Îmi aduc aminte, dintr-odată, de vremurile în care eram în stare să fac eforturi incredibil de mari pentru rezultate incredibil de mici. Aveam 14-15 ani şi mă duceam kilometri întregi prin pădure până la câte un loc bine ascuns unde creşteau superbe flori sălbatice. Culegeam un braţ şi mă întorceam acasă fericit, mândru de mine şi de performanţa mea. Urcam muntele până la Poiana Narciselor şi veneam cu câte un buchet uriaş de flori care mă îmbătau cu parfumul lor. Mă duceam până sus, pe platforma de la Sfânta Ana (unde s-au întâlnit Astor şi Fendrik - personajele uneia dintre poveştile mele cu Maria) numai ca să privesc oraşul de la înălţime. Şi câte şi mai câte.
Astăzi n-aş mai face asta. Şi nimic asemănător. Am o cameră foto performantă şi aş putea să merg la poze prin jurul Hanovrei - sunt atât de multe locuri frumoase. Dar mereu îmi vine întrebarea: „la ce bun?” Cui îi poate păsa de pozele mele? Cui îi poate folosi faptul că vede un detaliu surprins de mine prin Langenhagen? Cui îi pasă în general cu adevărat de ceva în lumea de azi? Și dacă, prin absurd, i-ar păsa cuiva, ce valoare ar putea avea asta pentru mine?
Mă întreb ce s-a întâmplat de fapt. Cum m-am transformat eu atât de radical, cum am ajuns să nu-mi mai pese de lucrurile alea simple şi frumoase după care alergam neobosit în vremea copilăriei? O explicaţie posibilă e următoarea: tot ce făceam pe-atunci erau lucruri de prima instanţă, a căror aglutinare, de-a lungul timpului, ar fi trebuit să mă conducă la ceva superior, de a doua instanţă. Aşa se poate întâmpla, de exemplu, atunci când citeşti multă poezie: de la prima instanţă, cea în care eşti cititor, începi într-o zi să scrii tu însuţi, ceea ce înseamnă că ai ajuns la a doua instanţă. Mă gândesc că asta era aşteptarea mea, inconştientă, desigur: să apară ceva mai mult, să se întâmple ceva nou, care nu s-ar fi putut întâmpla dacă n-aş fi întreprins toate acţiunile alea cu miză mică, dacă n-aş fi urcat munţii, dacă n-aş fi cules toate buchetele de flori... Dar nu s-a întâmplat nimic. A doua instanţă n-a mai apărut şi atunci cred că am deznădăjduit şi n-am mai căutat nimic. Acum toate buchetele mi se par la fel, toţi munţii seamănă unii cu ceilalţi, toate fiinţele sunt, ca şi mine, perfect singure.
Mă întreb ce s-a întâmplat de fapt. Cum m-am transformat eu atât de radical, cum am ajuns să nu-mi mai pese de lucrurile alea simple şi frumoase după care alergam neobosit în vremea copilăriei? O explicaţie posibilă e următoarea: tot ce făceam pe-atunci erau lucruri de prima instanţă, a căror aglutinare, de-a lungul timpului, ar fi trebuit să mă conducă la ceva superior, de a doua instanţă. Aşa se poate întâmpla, de exemplu, atunci când citeşti multă poezie: de la prima instanţă, cea în care eşti cititor, începi într-o zi să scrii tu însuţi, ceea ce înseamnă că ai ajuns la a doua instanţă. Mă gândesc că asta era aşteptarea mea, inconştientă, desigur: să apară ceva mai mult, să se întâmple ceva nou, care nu s-ar fi putut întâmpla dacă n-aş fi întreprins toate acţiunile alea cu miză mică, dacă n-aş fi urcat munţii, dacă n-aş fi cules toate buchetele de flori... Dar nu s-a întâmplat nimic. A doua instanţă n-a mai apărut şi atunci cred că am deznădăjduit şi n-am mai căutat nimic. Acum toate buchetele mi se par la fel, toţi munţii seamănă unii cu ceilalţi, toate fiinţele sunt, ca şi mine, perfect singure.
da !
RăspundețiȘtergere