Peste Nup La
Dorisem dintotdeauna să
încerc o ascensiune peste trecătoarea Nup La. În 1951, Riddiford şi ceilalţi
din grupul nostru încercaseră să urce căderile ei mari de gheaţă, dar fuseseră
siliţi să se întoarcă din drum. În afară de satisfacţia de a fi primii care au
atacat această trecătoare formidabilă, George şi cu mine mai aveam un plan
ascuns. Nup La este trecătoarea de la izvoarele rîului Dudh Kosi şi capătul
gheţarului Ngojumba. De partea cealaltă a ei, drumul duce la Rongbukul-de-vest –
uriaşul gheţar – şi la povîrnişurile nordice ale muntelui Everest. Ne gîndeam
că în cazul cînd izbuteam s-o escaladăm, am fi putut face o incursiune rapidă
în partea nordică a Everestului, prin locurile devenite celebre, datorită
expediţiilor anterioare, şi poate să încercăm chiar cîteva ascensiuni. Numai
faptul de a ne găsi în preajma versantului de nord al Everestului, care ne
devenise atît de cunoscut din cărţi şi fotografii, era o perspectivă care ne
umplea de entuziasm. Mai întîi însă trebuia să traversăm Nup La.
La 19 mai am părăsit Namche Bazar împreună cu George şi am urcat 300 m pînă
la satul Khumjung. Aici locuiau şerpaşii noştri Angputa şi Tashi Phuta. Am
rămas peste noapte în casa lui Angputa, unde am fost primiţi cu o rară ospitalitate
de frumoasa şi tînăra lui soţie şi de bătrînii săi părinţi. Casa lui Angputa,
rezistent clădită şi comodă, are două caturi iar pereţii sunt făcuţi din piatră
tencuită cu lut. Acoperişul, ca pretutindeni de altfel, e format din scînduri
de pin aşezate ca şindrila, pe care sunt puşi bolovani mari ca să nu le ia
vîntul. Parterul e format dintr-o cămară pentru provizii şi dintr-un adăpost
pentru animale, în timp ce etajul este locuit de familie. Ne-am aşezat în jurul
focului care trosnea plăcut şi am luat o masă gustoasă alcătuită din omletă
(preparată special în cinstea noastră) şi cartofi fierţi, la care s-a adăugat
un desert compus din lapte covăsit şi tsampa. O ceaşcă de ceai a desăvîrşit
apoi mulţumirea noastră. După aceea am întins saltelele pneumatice şi sacii de
dormit într-un colţ al încăperii şi ne-am retras la culcare.
În următoarele două zile,
mica noastră caravană şi-a continuat încet drumul şerpuit, în susul văii adînci
a lui Dudh Kosi. Priveliştea
era pitorescă şi, cum mergeam
agale, i-am putut admira fiecare colţişor. Ne însoţeau trei din şerpaşii noştri
permanenţi — Angputa, Tashi Phuta şi Angje — şi şase şerpaşi angajaţi temporar,
aproape toţi tineri, bine făcuţi şi vioi. A doua zi, la amiază, am ajuns
într-un cătun în care numai una din case era locuită, pentru că sezonul de vară
abia începuse. Am izbutit totuşi să cumpărăm vreo 30 kg de cartofi şi am
angajat o tînără şerpaşă, foarte atrăgătoare, ca să ni-i ducă. Imediat,
întreaga atmosferă a grupului s-a înseninat. Toţi tinerii zburdau ca nişte
mînji, fiecare căutînd să se întreacă unul pe altul în rîs şi glume. Aproape că
uitaseră de poverile din spate şi galopau veseli în susul văii. Deşi făceau
totul pentru a o impresiona pe frumoasa noastră şerpaşă, niciunul din ei nu se
oferea să-i ducă măcar o parte din povară, — cu mult mai grea decît a lor. La şerpaşi o femeie nu se bucură şi nici nu aşteaptă un
tratament mai bun cînd e vorba de cărat poveri.
După-amiază am urcat pe albie de-a lungul gheţarului Ngojumba, pînă la un
mic sat de păstori de pe malul unui lac încîntător, numit Dudh Pokari. Deasupra
lacului se înălţa un şir de vîrfuri acoperite cu gheaţă, care dominau tot
cerul. Aveam un simţămînt de linişte şi de mulţumire cînd priveam prin
deschizătura cortului peste apa sclipitoare a lacului, spre vîrfurile
impunătoare din faţa mea. Satul avea numai cîţiva locuitori — doar o mînă de
fiinţe curajoase care păşteau iacii şi îi mulgeau în fiecare seară. Tîrziu,
după-amiază, porni din nou să ningă şi şerpaşii se adunară toţi într-una din
colibele de piatră şi lut. Ne-am dus şi noi acolo pentru cină. Bîjbîind prin
întunericul şi fumul din colibă, ne-am luat locurile în jurul unui mic foc din
bălegar de iac, unde, cu cîte o strachină în mîini, ospătam dintr-o tocană
excelentă.
În scurt timp, rîsul
zgomotos şi din toată inima al şerpaşilor răsună în toată coliba. Căldura,
murmurul vocilor şi atmosfera generală de mulţumire mă copleşiră. Somnul mă
fură pe nesimţite.
Continua să ningă şi din
această cauză, dimineaţa aceea nu prea ne îmbia la drum. Pînă la urmă, ne-am
hotărît şi am pornit cu paşi greoi în susul văii, prin zăpada moale, pe o pîclă
deasă ce întuneca totul. După o oră de mers însă, vremea se însenină neobişnuit
de rapid şi zăpada începu să se topească sub ochii noştri, sub căldura
dogoritoare a soarelui. Schimbarea bruscă a vremii e specifică munţilor
Himalaya — acum e îngrozitor de frig şi în clipa următoare, nesuferit de cald.
Am întins corturile pe o terasă mică acoperită cu muşchi, lîngă un lac
cristalin şi rece ca gheaţa şi apoi am adunat cîteva braţe de vreascuri din
arbuştii piperniciţi ce îmbrăcau povîrnişurile. M-am urcat pe muchia gheţarului
privind cu interes drumul înainte. Drept deasupra noastră, pe stînga, se înălţa
faţa enormă a lui Cho Oyu din nordul căruia începea un şir lung de piscuri care
culmina, în depărtare, cu vîrful piramidal al Everestului. Îi urmăream cu
gîndul pe elveţienii care se aflau acum sus; oare cît de departe vor fi ajuns?
Cu privirea încordată, căutam zadarnic să-i desluşesc pe masivul acela uriaş,
la 32 km distanţă de noi. Fără niciun chef, m-am reîntors la preocuparea mea
imediată. Nu-mi puteam da seama exact unde se află Nup La, dar era evident că a
doua zi trebuia să traversăm mai întîi gheţarul, ca să putem ajunge la
trecătoare. Dimineaţa era senină şi geroasă şi totuşi am plecat foarte devreme.
Simţeam o emoţie crescîndă la gîndul că în ziua aceea vom vedea regiunea Nup
La. Am continuat urcuşul pe o scurtă porţiune pe lîngă gheţar, apoi ne-am lăsat
peste un perete abrupt de morenă, pe suprafaţa lucie a gheţarului. Drumul era
surprinzător de uşor. Gheţarul era împărţit în porţiuni lucioase, despărţite
între ele de spinări de morenă. Inaintam cotind prin lungile trecători dintre
ele, pentru a parcurge apoi o nouă porţiune de gheaţă lucie. Străbătusem toată
întinderea şi continuam să urcăm pe gheţar, pînă cînd acesta coti brusc spre
stînga. La cotitura, gheaţa fiind zdrobită şi întreruptă, ne-a trebuit mult
timp pînă ce am găsit un drum peste ea. Am fost obligaţi să urcăm încă un
perete prăpăstios de morenă, pentru a intra apoi într-o albie în spatele
acestuia, după care, mergînd o mică bucată de drum prin albie, am ajuns pe o
creastă, pe care ne-am oprit însă îngroziţi de priveliştea care se înfăţişa
înaintea ochilor noştri.
