Ştirea aceasta fu o lovitură
serioasă şi neaşteptată dată planurilor şi speranţelor noastre, dar Comitetul
mixt pentru Himalaya al Societăţii geografice regale şi al Clubului alpin au
dovedit un curaj demn de toată admiraţia. Comitetul hotărî să meargă înainte,
indiferent de încercarea elveţienilor. Cum guvernul nepalez acordase pentru
1953 autorizaţia sa pentru o expediţie britanică pe Everest, Comitetul pentru
Himalaya se decise să nu precupeţească niciun efort pentru a face pregătirile
necesare şi într-un timp foarte scurt se hotărî să trimită chiar din 1952 o
expediţie de aclimatizare în munţii Himalaya.
Această măsură urmărea un scop foarte util şi anume să
formeze un grup de alpinişti care să dovedească, în prealabil, că pot opera în
mod eficace la mari altitudini. De asemenea, expediţia trebuia să constituie un
prilej pentru experimentarea aparatelor de oxigen existente în vederea
adaptării lor la ascensiuni pe Everest.
Clipa în care am primit telegrama lui Shipton în legătură
cu expediţia de mai sus, a însemnat un moment deosebit de important din viaţa
mea. Lui Shipton i se ceruse să conducă o expediţie pe vîrful Cho Oyu, înalt de
8 153 m şi al şaptelea din piscurile cele mai înalte din lume, iar el îmi
comunica dorinţa lui de a participa şi eu. Eram şi mai emoţionat însă fiindcă
îl invitase şi pe George Lowe. Cho Oyu e numai la vreo 32 km la vest de Everest
şi, din cît putusem eu să-l văd de la distanţă, părea extrem de greu de urcat.
Dar în ultima parte a expediţiei de recunoaştere a Everestului din 1951,
Shipton şi cei trei tovarăşi ai lui cercetaseră masivul Cho Oyu din mai multe
direcţii şi socoteau că există posibilităţi serioase de a-l cuceri. Riddiford
şi Bourdillon veneau din nou cu noi. Alţi doi membri ai grupului, Dr. R. C.
Evans şi Campbell Secord, erau alpinişti cu multă experienţă în Himalaya, A.
Gregory şi R. L. Colledge aveau la activul lor un frumos palmares alpin, iar
Dr. L. G. C. Pugh era ataşat pe lîngă grup pentru a face cercetări fiziologice.
Ne-am întîlnit cu toţii la 29 martie la Jaynagar, o
staţie terminus pe frontiera nepaleză, cam la 160 km la vest de Jogbani. George
şi cu mine am venit cu avionul din Noua Zeelandă, iar restul grupului din
Anglia. Nu trecu mult pînă să ne dispară pojghiţa de civilizaţie şi, îmbrăcaţi
iarăşi în haine vechi şi uzate şi cu bărbile ţepoase, ne luptam cu problemele
organizării şi transportului. Pînă la satul Chisapani de la poalele munţilor
erau 40 km de cîmpie fierbinte şi nisipoasă, aşa că am aranjat să ne
transportăm bagajele pînă acolo în care cu boi, iar la Chisapani să ne recrutăm
culii necesari pentru transportarea lor mai departe.
Facerea bagajelor a mers repede, astfel că la 31 martie
eram gata de plecare. În plină zarvă şi zăpăceală ne-am încărcat tot
echipamentul în opt care grele, trase de boi, privindu-le apoi cum pornesc
încet de la bungalowul nostru. Intotdeauna trăieşti un moment plăcut atunci cînd
ultimele detalii ale unei expediţii sunt, în fine, puse la punct şi porneşti
efectiv spre munţi. Un asemenea moment trăiam şi noi acum. Poate că şi
temperatura de mai bine de o sută de grade (Fahrenheit) contribuia să ne facă
şi mai nerăbdători să ajungem sus la zăpadă. După un control fugitiv pentru a
vedea dacă nu uitasem ceva, am pornit şi noi în urma carelor. Nu a trebuit să
mergem însă prea mult. Le-am găsit oprite în partea cea mai aglomerată a
oraşului, cu boii rumegînd liniştiţi şi nici urmă de căruţaşi. Am început să-i
căutăm înfuriaţi în toate părţile şi în cele din urmă am dat peste unul din ei,
care ne lămuri că erau tot ocupaţi să-şi cumpere merinde de drum din avansul
primit pentru transport; dar după mirosul puternic care venea din gura informatorului
nostru am ajuns la concluzia că merindele se prezentau mai mult sub formă
lichidă. Shipton le-a amintit că trebuie să se
grăbească, iar noi, grupul celor zece, am pornit pe jos, prin deşert.
Un rîu limpede şerpuia alene şi nepăsător peste cîmpie,
iar pe malul său stîng era un drum pe care se mergea uşor. Era îngrozitor de
cald şi mergeam neregulat, părăsind umbra unui copac pentru a ne opri sub umbra
următorului. Cei mai mulţi eram în şorturi şi în cămăşi, iar unii îşi scoseseră
chiar cămăşile. Pe la amiază terminasem toată rezerva de apă pe care o aveam cu
noi şi ne chinuia o sete cumplită. Ne-am aşezat la umbra rară a unui copac
răzleţ aşteptînd să apară carele. Dar nimic nu se ivea din arşiţa istovitoare
de pe cîmpie. Tîrziu după masă am început să ne îngrijorăm. Călătorii care
treceau pe acolo ne asigurară că acesta era drumul spre Chisapani, aşa că ne
întrebam ce se întîmplase cu carele şi cu echipamentul nostru.
Pierzîndu-ne răbdarea, ne-am hotărît să mergem înainte în
căutarea unui sat. Soarele coborîse pe cer iar timpul era răcoros şi plăcut;
noi însă eram obosiţi, însetaţi şi destul de furioşi. Se întunecase de-a
binelea cînd am dat de un mic grup de colibe acoperite cu stuf. La chemările
noastre, apărură pe la uşi cîteva feţe speriate. Am fost conduşi îndată la
coliba şefului satului. Shipton îl lămuri că aveam nevoie de hrană, apă şi
adăpost, iar şeful satului se oferi să ne găzduiască peste noapte la el. De la
el aflarăm că mai exista un drum, pe celălalt mal al rîului, care era mai des
folosit de cei ce călătoreau spre Chisapani. Totul se limpezi acum. Carele cu
boi, supravegheate de şerpaşii noştri, poposeau probabil la cîteva mile de noi,
pe partea cealaltă a rîului. Ar fi fost însă zadarnic să pornim în căutarea lor
pe întuneric.
Gazda ne pregăti o mîncare de curry cu orez. Am luat
grăbit o înghiţitură, după care am început să mă zbat disperat ca să-mi recapăt
respiraţia. Era iute cu focul. Nemaiţinînd seama de prescripţiile sanitare,
cerui să beau din apa din sat şi îmi stinsei cu ea focul din gîtlej. Luînd apoi
cînd o înghiţitură de curry, cînd o înghiţitură de apă, am reuşit să-mi termin
masa. Ne-am dus apoi în încăperea unde urma să dormim peste noapte. Patru ne
puteam culca pe o bancă tare de lemn dar ceilalţi trebuiau să doarmă pe jos. Eu
am fost unul din norocoşii — dacă se poate spune aşa — care au dormit pe bancă.
Deşi înghesuiţi unul într-altul ca să ne încălzim puţin, am tremurat toată
noaptea de frig, zvîrcolindu-ne cu disperare să ne dezmorţim oasele înţepenite
din cauza scîndurilor tari. În aceste împrejurări ne-am săturat de odihnă cu
mult înainte de ivirea zorilor. Am plătit găzduirea, ne-am strîns cele cîteva
lucruri şi am trecut pe malul opus, prin apa rîului.
Am găsit celălalt drum fără prea multă greutate şi am pornit
de-a lungul lui. Curînd se făcu ziuă. Soarele se înălţă fără veste şi din nou
făcurăm o chinuitoare baie de sudoare. Am ajuns, după cîtva timp, într-un sat
mare unde ne-am aşezat la umbra răcoroasă a unor pomi. Shipton îl convinse pe
unul din locuitori să ne dea ceva de mîncare. A trebuit să ne mulţumim cu o
gustare sărăcăcioasă din ouă şi chupatties(1),
După aceea am stat de vorbă cu unul din bătrînii satului. Surprinderea
întipărită pe faţa lui Shipton ne făcea să credem că este vorba de ceva destul
de neobişnuit. Shipton ne traduse apoi şi nouă. Bătrînul ne dădea ideea să
închiriem elefantul satului drept camion. Ideea ne-a plăcut grozav, nu atît
pentru că ne scutea de oboseală, cît pentru efectul pe care l-ar fi avut dacă,
urcaţi pe elefant, ajungeam din urmă carele cu boi. Shipton îi spuse bătrînului
că suntem de acord şi trimise cîţiva băieţi după elefant. Dezamăgirea ne-a fost
însă mare la vestea că elefantul plecase într-un sat vecin, unde era angajat la
lucru în ziua aceea.
Am pornit aşadar din nou la drum prin zăpuşeala
istovitoare a zilei. Am mers cinci-şase km, ca să zărim un grup de care stînd
lîngă albia secată a unui rîu. Boii fuseseră dejugaţi şi păşteau puţina iarbă
care se găsea pe acolo. Alt semn de viaţă nu se vedea. Deodată însă auzirăm un
chiot de bucurie, care trezi şerpaşii şi căruţaşii ce-şi făceau la umbra carelor
somnul de după prînz. Răsuflarăm uşuraţi văzîndu-l din nou pe Angtarkay şi pe
ceilalţi şerpaşi care, destul de cumsecade, nu rîseră de noi — cel puţin atunci
cînd ne uitam la ei. Tîrziu, în cursul după-amiezii, am sosit la Chisapani şi
de îndată am dat zvon că vrem să angajăm culii.
În ziua următoare, s-au perindat o mulţime de oameni din
satele din jur. Shipton şi cu Angtarkay au tratat cu şefii lor problema plăţii.
Oamenii erau dornici să muncească, iar pentru a primi o plată cît mai bună
cereau poveri cît mai grele. Noi nu urmăream însă acest lucru fiindcă orice
povară mai mare de 27 kg ar fi încetinit prea mult pasul, iar oamenii,
istoviţi, ar fi abandonat-o la marginea drumului. Culii însă nici nu au vrut să
audă de propunerea noastră. Voiau să ducă mai mult de 50 kg fiecare pentru a
primi plată dublă. Pînă la urmă am fost siliţi să cedăm şi să primim propunerea
lor. Am angajat astfel şaizeci şi opt de culii cărora le-am împărţit bagajele.
La 3 aprilie am pornit cu toţii spre poalele munţilor.
Timp de cinci zile, am făcut o călătorie foarte plăcută.
Profitam de răcoarea dimineţii pentru ca drumul să ne fie mai uşor. Beam la
repezeală o ceaşcă de ceai şi, încă înainte de ora 5,30, porneam la drum în
aerul înviorător al dimineţii. Mergeam aşa două-trei ore. Cînd soarele se
înălţa pe cer iar zăpuşeala zilei revenea, căutam cîte un loc umbros pe malul
vreunui rîu unde luam micul dejun, abundent şi consistent totodată. Restul
drumului se făcea sub arşiţa soarelui de amiază. Norocul nostru a fost să
întîlnim în cale multe rîuri, în care ne mai răcoream făcînd baie.
Pe măsură ce înaintam, pătrundeam din ce în ce mai mult
în inima munţilor. La 7 aprilie am urcat mai multe sute de metri, ajungînd la
satul Okhaldunga — capitala celui de-al treilea district al Nepalului de vest.
Fiind aşezat într-un loc minunat, pe un vîrf de munte, la o altitudine de l 800
m, satul este expus tuturor adierilor răcoroase ale vîntului. Pînă aci, oamenii
merseseră de minune, deşi fiecare din ei căra circa 54 kg. Drumul care urma
străbătea o regiune mai accidentată, aşa că a trebuit să reducem poverile la
cel mult 36 kg de om şi deci să mai angajăm alţi culii.
Treceam prin ţinuturi muntoase şi cea mai mare parte a
timpului ne bucuram de aerul minunat şi răcoros al înălţimilor de peste 3 000
m. Deseori, dis-de-dimineaţă, reuşeam să zărim în depărtare masivul Everestului
şi mi se strîngea inima de mîhnire la gîndul că ţinta noastră nu era
într-acolo. Mai tîrziu însă, ne-a apărut în faţa masivul uriaş şi vîrful
îmbrăcat în gheaţă al muntelui Cho Oyu. Apariţia lui ne-a stîrnit din nou
interesul şi entuziasmul. La 16 aprilie am urcat din valea lui Dudh Kosi pînă
în satul Namche Bazar, unde am fost primiţi cu bucurie de vechii noştri
prieteni. Expediţia elveţiană pornise spre gheţarul Khumbu cu o zi mai înainte.
În cele cîteva zile petrecute la Namche am refăcut
poverile şi am angajat şerpaşii necesari ca să le ducă. Erau zece şerpaşi obişnuiţi cu marile înălţimi, pe care i-am echipat
complet în acest scop. Tot atunci, am primit şi noi echipamentul pentru mari
înălţimi compus din: bocanci cu tălpi de cauciuc, haine, pantaloni, capişoane
şi mănuşi din puf, pantaloni dubli pentru vînt şi parkaşi(2),
saltele pneumatice, piei de ren ca preşuri de dormit şi saci de dormit mari şi
călduroşi. Cu excepţia hainelor de vînt grele şi prost
croite, echipamentul se dovedi destul de satisfăcător, iar hainele de puf
extrem de bune. Echipamentul cuprindea şi pantaloni lungi de corp din lînă şi
pulovere de lînă cu mîneci lungi. George şi cu mine le-am examinat cu plăcere.
Erau atît de moi şi de călduroase, încît am hotărît să le îmbrăcăm imediat. Am
reuşit însă cu greu să încăpem în ele, deoarece, spre consternarea noastră,
erau aşa de strîmte, că nu ne permiteau să ne îndoim nici braţele şi nici
picioarele. Se vede treaba că fuseseră croite pentru pitici şi nu puteau face
faţă unor lungani de 1,87 m ca noi. Expeditiv, George scoase un briceag ascuţit
şi ne-am pus pe lucru. Nu trecu mult şi ne-am confecţionat o rufărie de corp
plăcută şi comodă, deşi ce e drept, mult scurtată şi ciopîrţită ca aspect.
La 19 aprilie am părăsit Namche cu provizii pe trei
săptămîni, pornind în susul rîului Bhote Kosi, ca să examinăm căile de acces
spre Cho Oyu. Masivul se află pe principala cumpănă a apelor, pe culmea care
desparte izvoarele rîurilor coborînd spre Tibet şi Nepal, la vreo 27 km
nord-vest de Everest. Muntele e uşor accesibil dinspre sud, fie prin valea lui
Bhote Kosi, fie prin valea lui Dudh Kosi. În 1951, Shipton şi Ward au văzut
partea sudică a lui Cho Oyu de pe un vîrf mic de la capătul văii Pangbuk şi cu
toate că se aflau la mare depărtare, au crezut că văd un drum pe care se putea
urca. Tot atunci, Murray şi Bourdillon traversară prima şa la vest de Cho Oyu,
şi anume trecătoarea Nangpa La, înaltă de 5 900 m, examinînd de acolo versantul
de nord-est al muntelui. Ei credeau că şi pe partea aceea exista un drum, ceea
ce însemna două căi de a ataca muntele.
După o călătorie de două zile în susul văii Bhote Kosi,
am dat de sătuleţul Chule, loc bun de păşunat, la o înălţime de peste 4 500 m.
Colibele solide de piatră erau încă pe jumătate acoperite cu zăpada din timpul
iernii. Am curăţat zăpada din dreptul uşilor şi ne-am
instalat comod înăuntru. Din satul acela, cea mai mare parte a
grupului nostru a suit un pisc de 5 760 m examinînd cu atenţie drumul dinspre
sud spre Cho Oyu. Eu aveam puţină febră, aşa că rămăsesem la colibe. Cei ce
participaseră la această scurtă expediţie erau complet dezamăgiţi. Contrar
aşteptărilor noastre, se părea că accesul către pisc pe la sud avea să fie
greu, dacă nu chiar imposibil. Singura noastră speranţă era ca la o cercetare
mai de aproape drumul să se dovedească mai bun.
Am înaintat încă o zi prin zăpada adîncă şi moale, de-a
lungul gheţarului Nangpa şi ne-am instalat tabăra-de-bază pe terenul de păşune
de la Lunak, acoperit încă de un strat gros de zăpadă rămasă din timpul iernii.
Lunak se află la o altitudine de
aproximativ 5 185 m şi cu greu ne-am putea închipui un loc mai rece, mai
inospitalier şi mai trist decît acesta. Totuşi, era
singurul loc pe care-l puteam găsi acolo şi care corespundea scopurilor
noastre. În schimb, şerpaşii l-au găsit foarte bun. Fără să mai aştepte, au dat
repede jos acoperişul unui adăpost mare, clădit din bucăţi de stîncă şi din
brazde de iarbă, pe care Thondup, bucătarul nostru, îl alesese ca bucătărie.
Apoi se chirciră veseli în jurul focului, în atmosfera întunecată şi plină de
fum, spunînd glume şi tăvălindu-se de rîs.
A doua
zi dimineaţa, vremea a fost foarte schimbătoare. Cu toate acestea am pornit cu
toţii să cercetăm mai îndeaproape partea dinspre sud a masivului Cho Oyu.
Urcarăm aproape 600 m pe povîrnişuri abrupte acoperite de zăpadă, dar norii
care învăluiau muntele ne stînjeneau vederea. Ne-am putut da însă seama cu
certitudine că aveam în faţa noastră un şir de pereţi verticali, inaccesibili,
înalţi de 600 m, care ne împiedicau accesul pe creasta sudică a muntelui.
Pentru a se convinge de acest lucru, Evans şi Gregory şi-au luat cu ei hrană
pentru cîteva zile şi şi-au instalat tabăra la picioarele crestei muntoase
pentru o cercetare mai amănunţită. După indicaţiile lui Shipton, George Lowe şi
cu mine, trebuia să ne luăm hrană rece pentru şase zile şi să traversăm Nangpa
La pentru a recunoaşte regiunea de nord-vest a muntelui.
La
24 aprilie dimineaţa, foarte devreme, am luat micul dejun, La 5,20 am părăsit
tabăra-de-bază împreună cu George. Aveam cu noi trei şerpaşi excelenţi: pe
Angputa, Tashi Phuta şi Sen Tenzing care, cu şapte ani în urmă, în expediţia de
recunoaştere a Everestului din 1945, ca vechi alpinist cu multă experienţă,
căpătase chiar porecla de „sportivul străin". Toţi purtam poveri destul de
grele, dar atît aerul rece şi înviorător cît şi emoţia noii noastre expediţii
ne făceau să mergem cu pas sigur şi regulat de-a lungul gheţarului Nangpa. Şi
într-o parte şi în alta, se înălţau feeric, în formă de metereze şi de turnuri
îmbrăcate în gheaţă, piscuri neurcate încă de nimeni. Oricît am fi căutat, n-am
fi fost în stare să găsim nici cea mai mică spărtura în zidurile lor de
apărare.
Zăpada era moale şi trebuia să depunem eforturi serioase
pentru a ne croi drum prin ea. Mai tîrziu, cînd se ivi şi soarele, ne cuprinse
o moleşeală grozavă. Eram încă departe de a fi obişnuiţi cu altitudinea, iar la
starea noastră de slăbiciune se adăugau căldura moleşitoare şi albul orbitor al
zăpezilor. După cinci ore chinuitoare, am hotărît să instalăm cortul pe gheaţa
acoperită de morene de lîngă gheţarul căruia şerpaşii îi spuneau Jasamba. Am
aşezat cortul pe o movilă de bolovani şi pietriş şi fiindcă începuse să ningă,
ne-am vîrît toţi cinci înăuntru. În spatele nostru, avalanşele se prăvăleau
uruind în josul coastelor înalte, acoperite de gheaţă.
Mă durea capul îngrozitor şi, judecînd după mutra acră a
lui George, vedeam cît suferea şi el. I-am oferit o
codeină. O luă şi se culcă apoi cu faţa spre peretele cortului. Şerpaşii erau
neobişnuit de liniştiţi şi cînd, în fine, arătară cu mîna spre sticla de
codeină, am înţeles că şi pe ei îi durea capul.
Toată
strălucirea expediţiei noastre dispăruse. Tot ceea ce ne mai rămăsese
erau doar lipsa de confort şi slăbiciunea grozavă care ne stăpînea. Chiar şi
cel mai mic efort mă făcea să gîfîi. M-am întins amărît lîngă George
gîndindu-mă la confortul de acasă şi la plăcerea de a respira un aer bun şi
nerarefiat. Nu după multă vreme, codeină mi-a liniştit loviturile de ciocan din
creier şi am adormit.
A nins toată seara şi mai toată noaptea. A doua zi
dis-de-dimineaţă, totul arăta nespus de trist sub pătura groasă de zăpadă şi în
ceaţa care se mişca în vîrtejuri. Cum încă nu ne restabilisem, hotărîrăm să
petrecem ziua în cort. Deodată, nu ştiu de unde, am căpătat un pic de voinţă.
„Zăcînd aşa, n-o să ne mai aclimatizăm noi niciodată,
dragă George! Hai să pornim şi să scoatem din noi moleşeala!" George se
lăsa greu convins. Am reuşit totuşi să insuflu puţină viaţă şi şerpaşilor, mult
mai inerţi ca el. Într-o clipă am început împachetatul. M-am tîrît afară şi,
tremurînd de frig, în suflarea rece a vîntului, am privit în jur zăpada care ne
acoperea bagajele şi cortul. Hotărîrea mea începu să slăbească, cînd apăru în
uşa cortului, făcîndu-şi loc, George, care mă privea cu ochii cîrpiţi de somn.
Am început atunci să împachetez cu hotărîre lucrurile.
Pe la 9 dimineaţa eram plecaţi. Trecătoarea Nangpa La e
destul de des umblată de şerpaşi, deşi se află la o înălţime de 5 900 m; eram
însă primii care o traversam de cînd trecuse iarna, aşa că nicăieri nu se zărea
vreo urmă. Cu picioarele grele ca plumbul, am pornit încet pe o cădere de
gheaţă uşor de urcat şi acoperită de un strat de zăpadă proaspăt căzută, gros
de 15 cm. Am fost nevoiţi sa ocolim o mulţime de crevase cînd, la un moment
dat, zăpada se surpă, iar Sen Tenzing alunecă pînă la brîu într-o crăpătură. Nu
mi-am putut stăpîni uimirea la gîndul că şerpaşii treceau cu animalele lor de
atîtea ori prin această regiune fără să li se întîmple vreo nenorocire.
Probabil că aşteptau să se mai topească zăpada şi să iasă la iveală toate
crăpăturile din gheaţă.
Ne croirăm cu greu o potecă peste întinderile de zăpadă,
care urcau în pantă lină, în timp ce plămînii noştri făceau sforţări uriaşe să
respire. Drumul se arăta lung, iar monotonia peisajului făcea să ne pară şi mai
lung. În după-amiaza aceea am ajuns pe o creastă mică de unde se vedea un
gheţar lung şi lat, coborînd la vale înaintea noastră. În depărtare se înălţau
munţii cafenii şi norii cîlţoşi ai Tibetului. Obosiţi, ne-am aşezat pe zăpadă.
Se anunţa din nou vreme rea, iar norii se coborîseră ascunzînd piscurile. Ne-am ridicat cu greu în picioare şi am coborît repede pantele
uşoare spre gheţarul Kyetrak. Am înălţat apoi cortul pe zăpadă la aproape 5 760
m. După puţin timp, din cauza ceţii şi a zăpezii, nu se mai putea vedea la circa
100 m în faţa noastră. Din nou am început să suferim cumplit de dureri de cap,
astfel că am luat doze mari de codeină, încercînd să uităm în somn toate
necazurile noastre.
La
ora 3 noaptea, cînd i-am trezit pe şerpaşi, era un ger năprasnic. Pregătirile
de plecare păreau că nu se mai sfîrşesc. Se făcuse ora 6, cînd am luat, în
sfîrşit, gustarea de dimineaţă — o cană mare de ceai îngroşat din belşug cu
stampa(3).
Ne-am tîrît afară din cort şi am privit în jur. Totul
ne păru limpede şi extrem de greu. Deasupra noastră se înălţa versantul
nord-vestic al lui Cho Oyu. La vederea lui ne pieri tot curajul. Bourdillon ne
spusese că anul trecut avusese impresia că văzuse un drum uşor. Hotărît însă că
pe noi muntele ne înspăimînta. De pe gheţar se înălţa un perete de vreo 460 m,
format din pereţi verticali de stîncă sfărîmicioasă, încununaţi pe creştet cu o
calotă de gheaţă. De la această calotă pornea o creastă îngustă şi
întortocheată, urcînd spre un şir de turnuri mari de gheaţă care barau faţa
muntelui şi care, era limpede, nu puteau fi ocolite nici pe la un capăt, nici
pe la celălalt. Deasupra turnurilor de gheaţă se aflau cîteva bazine mari de
zăpadă peste care se ajungea la un perete de stîncă, solitar şi enorm, tencuit
cu zăpadă proaspătă. Vîrful masivului nu se vedea. Era, probabil, cam la 300 m
deasupra şi la o oarecare distanţă în spatele stîncii. Muntele era formidabil.
Ne gîndeam că dacă am reuşi totuşi să găsim un drum pînă la calota de gheaţă de
deasupra pereţilor verticali., s-ar putea ataca, probabil, de acolo, creasta şi
turnurile de gheaţă. Deocamdată însă, era clar că stîncile de deasupra, cu
înălţimi între 7 300 şi 7 900 m, erau inaccesibile din cauza stratului gros de
zăpadă care le acoperea.
George cu mine şi cu Angputa pornirăm în recunoaştere. Am
traversat gheţarul Kyetrak prin zăpada adîncă şi afînată şi am urcat în susul
lui pe partea nordică. Atmosfera era complet liniştită, soarele strălucea peste
toată valea. Moleşiţi şi cuprinşi de oboseală, ne-am silit să urcăm înainte,
depăşind cu mult altitudinea de 5 760 m. Convinşi că nu puteam urma acest urcuş
pentru a ajunge la calota de gheaţă şi sleiţi de putere pentru a mai putea
continua pe altă cale, ne-am tîrît înapoi încet, pînă la tabără. Căldura
devenise insuportabilă. Am stat vreo patru ore lungiţi în cort, aproape goi,
scăldaţi într-un lac de sudoare. Lumina orbitoare, căldura şi altitudinea mare
ne dăduseră dureri de cap îngrozitoare, în ciuda pilulelor înghiţite. Pe la ora
trei, soarele se ascunse după un nor gros aducător de furtună şi cortul nostru
se transformă dintr-o dată în frigider. Ne-am îmbrăcat în grabă şi ne-am vîrît
în sacii de dormit. Cîteva clipe mai tîrziu, eram bombardaţi de o grindină
torenţială, care bătea parcă toba pe pînza cortului, uruind îngrozitor şi fără
încetare. Unele boabe de grindină aveau un diametru de aproape 2,5 cm şi ne
temeam să nu ne rupă pînza cortului. Răsuflarăm uşuraţi cînd grindina se
transformă în zăpadă. Ningea rar, cu fulgi mari. Spre seară se lumină de-a
binelea şi doar un vînt puternic mai continua să ne zgîlţîie cortul.
La 27 aprilie am părăsit tabăra mult mai devreme şi am
urcat mult pe gheţarul Kyetrak. Am descoperit un pinten de stînca lipit de
munte care ne făgăduia parcă un drum sigur pînă la calota de gheaţă. Totodată,
ne-am putut face şi o idee despre drumul peste calotă care nu se arăta de loc
inaccesibil. Ne-am reîntors în tabără cu convingerea că văzusem destul pentru a
fi siguri de reuşita unui asalt al muntelui. Din nou urmă o după-amiază
îngrozitor de caldă, dar întrucît ne mai deprinsesem, nu mai sufeream ca la
început. George îşi scotoci rucsacul şi scoase la iveală o pereche de cărţi de
joc cu ajutorul cărora am petrecut o oră destul de plăcută, jucînd o panţarolă.
Şerpaşii ne priveau cu interes. După ce am terminat partida, George îşi dădu
osteneala să le explice şi lor cărţile de joc. Le arătă diferitele figuri şi
suite şi îşi stîlci limba cît putu în industana pe care o ştia, ca să-i
lămurească cum se joacă un joc de cărţi. Şerpaşii îl ascultau atenţi arătînd că
înţeleg vorbirea lui rudimentară. Epuizat de sforţările făcute, George puse, în
sfîrşit, pachetul în mîna noduroasă a lui Sen Tenzing. Cu o îndemînare ce l-ar
fi lăsat în umbră şi pe un trişor profesionist, Sen Tenzing făcu imediat
cărţile şi le împărţi cu o mînă de maestru tovarăşilor săi de joc. În clipa
următoare, erau adînc cufundaţi cu toţii în complicaţiile unui joc de cărţi, în
felul cum îl joacă şerpaşii. Greu îl făcea cineva pe George să roşească, dar de
data asta culoarea feţei sale devenise de un roşu atît de aprins, încît se
întrecea cu aceea a soarelui, care tocmai apunea printre munţi.
Ne-am hotărît să ne înapoiem a doua zi la tabăra-de-bază
de la Lunak, cu informaţiile culese. Dar cum ne simţeam destul de odihniţi,
ne-am decis să încercăm o ascensiune pe unul din vîrfurile de pe traseul ce
ducea spre tabără. La est de Nangpa La se găseau cîteva piscuri minunate,
acoperite de zăpadă şi care depăşeau înălţimea de 6 400 m, astfel că am hotărît
să dăm asalt unuia dintre aceştia. La 5 dimineaţa am pornit cu George, lăsîndu-i
pe şerpaşi să strîngă tabăra şi să traverseze singuri peste Nangpa La.
Am păşit peste trecătoare şi am urcat cu paşi repezi o
serie de pante abrupte şi înzăpezite, întrerupte doar pe-alocuri de cîteva
crevase lungi. În faţa noastră se întindea o căldare lungă de zăpadă ce urca
spre o şa mică, la o înălţime de aproape 6 250 m. Urcam cît se poate de bine.
Moleşeala simţită la începutul aclimatizării dispăruse şi, plini de vioiciune,
băteam cu bocancii trepte în zăpadă. Panta se făcea din ce în ce mai abruptă,
dar am continuat urcuşul şi, săpîndu-ne ultimele trepte cu cîteva lovituri
zdravene de picior, am ajuns sus pe şa.
De aici o creastă primejdioasă şi abruptă ducea pînă la
vîrf, la circa 6 430 m. Cercetînd creasta am constatat că era formată dintr-un
strat de zăpadă fină şi afînată, suprapus peste unul de gheaţă solidă — o
combinaţie neplăcută şi adeseori foarte primejdioasă. Dar ce importanţă avea
asta acum! In forma bună în care ne aflam noi, aceasta ne stimula şi mai mult
elanul. Cu cîteva strigăte sălbatice neozeelandeze, ne-am croit drum mai
departe în sus. Înaintam pe rînd, cîte unul, schimbîndu-ne la tăiatul treptelor
şi căpătînd uşor înălţime. Am ajuns repede pe creasta orizontală înconjurată de
o cornişă îngustă, pe partea de vest, care se răsucea cu eleganţă spre vîrful
foarte ascuţit. Am mai făcut cîţiva paşi încet şi, cu multă atenţie, plăcut
înfioraţi de simţămîntul primejdiei, iată-ne ajunşi pe vîrf.
Bucuria triumfului nostru, mulţumirea că ne-am putut
îmbunătăţi starea fizică, cît şi imboldul pe care ni-l ofereau piscurile
minunate pe care le vedeam în jurul nostru ne copleşeau, aşa că am rupt încă o
dată tăcerea Himalayei cu strigăte entuziaste. Reacţia noastră, după cum am
descoperit ceva mai tîrziu, era desigur zgomotoasă numai, dar nu as putea zice
că era mai entuziastă decît exclamaţia calmă „straşnic urcuş băieţi" a
tovarăşilor mei englezi în asemenea ocazii. Era clar că George şi cu mine
alcătuiam un cuplu gălăgios.
Aspectul lui Cho Oyu de pe vîrful pe care ne găseam era
nespus de impresionant. Acum nu mai aveam nicio îndoială că pereţii de gheaţă
aveau să ne dea mult de furcă, iar de unde ne aflam, stîncile de deasupra se
vedeau extrem de abrupte. Am cercetat amănunţit faţa muntelui, coborînd apoi cu
grijă spre şa. Am trecut în goană peste Nangpa La, pe urma şerpaşilor şi i-am
ajuns la Ja-samba tocmai cînd îşi pregăteau ceaiul.
Eram nerăbdători să plecam mai departe. Totuşi o cană de
„negreală" merita oricînd să aşteptăm. Am continuat apoi coborîrea
gheţarului, după care a urmat o goană nebună pînă la tabăra-de-bază unde am
ajuns înfierbîntaţi, gîfîind, dar încîntaţi. Intreaga echipă era prezentă şi ne
aştepta, aşa că povestirăm pe nerăsuflate toate cele constatate. Povestirea
noastră deşteptă şi îndoieli şi entuziasm. Evans şi Gregory ajunseseră la
concluzia că urcuşul prin partea sudică era absolut imposibil; deci drumul
descoperit de noi rămînea singura cale de ales.
Griff Pugh ne invită după aceea în cortul său. El făcea
experienţe fiziologice, numărînd globulele roşii din sînge. Pe cît se părea,
teoretic, numărul de globule roşii indica gradul de aclimatizare. În ceea ce mă
privea, eram sigur de mine. Nu mai putea fi nicio îndoială că George şi cu mine
aveam cea mai bună condiţie fizică din toată echipa. Pugh îmi prinse urechea
şi, cu calmul imperturbabil al omului de ştiinţă, mi-o împunse cu un obiect
ascuţit. Sîngele luat fu trecut printr-o întreagă baterie de aparate şi se
transformă într-o cifră pe un cadran. Pugh nu mai înţelegea nimic, cum n-am
înţeles nici eu, cînd mi-a dat explicaţiile necesare. Numărul globulelor mele
roşii era unul din cele mai scăzute din echipă. Teoretic, aceasta însemna că la
6 100 m n-ar mai fi trebuit să fiu în stare să fac nici măcar un pas.
Săptămîna următoare am petrecut-o transportînd provizii
sus la Jasamba şi pregătindu-ne să asaltăm muntele Cho Oyu. Mai toţi membrii se
aclimatizaseră destul de bine şi, în acest timp, toţi urcasem o serie de piscuri
de peste 5 800 m. La 5 mai am traversat Nangpa La şi ne-am aşezat corturile în
mijlocul gheţarului Kyetrak. Ziua următoare, şase alpinişti şi optsprezece
şerpaşi încărcaţi cu bagaje au urcat pe gheţar timp de trei ore şi au instalat
o tabără cam la 5 800 m la baza pintenului care ducea la platoul de gheaţă.
Aveam chef de explorare, aşa că am pornit să urc pe pinten. Pe alocuri era tare
abrupt, dar stînca era crăpată şi lesne de înlăturat şi mi-a fost destul de
uşor să-mi croiesc drum în susul ei. Am urcat pe un umăr înzăpezit în care am
tăiat încet şi cu greu trepte pînă la baza unei pante abrupte şi foarte
primejdioase. Panta era acoperită cu gheaţă tare, ascunsă sub un strat de
pulbere de zăpadă nestabilă. Mă aflam la vreo 300 m deasupra taberei astfel că
am socotit riscant să urc mai departe, fără un tovarăş care să mă asigure cu
coarda. Am coborît deci în grabă, aducînd vestea bună
că pe acolo se putea urca.
Întregul
grup pornirăm urcuşul a doua zi dimineaţa. Mă îngrijora puţin natura friabilă a
primei porţiuni de stîncă şi mă temeam să nu se desprindă vreo bucată şi să
cadă în capul celor din urma grupului nostru care urcau mai încet. De aceea,
m-am îndreptat spre un culoar abrupt acoperit de zăpadă, care despica drept în
două versantul din faţă, tăind în susul ei un şir lung de trepte. Munca era
înviorătoare. Zăpada, întărită şi îngheţată, scînteia în
razele soarelui de dimineaţă, iar eu o tăiam uşor şi cu precizie cu pioletul,
formînd şuvoi de aşchii de gheaţă, care zăngăneau vesel, lunecînd în jos.
Astfel, mi-am croit un drum în zigzag spre vîrf. După vreo două ore şi ceva am
ajuns la baza calotei de gheaţă.
M-am
legat în coardă cu George Lowe şi, în timp ce el mă asigura, eu am început să
lupt cu panta. Era greu. Mai întîi a trebuit să răzuiesc pulberea groasă de
zăpadă şi numai după aceea să tai în gheaţa lucie de dedesubt. Am
cioplit trepte mari cît o găleată, destul de sigure chiar şi pentru cel mai
stîngaci şerpaş. Mi-a trebuit aproape o oră ca să fac o scară în gheaţă pe o
distanţă de 30 m, după care am escaladat stînca ieşită în afară, pe care,
extenuat, m-am aşezat să mă odihnesc. Mai sus, urcuşul arăta mai uşor: o creastă abruptă dar largă, cînd
acoperită de zăpadă adîncă sau de gheaţă, cînd numai stîncă goală.
George urcă după mine şi preluă
tăiatul treptelor mai departe, construind un drum peste gheaţa care se întindea
între două stînci dezgolite. Drumul era foarte riscant şi un singur pas greşit
putea fi urmat de o rostogolire pe care nu o mai puteai opri. Unele porţiuni
erau înşelătoare şi nestabile şi nu puteam fi siguri că şerpaşii le vor trece
fără să cadă cu ele, mai ales că erau convinşi că drumul pe care-l construiam
era stabil şi sigur. Cîţiva din grup au venit cu corzi pe care le-am legat pe o
lungime de 100 m de nişte colţuri de stînci care ieşeau în afară, făcînd din
ele o balustradă de-a lungul treptelor. Chiar şi aşa, cîtorva şerpaşi tot le-a
fost greu să urce şi s-au întins neputincioşi pe pantă, ţinîndu-se strîns de
coardă ca să scape cu viaţă. Am urcat şi am coborît porţiunea aceasta de mai
multe ori, refăcînd mereu treptele stricate şi ajutînd pe şerpaşi să-şi pună
picioarele din nou pe ele, după ce le stricaseră. Ba atunci cînd a fost nevoie
mi-am aşezat şi umărul sub cîte un şerpaş, care nu avea curajul să urce mai
departe.
În felul acesta am adus întregul grup sus pe platoul de
gheaţă, de unde am coborît într-o adîncitură mică, la marginea unei creste de
zăpadă care ducea în zigzag spre culmile cele mai înalte ale muntelui. Ne aflam
la altitudinea de 6 400 m şi bătea un vînt aspru şi muşcător. Ne-am hotărît să întindem imediat corturile, cioplind platforme în
gheaţa solidă pe care ne găseam. Am reţinut cu noi numai şase şerpaşi din cei
mai buni. Bourdillon şi cu mine i-am întovărăşit pe ceilalţi înapoi în jos
peste porţiunea cea grea, după care au continuat să coboare singuri spre Nangpa
La şi Jasamba.
Toată
noaptea am îndurat un ger cumplit, iar vîntul vijelios scutura corturile care
se zbăteau zgomotos. Mă simţeam copleşit de un sentiment de izolare, deoarece
aveam cu noi merinde numai pentru cinci zile, iar tabăra-de-bază îmi părea
foarte departe, peste o trecătoare aflată la mare înălţime. Evans avea o
laringită şi suferea îngrozitor. Cu tot şuieratul strident al vîntului de afară
puteam să-i aud tusea şi respiraţia grea din
cortul de alături. A doua zi dimineaţa arătam cu toţii slăbiţi şi descurajaţi.
La
9,45, cinci din noi ne-am pus colţarii şi am cercetat creasta din faţa noastră.
Unele porţiuni erau acoperite de zăpadă, iar altele erau doar stîncă goală,
avînd înfăţişarea culmilor alpine de mari înălţimi. Sus pe creastă însă, starea
zăpezii nu era bună. O pulbere groasă acoperea pe alocuri destul de periculos
gheaţa tare şi aluneca îndată ce păşeam cu neatenţie. În alte părţi această
pulbere fusese tasată de vînt ca o crustă şi ne temeam de înfricoşătoarele
avalanşe care s-ar fi putut produce în asemenea porţiuni. Am simţit o mare
uşurare cînd, în sfîrşit, am ajuns la un grup de turnuri stîncoase, şi cînd
căţărîndu-ne, ne-am putut prinde cu mîinile de stînca solidă. Pînă la amiază
cîştigaseram în înălţime doar 150 m, vizibilitatea se redusese la zero şi ningea
într-una. În această situaţie, ne-am înapoiat la tabără, coborînd cu multă
grijă.
Speram
ca a doua zi să urcăm pe creastă mult mai mult.
Deşi
era o dimineaţă însorită, un vînt şuierător spulbera zăpada de pe munţi şi o
izbea în corturile noastre. Ar fi fost imposibil să urcăm mai mult ca
în ajun. Evans era încă foarte bolnav şi evident că în clipa aceea n-ar mai fi
fost în stare să urce. Chiar şi la această altitudine, el nu mai putea rămîne
fără a fi în primejdie. De altfel, ceva mai tîrziu, în cursul aceleiaşi zile,
el se hotărî să coboare ajutat de Secord şi de un şerpaş şi făcu încet calea
întoarsă către regiuni mai accesibile. De fapt, toţi eram departe de a fi
îndeajuns de aclimatizaţi cu muntele. Cum ştiam că rezervele noastre de
alimente erau reduse, mîncam foarte puţin. Conservele de carne, supă praf, ceai
pe jumătate fiert, biscuiţi tari — toate ni se păreau fără gust, în timp ce
visam conserve delicioase de fructe şi biftecuri. Ne-am petrecut vremea jucînd
la infinit partide de panţarolă. După-amiază, pe la patru şi jumătate, vremea
se lumină puţin, astfel că am putut să vedem muntele acoperit de zăpadă multă
şi proaspătă pînă departe sus pe creastă.
Nu cred că am dormit prea mult în
timpul nopţii. A doua zi de dimineaţă eram moleşit şi cu capul greu; o tuse
aspră îmi rîcîia gîtul inflamat. Presimţeam că mă pîndea gripa. Dar vremea era
frumoasă şi trebuia să profităm cît puteam de ea. La ora 7,30, Bourdillon,
George Lowe şi cu mine am părăsit corturile pentru a ataca turnurile de gheaţă.
George şi cu mine formam o coardă şi mergeam în frunte. Mai toate urmele
dinainte fuseseră şterse, dar ne-am cioplit cu răbdare trepte noi şi cu
ajutorul colţarilor, ne-am căţărat în sus pe creastă. George şi cu mine
sufeream de frig. Ne îngheţaseră picioarele şi ne dureau cumplit. Am ajuns
repede la locul cel mai înalt care fusese atins pînă acum şi l-am depăşit.
Coasta era foarte abruptă, iar suprafaţa pe care stăteam era cît se poate de dificilă — o crustă groasă, întărită de vînt,
la suprafaţa unor zăpezi adînci şi instabile,
care-mi dădea senzaţia că din clipă în clipă putea să pornească, în avalanşe,
la vale. Ne-am tîrît pînă la o stîncă dezgolită care se proiecta în afara
povîrnişului şi ne-am aşezat pe o platformă îngustă. Era
ceva mai cald aici şi, scoţîndu-ne bocancii, ne-am frecat degetele îngheţate
pînă le-am adus din nou la viaţă. Gregory şi Bourdillon au urcat încet, cu
greu, pînă la noi. Bourdillon nu mergea prea bine şi recunoscu cu toată
sinceritatea ca starea zăpezii îl înfricoşa. Amîndoi au început să-şi dezlege
şireturile de la bocanci, în timp ce George şi cu mine am pornit mai departe. Ne-am străduit cît am putut să ţinem muchia crestei. Pe alocuri,
cînd eram forţaţi să traversăm pe faţa sudică, o făceam numai cîte unul, cu
coarda întinsă. Cîştigam mereu înălţime. Am urcat cu grijă un pod lung de
zăpadă peste o crevasă uriaşă şi am ajuns la capătul crestei. Mulţumiţi, ne-am
aşezat jos într-o scobitură mică şi caldă, ferită de vînt, unde ne-am masat din
nou picioarele amorţite de frig.
Priveliştea
era superbă. Eram mai sus decît multe vîrfuri din apropierea noastră, iar
departe înspre vest, puteam zări, înălţîndu-se măreţ deasupra celorlalte,
vîrful Gosainthan, înalt de 7 900 m. Deasupra noastră, turnurile de gheaţă
aveau o înfăţişare sinistră şi ameninţătoare. Erau înalte de aproape 100 m şi
de nepătruns. Şi totuşi, această fortăreaţă colosală avea o spărtură. La
stînga, peste o rîpă prăpăstioasă acoperită de gheaţă, printre stînci, urca o
pantă golaşă şi lucie de gheaţă. Era infernal de abruptă şi ceva mai lungă de
90 m. Ne-am hotărît totuşi să continuăm să cercetăm drumul cu multă atenţie.
Între
noi şi turnurile de gheaţă era o pantă înzăpezită, lungă şi abruptă. Din
fericire, zăpada era tare şi sigură. Am tăiat trepte în zigzag în susul ei, perfect conştienţi de abisul care se
deschidea sub noi pe măsură ce ne apropiam de marele perete al stîncilor. Cu
cît înaintam, turnurile de gheaţă se înălţau parcă tot mai mult deasupra
capetelor noastre, centimetru cu centimetru, spre marginea rîpei de gheaţă.
Eram ca într-o adevărată capcană a morţii. Deasupra atîrnau nişte degete uriaşe
de gheaţă cu crăpături mari în ele, care, din timp în timp, se rupeau şi se
prăvăleau năruind totul în cale, spre gheţarul care se afla la 900 m dedesubt. Ca să tai trepte sub ameninţarea acestei gheţi
vii, trebuia să ai curaj nu glumă, dacă nu chiar nesocotinţă! Şi chiar dacă ne
asumam riscul să ajungem în cele din urmă pe marele povîrniş de gheaţă, nu
aveam cîtuşi de puţin siguranţa că am fi putut duce oamenii noştri încărcaţi cu
poveri, pe un drum atît de primejdios şi de lung, chiar dacă am fi întins corzi
fixe de-a lungul lui. Nu mai spun că nu aveam nici corzi şi nici
pitoane pentru aşa ceva.
Urcasem pînă la aproape 6 900 m şi ne venea tare greu să
ne întoarcem din drum; totuşi nu am şovăit. De fapt nu eram pregătiţi să riscăm
atîta şi nici echipament şi provizii nu aveam ca să ne bucurăm de succesul
ascensiunii noastre, în cazul cînd reuşeam. Am coborît aşadar încet spre
văgăuna noastră caldă şi plăcută. Cho Oyu fusese pentru noi doar un şir
nesfîrşit de necazuri şi dezamăgiri. Urcîndu-l, avusesem mereu impresia că eram
complet izolaţi de grupul principal al expediţiei şi că proviziile noastre erau
mult prea reduse. Mă bucura gîndul că înaintarea noastră fusese oprită de
probleme destul de grele, în împrejurările arătate, şi nu-mi părea de fel rău
că părăseam muntele.
Fără îndoială că într-o bună zi va fi cucerit şi Cho Oyu,
dar faptul vă fi realizat numai de o echipă pregătită să accepte riscul gheţii
ce spînzură deasupra capului şi care va fi hotărîtă să meargă înainte cu orice
preţ(4).
La ora 13,30, eram înapoi la corturi. Cu toate că mă
durea încă gîtul şi că eram ameninţat de gripă, mă simţeam foarte vioi şi am
hotărît să cobor singur pînă la poalele muntelui. Mi-am făcut pachet sacul de
dormit şi salteaua pneumatică şi am pornit-o în jos. Am coborît în goană de-a
lungul frînghiilor întinse şi am început să înot prin zăpada de pe
povîrnişurile de dedesubt. Cu fiecare pas simţeam cum îmi creştea bucuria în
suflet. Mi-am dat drumul pe pantele de la poalele munţilor, învăluit într-un
nor de pulbere de zăpadă şi pietriş, trebuind să mă opresc apoi o clipă ca
să-mi recapăt suflul. La cîteva sute de metri sub mine se găsea prima noastră
tabără. Cu o tresărire, văzui un şir de mogîldeţe negre ce urcau spre ea. „Cine
să fie ?", mă întrebam, îmi simţeam gura uscată şi în gînd blestemam
zgomotul pe care-l făcusem în coborîrea mea nesăbuită. Şi deodată, cu un
sentiment enorm de uşurare, recunoscui pe Shipton. După un chiot drept salut,
continuai să cobor ca să mă întîlnesc cu el, cu Riddiford şi cu un grup de
şerpaşi care duceau bagajele.
I-am povestit lui Shipton retragerea noastră de pe
turnurile de gheaţă de sus. Acum că mă aflam în siguranţă şi departe de munte,
greutăţile şi primejdiile începeau să pălească şi mă simţii aproape ruşinat că
ne-am lăsat înfrînţi cu atîta uşurinţă. Sfătuii pe Shipton să urce şi să se
convingă personal. Dar răspunderea pe care o avea, în calitate de conducător al
expediţiei îl făcea să fie mai conştient decît oricare din noi. Hotărî ca
întregul grup să se retragă peste Nangpa La, înapoi la Jasamba.
Dimineaţa am trimis cîţiva şerpaşi sus pe creastă ca să
evacueze tabăra de înălţime. Chiar în aceeaşi după-amiază hotărîsem să plecăm
la Jasamba, astfel că am împărţit tot echipamentul în poveri potrivite
puterilor fiecăruia. George Lowe şi cu mine voiam însă
să-i facem o rugăminte lui Shipton. De sus de pe Cho Oyu examinasem îndeaproape
grupul de piscuri de la nord de gheţarul Kyetrak; socoteam că multe din ele
puteau fi urcate, aşa că doream să încercăm şi noi. Shipton fu de acord. Am
pregătit îndată cele necesare pentru o tabără mică şi alimente pentru patru
zile. Angputa şi Tashi Phuta, şerpaşii noştri personali, aveau să ne
însoţească. Am împărţit totul în patru părţi egale şi ne-am
despărţit de ceilalţi, care ne-au urat „noroc". Era nemaipomenit de cald.
Soarele strălucea printr-o perdea subţire de nori străvezii şi nu se simţea
nici cea mai uşoară adiere de vînt. Plutea o linişte desăvîrşită şi apăsătoare.
Mergeam anevoie peste gheţar cu greutăţile în spate, leoarcă de transpiraţie,
cuprinşi de moleşeală.
Aerul se răcori însă brusc, ceea ce ne aduse uşurarea
mult dorită. Tot atît de repede văzduhul se umplu de o ninsoare deasă şi
liniştită. N-am putut găsi niciun loc potrivit pentru tabără, dar am retezat
vîrful unei movile de gheaţă ca să ne facem pe ea puţin loc pentru a aşeza
cortul, în care ne-am vîrît repede cu toţii.
Toată noaptea a nins cu furie, iar dimineaţa gheţarul era
acoperit cu o pătură groasă şi albă. Norii pluteau atît de jos în jurul nostru,
încît nu puteam vedea la mai mult de 10—12 m. Prin urmare, ne-am hotărît să
rămînem pe loc. Ne-am fi rătăcit cu siguranţă dacă am fi plecat de acolo şi
fără îndoială că zăpada proaspătă putea foarte uşor să lunece în avalanşe pe
povîrnişurile abrupte de deasupra noastră. După-amiază
temperatura a crescut, împrăştiind ceaţa. Ieşind din cort am văzut deasupra o
pată de cer albastru. Curînd năduşeam iar sub arşiţa soarelui şi aşteptam cu
nerăbdare să se înnopteze. Urmă o noapte cumplit de geroasă iar a doua zi
vremea arăta oarecum nesigură, cu şiruri lungi de nori cirrus strălucind în razele
soarelui de dimineaţă. Cu toate acestea, ne-am făcut la iuţeală
bagajele. La ora 7 am pornit la drum. Obiectivul nostru era o şa mică între două vîrfuri. Deşi traseul către ea
era cufundat în întuneric, întrezăream un drum posibil în susul unor rîpe de
zăpadă, de-a lungul unui gheţar în pantă repede. Mă simţeam excelent, aşa că am
pornit în frunte. La prima rîpă, am întîlnit o pantă abruptă, acoperită cu
zăpadă întărită, în care am început să cioplesc un şir lung de trepte. Povara
din spate mă stînjenea şi reuşeam cu greu să-mi ţin echilibrul. Curînd însă
m-am deprins într-o legănare uşoară şi ritmică a corpului. Aerul era rece ca
gheaţa, atît de rece încît mă durea în gît cînd respiram - înaintam atît cît
îmi permiteau plămînii mei obosiţi. Numai mişcarea mai putea să-mi uşureze
chinurile provocate de ger. Am făcut o traversare spre stînga ca să ocolesc un
perete de gheaţă ameninţător şi apoi am tăiat un alt şir de trepte îndărăt spre
dreapta ca să pot ajunge sus pe el.
George şi şerpaşiî urcau cu greu
în urma mea şi — după expresiile întunecate ale feţelor lor — îmi dădeam seama
că şi ei sufereau tot atît de mult ca mine. Pantele din faţa noastră păreau
mult mai uşor de urcat astfel că am tăiat un şir de trepte în susul lor, în
zăpada moale, ţinînd îndeaproape marginea gheţarului ca să evit crevasele
ascunse. Lucram acum în bătaia soarelui, dar căldura lui slabă era complet anihilată
de vîntul ce sufla din ce în ce mai tare. Am ajuns sus pe şa înainte de ora 9, şi
de acolo am privit în jos peste munţii pleşuvi ai Tibetului. O rafală puternică
de aer rece ca gheaţa ne învălui brusc.
Căutam primprejur un loc potrivit pentru tabără. O
văgăună cu zăpadă mă îmbia promiţător. Cu ajutorul pioletului am tatonat locul,
ca să descopăr o largă crevasă ascunsă dedesubt. M-am retras repede,
înspăimîntat. Începui să netezesc atunci o cornişă într-un loc mai sigur, lîngă
nişte stînci. George şi şerpaşii îmi veniră în ajutor. George suferea
îngrozitor din cauza picioarelor care-i îngheţaseră şi se temea să nu-i degere.
Işi scoase bocancii într-un loc ferit de vînt şi cu ajutorul şerpaşilor şi le
fricţionă pînă şi le readuse, cu mari chinuri, din nou la viaţă. Ne-am aşezat
cortul, ne-am vîrît în sacii de dormit şi am încheiat operaţia de dezgheţare cu
o cană de supă aburindă.
După aprecierea noastră, ne aflam cam la 6 300 m. La vest
se afla un pisc minunat de vreo 6 500 m, pe care eram nerăbdător să-l urc.
George nu se simţea prea bine, dar nu vru să rămînă în cort. Pe la vreo
unsprezece dimineaţa, încălziţi şi odihniţi, ne-am îmbrăcat din nou cu tot
echipamentul şi ne-am legat în coardă. Afară bătea un vînt muşcător. Am cerut
şerpaşilor, care se odihneau la cald în sacii lor de dormit, să ne aştepte cu
băutură fierbinte. „Tikh hai, Sahib!" (bine, domnule!) mi-au răspuns ei,
cuibărindu-se ceva mai adînc în sacii de dormit.
Creasta pornea în sus chiar de lîngă tabără. Aveam de
urcat doar vreo 275 m, dar trebuia să escaladăm cîţiva pereţi foarte drepţi. Ne
căţăram încet şi aveam norocul că furia vîntului nu ne izbea din faţă, mai ales
că George de-abia urca. „Să renunţăm, George, ce zici?", îl întrebai eu.
Clătină din cap continuînd să urce cu înverşunare. Am ajuns la baza unei trepte
verticale în susul crestei. Nu o puteam ataca pieptiş, aşa că am ocolit-o pe la
stînga, urcînd o rîpă abruptă, acoperită de zăpadă instabilă, gata să lunece în
orice clipă. Am traversat apoi cu grijă peste o faţă
abruptă şi stîncoasă, spre dreapta. Drumul spre vîrf ducea pe o creastă uriaşă
de zăpadă, înălţată vertical şi foarte primejdioasă. Zăpada
însă, în cea mai mare parte, era destul de bună pentru a ne croi prin ea o
potecă sigură, deşi era în bătaia unui vînt puternic. George înainta cu curaj
şi hotărîre, depunînd mari eforturi. Am ajuns sus pe cornişa vîrfului. Tremuram
de frig, zgîlţîiţi de vîntul care bătea cu furie. În schimb, priveliştea care
ne desfăta privirea, spre Tibet şi, de partea cealaltă, peste Nangpa La,
piscurile fantastice şi văile acoperite cu nori ale Nepalului ne răsplăteau din
plin.
Era însă prea frig şi vîntul bătea prea puternic ca să
mai zăbovim privind în jur. Ne-am întors pe acelaşi drum. În cort, şerpaşii
ne-au întîmpinat cu veselie oferindu-ne cîte o cană mare de ceai fierbinte.
Toată noaptea vîntul ne-a zgîlţîit cortul. Era tare frig.
Dis-de-dimineaţă am scos capul afară din cort ca să văd cum e timpul. Nu prea
erau semne bune. Un strat gros de nori cenuşii acoperea înaltul cerului, în timp
ce o perdea uriaşă de cumulus învăluia Nangpa La. Vîntul continua să bată cu
putere. Am mai zăbovit pregătindu-ne gustarea de dimineaţă şi cîte o cană de
ceai îngroşat cu tsampa şi la ora 7 am privit din nou afară. Vremea nu se
schimbase nici în bine, nici în rău aşa că hotărîrăm să plecăm. Ţelul nostru
era să atacăm un pisc înălţat spre răsărit. Avea aproape 6 900 m, deci o
încercare nu prea uşoară. În orice caz, nu era de dorit să ne prindă vremea rea
pe acolo. Ne-am echipat cu tot ce aveam la noi şi am ieşit tîrîş din cort. Sub
cerul mohorît, piscurile acoperite de zăpadă se ridicau întunecate şi
ameninţătoare. Ne-am pus colţarii şi ne-am legat în
coardă. Apoi, luîndu-ne rămas bun de la şerpaşi, am pornit
urcuşul.
Mai întîi a trebuit să coborîm pe şa şi să cotim printr-o
serie întreagă de crevase care se căscau în jurul nostru. Frigul începuse să ne
pătrundă, iar pe George îl strîngeau curelele colţarilor. Gîndeam că nu e
înţelept să mergem mai departe, dar perspectiva cuceririi acestui vîrf frumos ne
îndemna înainte. De pe şa ne-am căţărat pe un povîrniş foarte lat şi neted ca
un perete ca să putem ajunge pe creasta de sus la aproape 6 700 m unde se
înălţa şi piscul. Versantul era tăiat de cîteva crevase care nu păreau greu de
ocolit. Porţiunea mai dificilă era formată din cîţiva pereţi de gheaţă
cristalină, foarte abrupţi, în care trebuia, fără îndoială, să ne tăiem un şir
lung de trepte.
Cu ajutorul colţarilor înaintam cu pas sigur, abătîndu-ne
mult spre dreapta ca să ocolim o crevasă. Iată-ne ajunşi la unul din pereţii de
gheaţă peste care George tăie un şir de trepte. Soarele era învăluit de ceaţă,
iar vîntul rece ne biciuia. Picioarele îmi erau ca doi butuci şi ştiam că ale
lui George trebuie să fie mai îngheţate. Cu toate acestea cîştigam mereu înălţime.
Toate văile şi multe piscuri erau învăluite în nori care se rostogoleau unii
peste alţii. Deasupra, de pe vîrful piscului spre care urcam, vîntul ridica
valuri de zăpadă împrăştiată în pulbere. O smucitură de coardă îmi vesti că
George se oprise. „Trebuie să-mi încălzesc picioarele", îmi spuse el. Se
aşeză într-o scobitură pe care o săpase în pantă şi îşi scoase bocancii, apoi
începu să-şi maseze cu furie degetele de la picioare. Nu-mi putui stăpîni o
uşoară iritare. Şi degetele mele erau îngheţate, dar dacă forţam pasul, puteam
ajunge mai repede îndărăt la tabără, unde ne-am fi putut dezgheţa cu atît mai
curînd. După o jumătate de oră însă — tocmai cînd George îşi pusese din nou
bocancii, picioarele mele deveniseră sloi de gheaţă. Continuai drumul, amărît
şi enervat la culme. Făcui cîteva trepte în susul pantelor de gheaţă şi
trecurăm uşurel peste cîteva porţiuni fără nicio stabilitate, acoperite de o
crustă de zăpadă întărită de vînt. Bietul George încă nu atinsese forma lui cea
bună şi suporta cu greu altitudinea. Intre noi coarda se lungea din ce în ce
mai mult şi curînd — în cursa mea nebunească în susul pantei, mă aflam cam cu
30 m înaintea lui. O smucitură bruscă mă readuse la realitate. George şedea din
nou pe pantă meşterind din nou la colţarii lui.
— Trebuie să-mi dezgheţ din nou picioarele. Vino jos şi
fă-mi un masaj!
— Şi picioarele mele sunt sloi şi totuşi cred că e mai
bine să mergem pînă la capăt pentru ca apoi să ne reîntoarcem mai repede la
cort.
— Eu trebuie să-mi dezgheţ
picioarele acum, spuse George.
—
Bine, atunci urcă pînă la mine ca să ţi le masez eu.
— Nu urc, le voi masa aici.
— Atunci descurcă-te singur!
Şedeam tăcuţi şi furioşi, cocoţaţi pe micile noastre
platforme, la 30 m unul de altul. Nu trecu mult însă şi fui nevoit şi eu să-mi
scot bocancii căci nu-mi mai simţeam picioarele. Pînă la urmă, amîndoi şedeam
tăcuţi, masîndu-ne picioarele.
Nu ştiu de ce nu ne întorceam la tabără. Cînd, în
sfîrşit, am putut porni mai departe, toată supărarea noastră dispăruse. George
mărturisi deschis: „Nu mă simt prea bine azi, dar dacă tu poţi să deschizi
drumul de unul singur şi nu mergi prea repede, te urmez şi eu pînă sus".
Profund ruşinat de ieşirea mea, pornii la lucru mai
departe. Cu cît ne apropiam de creastă, panta devenea din ce în ce mai abruptă.
Trebuia să fac sforţări uriaşe ca să deschid drum pe un perete aproape
vertical, pînă sus, pe creastă spre pisc. Ne-am asigurat la piolet cu grijă şi
l-am tras pe George pînă la mine. Sus, vîntul era atît de puternic încît ne
dureau ochii dacă priveam în direcţia din care bătea. În schimb însă, versantul
nordic al lui Cho Oyu ni se înfăţişa în toată măreţia lui. Conştiincios, George
îşi scoase aparatul şi luă cîteva fotografii. O clipă mai tîrziu, învăluiţi de
nori, stăteam în bătaia unui potop de grindină. Deşi
foarte amărîţi, am hotărît să nu abandonăm. Am pornit înainte.
Ştiam
că mai încolo, creasta pe care era piscul se mărginea de o cornişă, aşa că
ţineam mereu pe partea dreaptă. Lovind cu colţarii şi tăind trepte, înaintarăm
pe o porţiune foarte primejdioasă. Pe alocuri, zăpada era afînată şi instabilă, iar sub noi se deschideau abisuri înfricoşătoare. Prin
alte locuri, zăpada lunecase şi lăsase dezgolite porţiuni de gheaţă, ceea ce
pentru noi însemna o muncă în plus. Trebuia să tăiem din nou trepte. Norii ne
întunecau complet vederea; era greu să ştim unde ne aflam.
La ora 13,30 am atins vîrful, clătinîndu-ne osteniţi de
cîte îndurasem. Nu puteam vedea nimic împrejur şi-mi amintesc de acest pisc ca
de un iad de stînci şi gheaţă, biciuit de un vînt care şuiera înfiorător. Ne-am
întors imediat, coborînd de astă dată pe creastă, cu viscolul în faţă. Cuprinşi
de nelinişte, căutam urmele treptelor tăiate de noi la urcuş, din care cele mai
multe fuseseră, între timp, astupate de zăpadă. Feţele şi bărbile ne
îngheţaseră complet. Ochelarii, îngheţaţi şi ei, nu ne mai ajutau cu nimic.
Bîjbîiam orbeşte drumul coborînd cu coarda întinsă. Pe-alocuri, ne chirceam cu
desperare deasupra pioletului, în timp ce una după alta, rafalele vîntului ne
izbeau cu putere gata să ne smulgă de pe creastă. Cu forţa uriaşă pe care o
regăseşti în clipele de deznădejde, le-am ţinut însă piept reuşind să coborîm,
mai mult ajutaţi de memorie decît de orice altceva. Faptul că ajunsesem pe
versantul muntelui., unde vîntul nu mai bătea atît de cumplit, ni s-a părut o
adevărată fericire. Datorită colţarilor am putut continua coborîrea direct în
jos pe pantă, într-un vîrtej de vînt şi de zăpadă. Cu ultimii stropi de energie
urcarăm, în sfîrşit, încet, panta către cortul nostru. Cei doi şerpaşi ieşiră
tîrîş afară, ne ajutară să ne scoatem colţarii şi ne împinseră înăuntru la
căldură. În curînd ne aflam în sacii de dormit, sorbind extenuaţi ceai şi supă
fierbinte. Cortul se clătina în bătaia vîntului, dar acum — adăpostiţi la
căldura sacilor noştri de dormit — nu-l mai luam în seamă.
De ce oare am ţinut aşa de mult la acest urcuş, cu riscul
de a degera sau chiar şi mai rău? Cred că era, mai ales, o reacţie faţă de cele
ce mi se întîmplaseră mai înainte pe Cho Oyu. Nu mai voiam să fim înfrînţi
pentru a doua oară, şi din această cauză am împins lucrurile mult mai departe
decît am fi făcut-o în mod normal. Dar nu trebuie să uităm că şi vîrful în sine
exercitase o deosebită fascinaţie asupra noastră, fiind cel mai înalt din cîte
urcasem pînă atunci. În orice caz, oricare ar fi fost motivul, pot spune că
niciodată n-am luptat - nici mai înainte şi nici după aceea - tît de greu
pentru a cuceri un vîrf.
La 15 mai am strîns tabăra şi am coborît la gheţarul
Kyetrak. Am traversat gheţarul cu poverile noastre grele şi apoi am coborît în
Nepal. La Jasarnba, un grup de şerpaşi tocmai cărau de acolo ultimele bagaje.
Am pornit în grabă înaintea lor, coborînd pe gheţarul la al cărui capăt se afla
instalată tabăra din Lunak unde, în sfîrşit, am lăsat poverile care ne
amorţiseră umerii.
Deoarece tot nu reuşisem să atingem principalul nostru
obiectiv, Shipton hotărî să ne împărţim în grupuri mici care să exploreze şi să
urce în direcţia dorită. El împreună cu Evans şi Gregory intenţionau să
cerceteze ţinuturile din vest. Riddiford făcuse o entorsă a muşchilor spatelui
şi hotărîse să se întoarcă acasă. Pugh, doctorul, îşi găsise trei cobai în
Bourdillon, Secord şi Colledge, şi împreună aveau să experimenteze efectul lipsei
de oxigen la o altitudine de peste 6000 m, în valea Pangbuk. În sfîrşit,
Shipton ne sugeră, lui George şi mie, să încercăm, dacă voiam, să străbatem
pentru prima oară o trecătoare numită Nup La, la est de Cho Oyu. Propunerea a
fost primită cu entuziasm, însă, bineînţeles, aveam s-o punem în practică numai
după cîteva zile de odihna şi de pregătiri.
La 16 mai, am coborît împreună cu George cei 32 km
plicticoşi pînă la Namche Bazar. Am ajuns acolo obosiţi şi cu picioarele
umflate. Ne-a întîmpinat profesorul Lombard, geologul expediţiei elveţiene,
care ne-a informat că elveţienii răzbiseră peste căderea de gheaţă,
pătrunseseră în Circul-de-Vest, unde transportaseră un stoc mare de provizii şi
de alimente şi acum erau pe punctul de a ataca cealaltă mare problemă:
cucerirea Şeii-de-Sud. Faţă.de toate acestea eforturile noastre păreau
neînsemnate, aşa că ne-am dus tăcuţi la culcare.
(1) Un fel de lipie mai subţire.
(2) Haină pentru zăpadă din piele, cu blană scurtă şi deasă în afară.
(3)
Făină de orez prăjit şi măcinat, aliment de bază al şerpaţilor.
(4) Cho Oyu a fost într-adevăr cucerit la 19
octombrie 1954 de o altă expediţie, făcuta de nepalezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu