarda, ştiam bine că nu puteam să cad prea adînc.
          Treptele săpate înăuntrul crevasei celei mari dispăruseră. Ne-am aşezat deci pe lucru ca să le refacem. I-am lăsat în jos pe şerpaşi peste marginea crevasei, coborînd apoi şi noi după ei. Acolo jos era ciudat de liniştit, deşi deasupra capetelor noastre viscolul se dezlănţuia cu o furie îndoită. Şerpaşii mergeau de minune, înotînd cu poverile lor grele prin zăpada adîncă. Il întrebai pe Angje ce gîndea despre toate acestea, la care îmi răspunse: „Bohut kharab, sahib!", deşi zîmbetul lui larg îmi dezminţea sensul cuvintelor rostite.
          Ninsoarea proaspătă care acoperea căderea de gheaţă ajunsese de vreo 15 cm şi se îngroşa în fiece clipă. Spre dreapta, puteam auzi zgomotul surd al avalanşelor de zăpadă proaspătă care se prăvăleau de pe pereţii verticali, pe gheţar. Dar nu puteam vedea nimic! Coborîi mai mult bîjbîind, curăţind zăpada de pe pantele abrupte şi tăind în gheaţă treaptă după treaptă, încercînd să recunosc drumul. Adesea dădeam peste cîte o ruptură de pantă inaccesibilă sau peste o crevasă înfiorătoare şi atunci ştiam că greşisem drumul. Trebuia să urc înapoi, sleit de puteri, pînă la poteca pe care o cunoşteam şi, de acolo, porneam din nou. Multe crevase se lărgiseră şi multe punţi de zăpadă dispăruseră. Cu toate astea, după multe eforturi am găsit un drum de coborît.
          Am ajuns la poalele căderii de gheaţă complet epuizaţi. Cînd am văzut însă morena laterală pe care ştiam că e uşor de mers, am simţit cu toţii lacrimi de uşurare în ochii noştri chinuiţi de atîta încordare. Nici profunzimea zăpezii şi nici urletul viscolului nu ne mai îngrijorau; ne simţeam acum în siguranţă. Incă un efort şi după o scurtă coborîre am ajuns pe un loc plat unde am hotărît să ne aşezăm cortul. Cu devotamentul şi îndemînarea şerpaşilor, cortul fu ridicat într-o clipă.
          Vîrîţi în sacii de dormit, ne sorbeam ceaiul împreună, veseli şi entuziaşti, ca nişte vechi şi buni prieteni şi tovarăşi ce eram, în timp ce afară viscolul şuiera năpraznic. Noi îl dăduserăm însă complet uitării.


(1) Participanţi la expediţia din 1924, de pe partea nordică a muntelui Everest, care nu s-au mai întors
(2) „Puţin, puţin"!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!