Era mult mai rău decît mă
aşteptasem. În faţa noastră, o cădere colosală de gheaţă se prăbuşea la sute de
metri adîncime, într-un haos formidabil de gheaţă sfărîmată. Căderea de gheaţă
era despicată în două de un meterez masiv, stîncos, şi gheaţa se umfla şi se
ridica în jurul lui ca valurile mării în jurul provei unui distrugător. Era o
privelişte grandioasă şi spectaculoasă, dar m-am simţit complet descurajat la
gîndul că trebuia să găsim un drum peste acel meterez. Căderea de gheaţă de pe
dreapta, cu şirurile ei de ace de gheaţă gata să cadă, se înfăţişa din
cale-afară de primejdioasă, iar din partea stîngă se rupeau şi se prăbuşeau
aproape necontenit blocuri mari peste un perete enorm format din stînci
verticale. Nu era de mirare că expediţia din 1951 povestise lucruri atît de
înspăimîntătoare.
Ne-am aşezat cortul pe
gheaţa de la baza căderii de gheaţă din dreapta şi am dat drumul tuturor
şerpaşilor să se reîntoarcă, cu excepţia celor pe care îi angajasem permanent.
Şerpaşii formaseră un grup vesel şi făcuseră toată treaba cu foarte multă
tragere de inimă şi îmi părea rău să-i pierd de tovarăşi. Pe cînd dispăreau în
jos pe gheţar, stăm privind cu George şi cu Angje la căderea de gheaţă. „Bohut
kharab, sahib!" (foarte rău, domnule), spuse Angje. Cu intenţia lăudabilă
de a ridica moralul şerpaşului, l-am asigurat că nu aveam de ce să ne temem şi
că vom găsi fără greutate un drum de urcat. Exact în clipa cînd vorbeam, se
auzi o uruitură lugubră şi un turn de gheaţă de vreo 90 de metri se aplecă
înainte şi porni în avalanşă cu o forţă înfiorătoare. Cînd zgomotele prăvălirii
încetară şi norii de pulbere se liniştiră, m-am asociat din toată inima părerii
lui Angje că era în adevăr „Bohut kharab".
După masă pornii într-o
recunoaştere de unul singur, fără o ţintă precisă. Observasem o despicătură
mică între căderea de gheaţă din dreapta şi meterezul stîncos şi voiam să văd
dacă nu era cumva posibil să urcăm pe ea, ca să mergem mai departe. Găsii că nu
era greu să mă caţăr peste bolovanii desprinşi, deşi aveam neplăcuta senzaţie
că dintr-un moment într-altul puteau să-mi cadă în cap bolovanii din stînga sau
bucăţile de gheaţă venind din dreapta. În cele din urmă, n-am mai putut înainta
nicicum — turnurile de gheaţă se împreunau cu stînca, formînd un zid de
netrecut. Am încercai să mă caţăr pe stînci şi am suit vreo 12 m pe făgaşul
neaccidentat al unui curs de apă, înainte de a-mi dă seama că şi acesta era de
fapt blocat de o săritoare care se afla mai sus. Ca urmare, a trebuit să cobor
din nou. Suprafaţa lunecoasă şi netedă era însă cu mult mai greu de coborît
decît de urcat şi cînd am ajuns jos, îmi tremura tot corpul din cauza
încordării şi îmi simţeam nervii zdruncinaţi. Era clar că despicătura nu ne
oferea decît necazuri şi o părăsii cît putui mai repede.
M-am îndreptat
apoi spre baza meterezului principal, pe care l-am
examinat îndeaproape. Atacarea lui era o problemă
grea, dar mi s-a părut că întrezăresc un drum de urcat, măcar pentru prima lui
jumătate. Pericolul cel mare îl constituiau stîncile care se prăvăleau cu
regularitate la interval de cîteva minute; totuşi aveam impresia că ne puteam
găsi un drum ferindu-ne de ele. M-am reîntors seara la tabără şi i-am
povestit lui George descoperirea mea. Ne-am hotărît să atacăm meterezul stîncos
a doua zi.
Am gătit
mîncarea la un foc de vreascuri, ceea ce însemna un lux neobişnuit, deoarece
adusesem cu noi o legătură de vreascuri uscate de ienupăr. Pe cînd stăteam chirciţi
în jurul focului, încălzindu-ne în aerul rece al nopţii, Angje luă cîteva
rămurele făcute jeratic şi le aşeză pe o piatră mică şi netedă. Puse apoi o
bucăţică de unt deasupra lor şi o privi cum sfîrîie şi fumegă, în timp ce murmura
ceva încet şi numai pentru el. L-am întrebat ce înseamnă acest ceremonial şi
ne-a lămurit că era o mică ofrandă pentru a cîştiga favoarea zeilor gheţii, ca
să putem trece munţii fără pericol. Jertfa de unt însoţită de rugăciunea
budistă „Om Mane Padme Hum", avea să ne asigure bunăvoinţa zeilor! Neînsemnată
încurajare pentru minţile noastre îngrijorate…
A doua zi de dimineaţă,
înainte ca soarele să fi trezit stîncile din culcuşurile lor îngheţate, eram
împreună cu George la poalele pereţilor verticali. Era ora 7,30. Ne-am tîrît pe
brînci pînă la baza unei platforme înguste care se ridica abrupt pe versant şi
am urcat pe ea cît am putut de repede. Platforma era friabilă şi pietrişul ne
aluneca în mod neplăcut de sub picioare. Urcam totuşi destul de uşor. La
capătul superior al platformei se ridica un vîrf de stîncă abrupt, pînă la o
altă platformă, în susul căreia am pornit din nou grăbiţi. În cele cîteva clipe
de odihnă binevenite ne-am putut dă seama că nu ne mai ameninţa pericolul
prăbuşirii.
Deasupra noastră se ridica
printre stînci un culoar prăpăstios. Pornii în frunte în susul lui şi îl găsii
foarte uşor de urcat. La capătul culoarului, drumul era complet blocat de o
stîncă uriaşă, peste care nu puteam descoperi niciun fel de drum. Partea
dreaptă a culoarului, foarte abruptă, era inaccesibilă, aşa că m-am gîndit să
ies din el pe partea stîngă. Am săpat un şir de trepte în crusta de zăpadă tare
şi foarte înclinată sub acea stîncă şi, în timp ce George se căţăra după mine,
priveam posomorît înainte. Aveam în faţă o lespede netedă fără nicio priză de
care să mă pot prinde şi nu puteam să o urc decît tîrîndu-mă în sus pe
suprafaţa ei. George mă încredinţa că mă voi putea bizui pe asigurarea lui în
cazul că as fi lunecat; cu aceste cuvinte de îmbărbătare drept toiag, mi-am
sprijinit mîinile pe lespede. De trei ori am vrut să-mi fac vînt în sus şi de
trei ori m-am oprit de frică. Mă cuprindea parcă un leşin de la stomac. George
mă aştepta răbdător. Mă mustram singur pentru lipsa mea de curaj şi deodată,
îmboldit nici eu nu ştiu de unde, m-am azvîrlit în sus. Cu muşchii tremurînd de
încordare mă clătinai o clipă de lespedea abruptă, rezemat pe mîini şi pe
genunchi, apoi, repede, îmi aruncai mîna peste marginea de sus, căţărîndu-mă
deasupra şi ajungînd în siguranţă. Am întins coarda şi George a cerut să-l trag
sus. Lunecînd mereu, clatinîndu-se, ajunse în sfîrşit pînă la mine. Acolo sus,
ne-am dat seama că orice încercare de a sui pînă aici şerpaşii încărcaţi cu
bagaj, era exclusă. Totuşi eram hotărîţi să mergem înainte.
După o oră înaintaserăm vreo
30 m pe stîncă dar ne-am dat seama că nu mai eram în stare să facem nici măcar
un pas mai departe. Aproape tot atît de siguri eram că nici în jos nu mai
puteam merge şi totuşi trebuia luată o hotărîre. Am lăsat rucsacurile să lunece
în jos pe o platformă mică, dîndu-ne apoi şi noi drumul încet după ele. Lunecam
parcă de o veşnicie cînd, în sfîrşit, cuprinşi de o uşurare de nedescris,
atinserăm din nou stînca ce închidea culoarul. Il asigurai pe George cu coarda
cît timp lunecai încet în jos pe lespedea abruptă şi apoi îmi dădui drumul şi
eu, lipindu-mă şi agăţîndu-mă de lespede cît puteam mai mult, asigurat cu
coarda de George care trecuse de partea cealaltă a culoarului pentru mai multă
siguranţă. Măsuram distanţa centimetru cu centimetru. Cînd am simţit din nou
zăpadă sigură sub picioare, am scos un oftat de uşurare.
Apoi am pornit în fugă în
josul pantei pentru a scăpa de bolovanii care se rostogoleau cu foarte mare
regularitate în această regiune a pantelor verticale. În goana noastră am
dislocat un şuvoi de pietroaie care, pornind vertiginos la vale cu un zgomot
înfiorător, ne-au silit să facem salturi în josul stîncilor pentru a ne feri
din calea lor. Am coborît aşa pînă la prima terasă, apoi am patinat mai departe
pînă la capătul ei. Înfioraţi de teamă, ne-am repezit spre ultima platformă de
unde am ajuns, în sfîrşit, în siguranţă pe gheţar.
Ne-am reîntors la tabără doi
oameni liniştiţi şi potoliţi. Angje ne întîmpină cu obişnuitele cuvinte: „Bohut
kharab!" Şerpaşii urmăriseră urcuşul nostru cu mare admiraţie, dar nu
aveau cîtuşi de puţin intenţia să ne urmeze pe acest drum. I-am asigurat că
nici noi nu mai aveam de gînd să urcăm pe acolo. Nu păreau prea convinşi şi
eram sigur că în noaptea aceea focul jertfei va arde mai puternic ca oricînd.
Tare mă îmbia gîndul să ard şi eu un pic de unt.
În aceeaşi zi, după masă, am
pornit împreună cu Angputa într-o scurtă recunoaştere, pe partea stîngă a văii,
ca să examinăm şi cealaltă cădere de gheaţă. Locul era impresionant. Corpul principal
al căderii se oprea dintr-odată la marginea unui perete vertical de vreo 300 m,
unde se rupea în blocuri imense care se prăbuşeau pe gheţarul de dedesubt.
Ne-am ţinut departe de corpul principal, mergînd pe partea opusă a gheţarului,
dar şi aici ne împiedicam de sfărîmăturile de avalanşe care proveneau din nişte
gheţari mici, atîrnaţi sus pe pereţii mari de stîncă din spatele nostru.
Drumul era periculos şi fără
sorţi de izbîndă. Hotărîi să merg puţin mai departe şi mă căţărai pe o coamă
rotunjită de morenă, care făcea o curbă mare pe partea stîngă a căderii de
gheaţă. Drumul era foarte uşor şi prezenta fără îndoială destulă siguranţă. Cu
cît mergeam mai departe, cu atît şi drumul se deschidea mai mult înaintea
noastră. Mă oprii şi privii mult timp la calea ce ni se oferea. Eram cuprins de
emoţie. Deşi căderea de gheaţă era destul de fisurată în părţile acestea, era
mai liniştită şi se părea că ar putea exista un drum pînă la turnurile de
gheaţă de deasupra pereţilor verticali. Am mai mers puţin şi cu cît mă apropiam
de stînci, eram mai convins că vom găsi un drum. Nu părea să fie nicidecum un
drum uşor, dar era singura parte de pe întreaga cădere de gheaţă ferită de
gheaţa care spînzura deasupra. Se lăsa întunericul şi nu mai aveam timp să
mergem mai departe; ne-am grăbit deci să ne întoarcem la tabără.
A doua zi am pornit împreună
cu George din nou pe acelaşi drum descoperit în ajun. Era ora 6,30 dimineaţa
cînd am ajuns la locul unde mă oprisem cu o zi înainte. Amîndoi eram într-o
dispoziţie excelentă. George neputînd uita meterezul de stînci, atacat cu o zi
înainte, se cam îndoia de „traseul meu uşor" de care eram atît de
entuziasmat; cînd privi însă înainte, începu să se convingă că drumul nu era
chiar atît de greu. Ne-am legat în coardă, am prins colţarii şi am început să
urcăm cu pas uşor şi sigur, rod al atîtor luni de alpinism dificil.
Înaintam cu spor pe o morenă
situată între căderea de gheaţă şi înalţii pereţi stîncoşi de pe stînga. Fără
să ne dăm seama, ne-am trezit chiar pe căderea de gheaţă — o adevărată reţea de
crevase adînci — de unde am putut ieşi destul de greu şi după mult timp.
Întîmplarea însă nu ne displăcu. Săpam trepte în pereţii de gheaţă, treceam cu
grijă peste punţi şubrede de zăpadă şi ne croiam drumul coborînd în crevase şi
urcînd apoi de cealaltă parte a lor. Într-un loc cioplii un drum aerian, pe
coama subţire a unei creste de gheaţă. Ne entuziasma această muncă şi cîştigam
înălţime văzînd cu ochii. Eram neliniştiţi doar de faptul că unghiul crevaselor
se îndrepta încet dar sigur spre marginea ruptă, de unde căderea de gheaţă se
arunca în ultimul ei salt uriaş. Simţeam chiar cutremurul subteran produs de
lunecarea fiecărui nou bloc care se rupea din gheţar. Ne apropiam tot mai mult
de acest loc periculos şi deodată, spre salvarea noastră, descoperirăm o punte
de zăpadă, care ne duse înapoi spre centrul căderii de gheaţă. La ora 10,30 ne
aflam pe o movilă de zăpadă de unde se putea vedea în depărtare, peste
cîmpurile de zăpadă, trecătoarea Nup La — o depresiune uşoară, înaltă de 5 900
m, cuprinsă între povîrnişuri prăpăstioase de aproape 7 300 m.
Am trăit un moment măreţ! Nu
ştiam cum să ne stăpînim bucuria şi mulţumirea. Mai aveam de străbătut cale
lungă pînă la ea, dar greutăţile păreau pe sfîrşite şi, odată cu ele şi
necazurile noastre. Hotărîrăm să ne reîntoarcem imediat la tabără pentru ca a
doua zi să începem transportarea echipamentului. Coborîrea a fost mai uşoară
decît ne puteam închipui.
Şerpaşii ne-au întîmpinat
veseli ca de obicei, dar vestea că va trebui să urcăm cu poveri în susul
căderii de gheaţă răci pe loc atmosfera.
Datorită emoţiei nu m-arn
putut odihni toată noaptea, iar zorile m-au prins treaz. Unul din noi trebuia
să-i conducă pe şerpaşi sus şi acela eram eu. George avea zi liberă. L-am
trezit pe Angputa care a pregătit gustarea de dimineaţă şi la ora 6 am părăsit
tabăra pe o vreme rece dar înviorătoare. Toţi purtam poveri serioase, dar
mergeam foarte bine. Cînd a trebuit să ne legăm în coardă şi să ne punem
colţarii., am micşorat şi pasul, înaintarea devenind din ce în ce mai grea. La
fiecare loc greu de trecut Angje exclama cunoscutul „Bohut kharab",
rămînînd însă acelaşi tovarăş de drum, puternic şi inimos. Cel mai neîncrezător
era Tashi Phuta. El examina fiecare punte de zăpadă cu deosebită atenţie şi
făcea aşa de multe găuri în ele cu pioletul, încît reducea cel puţin la
jumătate rezistenţa lor, apoi le traversa de-a buşilea. Cu toate astea, urcam
cu toţii extrem de bine, iar pe porţiunile grele ne ajutam cu coarda, trăgînd-o
cu toată puterea. La ora 9,30 eram pe pragul căderii de gheaţă.
Am coborît apoi movila de
zăpadă străbătînd o porţiune netedă şi uşoară, siguri că nu vom mai întîlni
piedici în drum. Înaintam închipuindu-mi că instalasem tabăra pe Nup La. M-am
oprit la marginea unei crevase colosale; în faţa noastră se deschidea un abis
enorm de cel puţin 30 de metri lăţime, care tăia în două căderea de gheaţă,
dintr-o margine într-alta. Toate visurile mele se spulberară! Era cea mai mare
greutate de care ne izbisem pînă atunci. Privii în jos peste marginea crevasei.
La o adîncime de 20 m aceasta era podită cu zăpadă nu prea stabilă, care la
rîndul ei era brăzdată de alte crevase mai mici. Locul era primejdios şi totuşi
îndrăznii să gîndesc la o coborîre pînă la puntea de zăpadă, pentru a putea
trece de cealaltă parte.
Am mers de-a lungul crevasei
pînă într-un loc unde buza de jos se surpase puţin. La început şovăielnici,
şerpaşii acceptară pînă la urmă coborîrea. I-am asigurat solid în coardă şi
apoi am început să tai trepte în peretele de gheaţă surpat pînă ce am ajuns la
fundul umplut cu zăpadă. Munca era destul de grea şi trecu mai bine de o
jumătate de oră pînă ce am putut să-mi fac trepte în gheaţă şi să pun piciorul
cu precauţie pe fund. M-am asigurat înfigînd puternic pioletul în peretele
crevasei şi i-am convins pe şerpaşi să coboare pînă la mine.
Stăteam acolo, un mic grup
de oameni descurajaţi, închişi în adîncurile unui abis grozav, privind peretele
opus — un perete de gheaţă dură şi străvezie — înălţîndu-se la 20 m deasupra
noastră. În platoşa lui îngheţată trebuia să găsim undeva o spărtură prin care
să ne putem strecura şi, într-adevăr, descoperii ridicîndu-se rezemat de perete
un con de zăpadă, care ajungea aproape de marginea de sus. Merita să încercăm.
Le-am atras atenţia şerpaşilor să ţină coarda întinsă şi apoi am pornit cu mare
băgare de seamă pe zăpadă, păşind peste nenumăratele crăpături şi ajungînd cu
bine la peretele din faţă. Conul de zăpadă se înălţa aproape vertical; părea
totuşi să fie solid şi stabil. La drept vorbind, nu-mi plăcea să fac
performanţe tehnice numai cu şerpaşii în coardă, dar n-aveam de ales; trebuia
să găsesc un drum. Am tăiat trepte formînd o scară verticală care urca pînă la
o înăţime de 6—7 metri, unde am săpat o platformă destul de largă ca să încăpem
toţi comod pe ea. Apoi, cu coarda întinsă, i-am tras sus pe cei trei şerpaşi şi
i-am aşezat în siguranţă pe platformă. Erau tăcuţi, dar ochii lor larg deschişi
şi speriaţi îmi spuneau că nu erau prea bucuroşi de performanţa noastră alpină.
Am tăiat un alt şir de
trepte pe vîrful conului, ajungînd astfel la vreo 2 m sub marginea crevasei
pînă la care mai aveam totuşi de urcat un perete vertical de gheaţă. Fiind
într-o poziţie primejdioasă, pe o platformă foarte mică, am început să tai îndată
trepte în susul peretelui. Treaba nu era de loc uşoară. Ca să mă menţin pe
trepte, trebuia să tai şi locuri de sprijin pentru mîini şi să-mi las toată
greutatea pe ele. Am trăit un moment foarte fericit cînd, în sfîrşit, am întins
mîna peste margine şi mi-am înfipt pioletul adînc, în zăpada tare. Urmă o
zvîrcolire şi un geamăt şi iată-mă deasupra. Stătui
o clipă pe loc ca să-mi recapăt răsuflarea. Eram la o înălţime de peste 5 800 m şi sforţarea pe care o făcusem însemnase
un mare efort pentru plămîni.
Am privit
înainte. Spre marea mea disperare, o altă
crevasă, aproape tot atît de mare ca cea din care tocmai ieşisem, îmi bara
calea. Unde era oare drumul uşor şi plăcut pe care îl văzusem cu George?
Desigur că fuseserăm orbi! Strigătul slab de „Sahib, Sahib", mă readuse la
realitate şi mă grăbii să privesc în jos la cei trei şerpaşi care rămăseseră
agăţaţi pe platforma lor suspendată la 12 m sub mine. Trebuia să-i trag în sus pe ultima porţiune a peretelui de gheaţă. Prin
urmare m-am înţepenit bine în picioare într-un loc sigur şi, trecîndu-mi coarda
peste umăr le-am strigat să urce, trăgîndu-i apoi cu putere sus peste margine
ca pe trei saci cu cărbuni.
Acum îmi dădeam seama că
între noi şi Nup La era o regiune foarte greu de străbătut şi regretam mult ajutorul
pe care ar fi putut să mi-l dea George. Am hotărît să lăsăm toate bagajele în
locul acela şi să pornim în recunoaştere fără ele. Crevasa următoare era cel
puţin ceva mai uşor de coborît decît prima, deşi zăpada de pe fund era vizibil
nestabilă. Şi aici, ca şi mai înainte, am găsit o creastă de zăpadă ascuţită,
care urca pe peretele de gheaţă din faţă şi se termina ca la vreo 2 m sub
marginea crevasei.
Am tăiat cîteva trepte şi
apoi ne-am lăsat cu grijă spre fundul crevasei. Zăpada care tremura sub paşii
mei a rezistat cu bine la trecerea noastră, astfel că am putut ajunge pe partea
cealaltă. Reîncepui escaladarea peretelui opus ca şi mai înainte. Am tăiat un
şir lung de trepte pe coama subţire a crestei de zăpadă, am deschis apoi un
drum pe peretele de gheaţă pînă la marginea de sus şi, în sfîrşit, cu ajutorul
corzii şi cu multă trudă am reuşit să-i trag pe şerpaşi din această crevasă.
Ne-am urmat drumul printr-un
ţinut plin de crevase periculoase şi, cu cît înaintam, cu atît distanţa dintre
noi şi Nup La părea să crească. În cele din urmă, ne-am oprit pe muchia unui
perete înalt care domina amestecul de sfărîmături provenite de la căderea de
gheaţă din dreapta. Pe aici nu se putea trece. Părea că există posibilitatea de
a-1 ocoli prin stînga, dar voiam mai întîi să-l am şi pe George cu mine înainte
de a mă încumeta să încerc ceva. Ne-am întors la cele două crevase mari şi am
coborît şerpaşii pe pereţii abrupţi. Apoi, abătut, i-am condus prin labirintul
căderii de gheaţă, pînă jos la tabără.
Stăteam culcaţi în cort, în
sacii de dormit, şi-i povesteam lui George, cuprins de îndoială, greutăţile pe
care le întîmpinasem. Şerpaşii cîntau încet rugăciunile. Aici în cort însă,
alături de George, greutăţile întîlnite sus păreau cu mult mai uşoare.
Hotărîrăm deci ca în ziua următoare să depunem maximum de efort pentru a ajunge
la Nup La.
A doua zi de dimineaţă, la
ora 8, cu lucrurile gata împachetate, luam micul dejun. Atmosfera era
neobişnuit de liniştită, iar norii grei din josul văii ne îngrijorau. Anotimpul
favorabil ascensiunilor trecea cu repeziciune — era 27 mai — şi ne temeam să nu
înceapă musonul. Tot timpul am păstrat acelaşi pas, atît pe porţiunea mai
uşoară a gheţarului, cît şi atunci cînd am constatat că o parte din urmele
noastre fuseseră şterse de o avalanşă de gheaţă căzută de pe gheţarii agăţaţi
de pereţii verticali de deasupra. Ajunşi în porţiunea cea mai dificilă, ne-am
legat în coardă şi ne-am pus colţarii. Prezenţa lui George uşura cu mult
efortul depus cu o zi înainte pentru tragerea şerpaşilor cu coarda. Chiar şi
viteza cu care înaintam era apreciabilă. Zăpada moale îngreuia cu mult
deschiderea pîrtiei, iar unele din punţile de zăpadă erau cît se poate de
şubrede şi nesigure. Neîncrezătorul Tashi Phuta străpungea fioros, cu pioletul,
în jurul lui, iar Angje cel posomorît, clătina din cap şi repeta într-una
„Bohut kharab!", la toţi pereţii greu de trecut. De-abia atinsesem pragul
căderii de gheaţă şi norii începuseră să ne învăluie cu repeziciune.
Greutăţile la care ne
aşteptam la trecerea noastră prin cele două crevase mari n-au întîrziat să
apară. Chiar cu ajutorul priceput al lui George, a trebuit să depunem multe
eforturi pentru a le trece. Nici treptele tăiate de mine în susul şi în josul
pereţilor abrupţi nu mai erau sigure, căci zăpada se înmuiase de-a binelea.
Reuşirăm cu chiu cu vai să ieşim din crevase, trăgînd apoi afară după noi şi
şerpaşii.
Cu fiecare clipă, zăpada
părea că se face tot mai moale. George mergea în frunte explorînd întinderea
întunecată a podişului, căutînd cu pioletul crevasele ascunse. Şi le găsea
pretutindeni. Deodată, tresărirăm la auzul unui strigăt ascuţit. Tashi Phuta
căruia numai capul i se vedea din zăpadă, cerea ajutor. Ce se întîmplase ? Din
neatenţie, se depărtase la cîţiva metri lateral de poteca lui George dînd peste
o crevasă. George îl ţinea cu coarda întinsă, iar eu mă apropiai cu multă grijă
— cercetînd atent fiecare palmă de loc. Ajungînd lîngă el, l-am prins de braţ
şi apoi l-am tras cu toţii afară. Numai bagajul pe care-l ducea legat în spate
îl oprise să nu cadă într-însa ca un pietroi. Privii în groapa pe care o făcuse
şi văzui nişte pereţi de gheaţă dură şi verde prelungindu-se într-un abis
negru. M-am tras grăbit înapoi, scufundîndu-mă la rîndu-mi pînă la genunchi
într-o altă crăpătură ascunsă în spatele meu. A trebuit să-mi înăbuş panica de
care eram cuprins pentru a-i putea îmbărbăta pe şerpaşii cuprinşi de spaimă.
Am continuat încet drumul
mai departe, încercînd cu mare grijă terenul înainte de a îndrăzni să păşim pe
el. De mai multe ori am căzut pînă la genunchi în gropi nebănuite, iar
neîndemînatecul Tashi Phuta s-a înfundat din nou pînă la gît într-o crevasă şi
numai coarda l-a oprit să nu cadă mai adînc. Zăpada era atît de proastă, încît
punţile, deşi de grosimea cozii pioletului, se prăbuşeau şi te lăsau să cazi în
gol. Niciodată nu mai întîlnisem o zăpadă atît de periculoasă care să ne
zdruncine atît de mult nervii. Pe lîngă asta, ningea într-una şi pe măsură ce
norii ne cuprindeu din toate părţile, vizibilitatea se reducea mereu. Abătuţi
şi vlăguiţi, hotărîrăm să ne instalăm cortul pe o mică movilă de zăpadă, pe
care mai întîi am împuns-o din toate părţile cu pioletul pentru a fi siguri de
stabilitatea ei. Apoi am înălţat cortul şi ne-am vîrît sub el — o ceată de
oameni complet demoralizaţi.
Nu puteam înţelege de ce se
înmuiase atît de mult zăpada la o înălţime de aproape 6 000 de metri. Singura
explicaţie putea fi aerul cald adus de muson; nouă însă nu ne surîdea cîtuşi de
puţin gîndul de a înfrunta o furtună adusă de muson în acest loc atît de neplăcut.
De aceea am hotărît să cobor împreună cu şerpaşii şi să aduc şi restul
alimentelor şi echipamentul, lăsate pe drum cu o zi mai înainte. Cu ele am fi
putut rezista chiar dacă vremea rea avea să dureze.
Şerpaşii, lesne de înţeles, nu se prea
îndemnau la drum, dar o băutură fierbinte îi însufleţi din nou. George rămase la cort să ne pregătească ceva de mîncare
şi totodată să ne fie punct de reper prin ceaţă la întoarcere. Am plecat deci
cu şerpaşii înşiraţi în urma mea în coardă. Credeam că la venire descoperisem
toate crevasele ascunse, dar mă înşelasem. Nu făcui nici 50 de paşi şi mă
trezii înfundat pînă la brîu într-una nouă, astfel că pînă să ajung la locul
unde lăsasem poverile, am trecut prin chinuri groaznice. Am coborît în
sfîrşit şi, cu poverile în spate, am pornit înapoi spre tabără. Aveam iar în faţă crevasa mare, dar puntea de zăpadă de
pe fundul ei nu-mi inspira încredere. Am pornit singur, urcînd cu precauţie pe
peretele abrupt. Şerpaşii rămaseră la o oarecare distanţă. Totul părea în ordine
şi făcui cu grija un pas înainte. În clipa următoare, se auzi însă o bufnitură
înfundată şi zăpada pe care stăteam se prăbuşi de sub mine în crevasa de
dedesubt. Cădeam în gol! Nu aveam timp mult de gîndire şi nu aveam nici
siguranţa că şerpaşii vor putea mînui coarda cu iuţeală. Trebuia să mă salvez
singur! Mi-am aruncat picioarele înainte Infigînd colţarii în gheaţa peretelui
din faţă, în timp ce, cu o izbitură puternică, îmi proptii umerii în peretele
opus. Puntea de zăpadă bubuia departe, în adîncurile întunecate de sub mine.
Cîteva secunde mai tîrziu coarda se întinse, trasă de sus.
Eram într-o
situaţie precară. Mă aflam la vreo 4 m sub
marginea crevasei, convins că şerpaşii, prea speriaţi, nu se vor încumeta să
coboare destul de aproape de margine pentru a mă trage afară. Am stat o clipă
să-mi recapăt respiraţia şi apoi, în aceeaşi poziţie, întins de-a curmezişul
crevasei, am urcat, sprijinit în colţari şi în umeri, pînă într-un loc unde
crevasa se îngusta puţin. Din fericire nu scăpasem din mînă pioletul aşa ca am
putut să tai cu el o mică treaptă în peretele neted şi vertical. Am izbutit
să-mi pun un picior pe treaptă şi apoi, cu un efort colosal care m-a sleit de
puteri, m-am răsucit în sus şi am azvîrlit celălalt picior pe peretele opus al
crevasei, înfigîndu-mi în el colţii lungi de oţel. Gîfîind ca să-mi recapăt
respiraţia, am cioplit apoi o treaptă mică şi pentru al doilea picior. Iată-mă,
în fine, într-o poziţie echilibrată şi destul de sigură, cu un abis întunecat
sub mine şi cu capul la aproape 2 m de suprafaţă.
La o distanţă de 1 m,
lateral, se găsea o cornişă de zăpadă lipită de peretele crevasei. Părea destul
de solidă, aşa că îmi făcui încet drum într-acolo, trăgîndu-mă în sus spre ea.
Pregătit pentru orice prăbuşire neaşteptată, m-am căţărat de-a buşilea, cu
muşchii încordaţi şi cu multă băgare de seamă, deasupra cornişei, apoi mă
ridicai în picioare încet, sprijinindu-mă cu pioletul de peretele opus al
crevasei pentru a-mi ţine echilibrul. În sfîrşit, putui să privesc afară din
crevasă unde văzui, pe pantele de pe latura acesteia, trei chipuri de oameni
înspăimîntaţi stînd cu picioarele şi cu braţele întinse. Primul era Angje care
trăgea din răsputeri de mine, Angputa care îl trăgea pe Angje şi, în fine,
Tashi Phuta, pe a cărui faţă se citea limpede groaza şi care îl trăgea
înnebunit pe Angputa. Îndată ce creştetul capului meu apăru deasupra, frica
întipărită pe feţele lor făcu loc unor zîmbete fericite, iar Angje îmi strigă
uşurat: „Bohut Kharab, Sahib!"
Încă o sforţare puternică
din partea celor ce trăgeau coarda, un salt zdravăn din parte-mi şi ieşii
deasupra ca şi cum nu mi s-ar fi întîmplat nimic. Ne-am întors la tabără
mergînd cu şi mai multă grijă, dacă aşa ceva mai era posibil, şi ne-am bucurat
grozav auzind vocea puternică a lui George care ne călăuzea prin ceaţă. Deşi
tocana lui aburindă contribui mult la liniştirea nervilor noştri zdruncinaţi,
ne-am culcat deprimaţi şi destul de înspăimîntaţi. Într-adevăr, starea zăpezii
era mai rea decît ne-am fi putut închipui vreodată.
A doua zi ne-am trezit
dis-de-dimineaţă. Ceaţa continua să ne acopere, în schimb era cu mult mai frig.
Erau prin urmare foarte multe şanse ca gerul să întărească zăpada. Nu eram prea
încrezători că vom găsi un drum mai departe şi şovăiam la gîndul de a porni înainte
atîta timp cît zăpada nu se afla într-o stare mai bună. Cum însă cucerirea
trecătorii Nup La devenise o dorinţă pe care George şi cu mine nu ne-o puteam
înfrîna, am hotărît să mergem totuşi înainte, dar cu poveri mai uşoare. Băurăm
cîte o ceaşcă de ceai şi la ora 5,45 eram gata de plecare. Ca măsură de
prevedere deosebită ne-am legat toţi cinci într-o singură coardă de 60 m; în
acest fel, cel puţin doi dintre noi stăteam pe teren solid.
Nu parcursesem nici 6 m
distanţă de cort şi mă trezii din nou înfundat într-o crevasă ascunsă. Mă
pregătii sufleteşte să trec din nou prin aceeaşi groază prin care mai trecusem
şi în ziua precedentă. Cu cît înaintam şi cu cît suprafaţa devenea mai tare, cu
atît începeam să ne recăpătăm voia bună. Ne croiam drum printr-o regiune
întinsă, plină de crevase deschise, care ne sileau să ne îndreptăm într-o
direcţie nedorită. Ne străduiam să mergem spre est către Nup La şi ne vedeam
mereu siliţi să ne înapoiem din drum. Ne chinuia pe deasupra şi groaza la
gîndul că ar putea să iasă soarele şi să înmoaie din nou suprafaţa îngheţată.
Lungirăm pasul cît puturăm de mult. Dar se părea că eram prinşi într-o reţea de
crevase din care nu puteam ieşi. În cele din urmă, am urcat pe o creastă de pe
care am văzut sub noi o rîpă neaccidentată care ducea în direcţia în care voiam
să mergem. Am coborît şi am mers în josul ei. Rîpa sfîrşea într-o vale largă
plină de gheaţă şi, de acolo, am constatat cu bucurie că pantele de pe cealaltă
parte a văii culminau într-o coastă uşor de urcat, aproape neîntreruptă, care
ducea spre Nup La.
Greu ne-ar fi putut opri
ceva din drum, acum! Am coborît în valea de gheaţă pe care am traversat-o
ieşind de partea cealaltă. Am urcat apoi în goană ultimele povîrnişuri. „Am
izbutit George!", exclamai eu. Înspăimîntătoarea cădere de gheaţă care
rămăsese în urma noastră nu ne lăsa să credem că am învins-o. Jos în vale, se
vedea gheţarul Ngojumba care, de departe, părea cu adevărat colosal. Aproape că
nu îndrăzneam să ne închipuim că reuşisem să facem drumul pînă aici. Niciodată
nu avusesem senzaţia unei înfăptuiri mai măreţe, iar George era în culmea
emoţiei.
Nu aveam însă timp de
pierdut. Dinspre Nepal se rostogoleau spre noi nori grei şi negri. Hotărîram să
ne instalăm cortul pe blocul întins şi plat care se afla chiar în apropierea
trecătorii. Am lăsat acolo puţinele bagaje pe care le aveam cu noi şi am
alergat înapoi, pe drumul cotit şi întortocheat, la tabăra din ajun. Într-o oră
eram jos. Am împachetat toate lucrurile în baloturi enorme, apoi, gîfîind din
cauza greutăţii, am pornit din nou spre Nup La. Începuse să ningă cu fulgi deşi
iar ceaţa ne învăluise din nou. Am reuşit totuşi să dibuim drumul după urmele
făcute mai înainte, care, din fericire, mai persistau. Am simţit o mare uşurare
cînd, în sfîrşit, ne-am urcat pe blocul de piatră unde, după atîta timp, am
instalat cortul din nou pe stîncă solidă.
Tîrziu, în cursul
după-amiezii, vremea se lumină; George şi cu mine plecarăm să facem o plimbare.
Am urcat pantele line şi lungi pînă la Nup La, de unde se deschidea în jos
marea vale a Rongbukului-de-vest. Şi de acolo, strălucind în lumina amurgului
şi dominînd orizontul, se înălta masivul uriaş al Everestului. Priveliştea
încununa eforturile făcute pînă atunci, aşa că ne-am întors mulţumiţi la
culcare.
Prima noastră ţintă —
urcuşul pînă la Nup La — fusese astfel atinsă. Al doilea obiectiv era să vedem
feţele nordice ale Everestului.
A doua zi dimineaţă, ne-am
strîns bagajul şi am pornit la drum pe o vreme foarte frumoasă, încărcaţi cu
poveri grele de aproape 25 kg fiecare. Am urcat pînă la Nup La şi apoi am
coborît spre Rongbukul-de-vest. Acesta era neted şi neîntrerupt pe o distanţă
de mai multe mile, astfel că l-am coborît uşor şi într-un timp record. La ora
10,30 ne aflam în faţa piscului Lingtren Nup, unde am poposit să bem ceva
fierbinte. Sufla un vînt pătrunzător şi pentru a putea aprinde primusul a
trebuit să ridicăm un mic zid de pietre. O ceaşcă de ceai fierbinte cu cîţiva
biscuiţi, puţin unt şi marmeladă, ne-au dat puteri noi. Străbăteam acum un
ţinut bine cunoscut din povestirile expediţiilor făcute mai înainte pe Everest.
Treceam printr-o stare de emoţie continuă, deoarece la fiecare pas ne arătam
unul altuia locuri devenite celebre. Şi pe măsură ce Everestul se apropia din
ce în ce mai mult de noi, îl vedeam înălţîndu-se tot mai sus deasupra noastră.
Acum puteam distinge, pe coastele lui stîncoase, Banda galbenă şi Banda neagră,
treptele de stînci şi Marele culoar. Toate, atît de aproape de vîrf, la încă
vreo 300 m de urcuş pe stînci abrupte, în aerul rece şi rarefiat.
La ora 14,30 poposeam pe
sfărîmăturile de morenă, drept deasupra gheţarului principal Rongbuk. Şerpaşii
erau tare osteniţi după acest drum lung şi greu. George şi cu mine însă eram în
formă excelentă şi de aceea am pornit într-o mică cercetare în jos pe Rongbuk.
Priveliştea era uluitoare: şir după şir se înălţau ace de gheaţă uriaşe, unele
ajungînd pînă la 60 m înălţime. Timp de o oră, ne-am amuzat încercînd să
pătrundem cît mai departe posibil printre ele, tăindu-ne trepte în susul unor
pereţi de gheaţă ameţitori sau încercînd să ne ţinem echilibrul pe creste
extrem de fragile. Nu am putut înainta în adîncime mai mult de 15 m şi a
trebuit să ne dăm bătuţi, plini de admiraţie în faţa acestei minunate cetăţi de
gheaţă. Ne-am reîntors la tabără atraşi de aburii îmbietori ai unei tocăniţe
delicioase. Ne-am vîrît apoi în sacii noştri de dormit, pe deplin mulţumiţi de
rezultatele zilei care se încheiase. Nu puteam dormi din cauza emoţiei care mă
stăpînea încă şi, pe deasupra, salteaua mea pneumatică se dezumfla mereu.
Miezul nopţii mă prinse treaz, copleşit de gînduri şi de nerăbdare. Am scos
capul afară din cort. Nu se vedea însă aproape nimic, deoarece ne aflam într-o
văgăună. Era noapte neagră, iar stelele aruncau o lumină rece şi fixă.
Gîndurile mi se împleticeau şi fugeau mereu la expediţia elveţienilor. „Cît de
sus or fi ajuns oare? Vremea nu fusese prea rea şi desigur că pînă acum
dăduseră asaltul Everestului... Sper să nu ne prindă aici pe versantul nordic
vreun potop de zăpadă adus de muson. Trecerea înapoi peste Nup La ar fi cît se
poate de neplăcută... De fapt, tot nu mă gîndesc să ne întoarcem peste Nup La!..."
Incercai să-mi liniştesc gîndurile şi să dorm, însă aceeaşi întrebare mă
frămînta mereu: „Ce-or fi făcînd oare elveţienii ?”
A doua zi, ne-au trebuit
trei ore ca să coborîm pe gheţarul Rongbuk pentru a găsi un loc pe unde am fi
putut pătrunde printre acele de gheaţă. Am tăiat destul de uşor drum printre
ele, aşa încît dejunul l-am luat pe morena de pe cealaltă parte a gheţarului.
Locul era plăcut. Era şi un mic lac, ba chiar şi iarbă verde. O ambianţă
plăcută pentru două ceasuri de odihna în razele calde ale soarelui. Priveliştea
asupra văii era minunată, iar la vreo zece mile depărtare puteam zări
mănăstirea Rongbuk.
Plecarăm mai departe şi
făcurăm un ocol ca să dăm în valea Rongbukului-de-est — vechiul drum spre
Everest. De partea cealaltă a văii se zăreau nişte ziduri de piatră aproape
năruite. Am traversat să le examinăm. Aceasta fusese tabăra I. M-a cuprins un
sentiment de teamă privind zidurile, ca şi cum printre ruine pluteau încă
umbrele lui Mallory, Irvine şi Smythe (1). Singura urmă care amintea că acolo fuseseră cîndva
oameni era carcasa ruginită a unei vechi baterii. Orice altă urmă, fie vreo
cutie de tinichea sau alte lucruri fuseseră distruse de intemperii sau duse jos
în vale ca să împodobească vreun cămin tibetan.
Ne continuarăm drumul în sus
pe Rongbukul-de-est — o grămadă demoralizantă de stînci şi pietroaie. Peisajul
ne apărea descurajant şi mohorît, iar piscurile — nişte blocuri monotone de
conglomerat cu zăpadă pe vîrf.
Nu ne puteam abţine să nu le
comparăm cu frumoasele turnuri lungi de gheaţă şi cu văile încîntătoare ale
Nepalului. Am instalat cortul la 5 638 m pe o movilă de morenă, lîngă un lac de
munte cu apă limpede şi rece ca gheaţa — singura oază pe care am putut-o
descoperi în această vale tristă şi mohorîtă.
A doua zi dimineaţă însă,
după un colţ de stîncă, apăru din nou în faţa noastră Everestul, mîndru şi
înalt, profilîndu-se pe un cer răscolit de vînturi. Iar Rongbukul-de-est se
întindea ca o potecă sclipitoare de gheaţă albastră şi cristalină, drept pînă
la baza muntelui. De emoţie, inima bătea să-mi spargă pieptul. Peste puţin timp
ne aflam la locul unde fusese instalată tabăra a II-a. Aici nu găsirăm însă
nici cea mai mică urmă a taberei. La ora 10 dimineaţa, pe o vreme cît se poate
de neplăcută, cu vînt rece şi puternic, ne-am abătut pe micul gheţar Changtse.
Şerpaşii, obosiţi şi îngheţaţi, ne rugară să ne oprim. I-am convins totuşi să
mergem puţin mai departe: „Hai să mai mergem puţin", le-am spus noi.
„Toro, toro!"(2) ne implorară ei. Nu departe, descoperirăm o văgăună mică
în zăpadă, la aproape 6 400 m înălţime, în care tăiarăm o platformă pentru a ne
aşeza cortul. O dată cortul ridicat, ne-am vîrît imediat înăuntru, la adăpost
de vînt şi de frig.
Voiam să încercăm asaltul
lui Changtse — piscul de nord al Everestului, înalt de 7 538 m. Planul era
colosal de îndrăzneţ şi ne-am dat seama că nu aveam nici echipamentul şi nici
forţele necesare ca să-l putem pune în aplicare. Merita totuşi să încercăm cel
puţin şi poate că — dacă vremea se menţinea favorabilă încă vreo cîteva zile —
exista vreo şansă. Dacă nu, proviziile limitate pe care le aveam nu ne
permiteau să mai zăbovim. Speranţele noastre pline de ambiţie, născute în
confortul de la Namche Bazar, începeau întrucîtva să se spulbere, deoarece
eventualitatea stricării drumului peste Nup La era grija care ne hărţuia
permanent.
Toată noaptea a nins fără
încetare, iar a doua zi hotărîrea pe care am luat-o ne-a fost impusă de vreme.
Era destul de frumos, dar erau semne vizibile că vremea avea să se strice.
Pierdusem speranţa de a mai atinge vîrful. Ca un gest de adio, am urcat vreo
150 m deasupra taberei, unde zăpada începuse să facă o crustă nesigură. Prin
urmare, am hotărît definitiv să renunţăm. Am pornit imediat în grabă mare în
jos, pe gheţarul Changtse, şi am coborît apoi pe Rongbukul-de-est, sub o
ninsoare deasă. Am lăsat în urmă locurile taberelor a II-a şi I şi, în sfîrşit,
făcurăm cotitura care ne ducea în valea principală a Rongbukului. Ne-am
instalat cortul pe terasa de lîngă micul lac de munte, unde soarele se ivi
printre nori încălzindu-ne puţin. Piscurile erau încă învăluite în nori negri
ameninţători care, cînd ne-am culcat, seara, se îngrămădeau din nou deasupra
noastră. După o noapte de viscol, urmă o dimineaţă mohorîtă. În schimb, la
altitudinea mai mică la care ne aflam, ne-am putut bucura de un somn adînc şi
reconfortant. Eram deci pregătiţi să înfruntăm orice! Ziua următoare a fost
groaznică — rafalele puternice de vînt nu mai conteneau şi ningea într-una.
Părea că vremea se întorsese împotriva noastră. Traversînd gheţarul Rongbuk,
ne-am rătăcit printre acele de gheaţă şi enormele movile de morenă. Ceaţa şi
zăpada reduseseră la zero vizibilitatea, iar simţul nostru de orientare slăbise
îngrijorător. Am mers ore întregi împiedicîndu-ne şi bîjbîind mai multe mile,
prin grohotişul care ne luneca de sub picioare — cu gîndul la frumoasa vale
verde pe care o lăsasem în urmă. La acestea se mai adăugau şi poverile grele
care ne secătuiau de vlagă şi ne înăbuşeau orice entuziasm. După-amiază ne-am
aşezat tabăra sus pe Rongbukul-de-vest. În ciuda bîjbîielilor, mersesem în
direcţia cea bună. Către sfîrşitul zilei vremea se limpezise: aerul era rece,
dar înviorător, iar cerul plin de stele. Speram într-o vreme bună la
întoarcere.
Nu se iviseră încă zorile
cînd ne-am trezit. Era ora 3,30 şi afară era încă beznă, dar vremea promitea să
fie bună. La 5,30 am ieşit din cort. Plănuiam să cercetăm un alt drum peste
munte şi trebuia să pornim din timp. Mi-am aruncat ochii la întîmplare în jur
şi am simţit că mă cuprinde un val de teamă şi de revoltă. „Hei! George, vino
repede afară. Nu-mi place de loc ceea ce văd!" George ieşi imediat şi
scrută în tăcere cerul. „Hai s-o ştergem cît mai repede! Parcă se apropie
sfîrşitul pămîntului!" Peste Nepal cerul era negru ca noaptea. Valuri
uriaşe de nori fioroşi veneau spre noi rostogolindu-se şi răsucindu-se în jurul
piscurilor. Nu mai văzusem niciodată semne care să prevestească o vreme atît de
înspăimîntătoare.
Nu mai era de pierdut nicio clipă.
Am împachetat totul în grabă, apoi am pornit aproape în galop în sus pe gheţar.
Nu ne dădea mîna să fim
prinşi de viscol de partea aceasta a lui Nup La. Aveam de mers vreo 10 km pînă
la tabăra din cealaltă parte a trecătorii — 10 km prin zăpadă moale la peste 5
800 m — dar frica ne mîna înainte. După mai mult de o oră, am ajuns la locul
unde lăsaserăm alimentele exact în clipa în care nori mari şi grei acoperiră
complet căderea de gheaţă, ascunzînd-o vederii noastre. Intr-o clipă furăm
învăluiţi în nori şi într-o ninsoare deasă, viscolită de vînt. Am hotărît să
mergem totuşi mai departe. Impovăraţi, de data asta cu toate bagajele taberei,
ne-am lăsat pe o rîpă de gheaţă, din care am ieşit pentru a relua labirintul
nostru de crevase.
Vizibilitatea era
neînchipuit de proastă; nu vedeam nici măcar unde să ne punem piciorul.
Ochelarii lui George se acoperiseră de zăpadă, aşa că preluai eu conducerea.
Era o muncă de-a dreptul înnebunitoare. Dibuiam drumul de la o crevasă la alta
ghicind direcţia mai mult după conturul reliefului. Zăpada cădea ca o perdea
groasă, lipindu-ni-se de barbă şi de haine. Nu mai ştiam unde mă aflu. Mă oprii
disperat, dezorientat. Pentru o clipă cerul se lumină, arătîndu-mi în stînga un
colţ de stîncă, cel care ştiam precis că se afla chiar deasupra fostei noastre
tabere. Ceaţa ne învălui din nou, dar mă îndreptai, poticnindu-mă la fiece pas,
în direcţia colţului de stîncă. Deodată am dat în zăpadă peste o cutie goală de
conserve. Ne aflam pe locul fostei noastre tabere.
Trebuia să hotărîm: mergem
mai departe sau ne oprim. Ştiam că drumul avea să fie greu din cauza ceţii şi a
viscolului, dar gîndul că am putea fi siliţi să poposim mai multe zile într-un
loc atît de neplăcut nu ne surîdea de fel. Am hotărît deci să mergem înainte.
Mă obişnuisem cu gîndul că eu voi fi acela care trebuie să dibuiască drumul la
coborîre; mi-era suficient să-l ştiu pe George legat în coardă în urma mea, ca
un fel de ancoră solidă şi sigură. Cei trei şerpaşi veneau ultimii.
Pornii în frunte peste
platoul plin de crevase. George mă asigura strîns în coardă, iar eu sondam
drumul cu ajutorul pioletului, pas cu pas, înaintînd cît puteam de repede. Zăpada care
cădea din belşug acoperise vechile noastre urme şi, totodată, şi o mare parte din crevase. Nu aveam însă voie să ne pierdem
curajul. Singurul lucru care ne ramînea de făcut era să
mergem tot înainte. Cînd mă scufundam, George mă trăgea afară şi dibuiam pe
altă parte. În lipsa noastră, tot platoul se schimbase şi parcă ni se
tăiase drumul spre marile crevase. În disperare, încercai să trec, abia
ţinîndu-mi echilibrul, peste o punte şubredă de zăpadă şi spre uimirea mea
văzui că rezistă! In clipa următoare eram lîngă prima din crevasele mari.
Ceilalţi trecură şi ei după mine. George era omul nostru de nădejde. Calm şi
sigur de el, mergea prin viscol ca un transatlantic uriaş pe oceanul înfuriat.
Cît timp mîna lui puternică ţinea coarda, ştiam bine că nu puteam să cad prea
adînc.
Treptele săpate înăuntrul crevasei
celei mari dispăruseră. Ne-am aşezat deci pe lucru ca să le refacem. I-am lăsat
în jos pe şerpaşi peste marginea crevasei, coborînd apoi şi noi după ei. Acolo
jos era ciudat de liniştit, deşi deasupra capetelor noastre viscolul se
dezlănţuia cu o furie îndoită. Şerpaşii mergeau de minune, înotînd cu poverile
lor grele prin zăpada adîncă. Il întrebai pe Angje ce gîndea despre toate
acestea, la care îmi răspunse: „Bohut kharab, sahib!", deşi zîmbetul lui
larg îmi dezminţea sensul cuvintelor rostite.
Ninsoarea proaspătă care
acoperea căderea de gheaţă ajunsese de vreo 15 cm şi se îngroşa în fiece clipă.
Spre dreapta, puteam auzi zgomotul surd al avalanşelor de zăpadă proaspătă care
se prăvăleau de pe pereţii verticali, pe gheţar. Dar nu puteam vedea nimic!
Coborîi mai mult bîjbîind, curăţind zăpada de pe pantele abrupte şi tăind în
gheaţă treaptă după treaptă, încercînd să recunosc drumul. Adesea dădeam peste
cîte o ruptură de pantă inaccesibilă sau peste o crevasă înfiorătoare şi atunci
ştiam că greşisem drumul. Trebuia să urc înapoi, sleit de puteri, pînă la
poteca pe care o cunoşteam şi, de acolo, porneam din nou. Multe crevase se
lărgiseră şi multe punţi de zăpadă dispăruseră. Cu toate astea, după multe
eforturi am găsit un drum de coborît.
Am ajuns la poalele căderii
de gheaţă complet epuizaţi. Cînd am văzut însă morena laterală pe care ştiam că
e uşor de mers, am simţit cu toţii lacrimi de uşurare în ochii noştri chinuiţi
de atîta încordare. Nici profunzimea zăpezii şi nici urletul viscolului nu ne
mai îngrijorau; ne simţeam acum în siguranţă. Incă un efort şi după o scurtă
coborîre am ajuns pe un loc plat unde am hotărît să ne aşezăm cortul. Cu
devotamentul şi îndemînarea şerpaşilor, cortul fu ridicat într-o clipă.
Vîrîţi în sacii de dormit,
ne sorbeam ceaiul împreună, veseli şi entuziaşti, ca nişte vechi şi buni
prieteni şi tovarăşi ce eram, în timp ce afară viscolul şuiera năpraznic. Noi
îl dăduserăm însă complet uitării.
(1) Participanţi la expediţia din 1924, de pe
partea nordică a muntelui Everest, care nu s-au mai întors
(2) „Puţin, puţin"!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu