Imparatia oglinzilor strambe (3)

În care Olga face o plimbare prin oraşul de poveste şi se convinge că nu tot ce străluceşte e aur

     Cele doua fetiţe ajunseră pe culmea dealului, de pe care se deschidea o privelişte minunată. De aici pornea o scară uriaşă de sticlă, iar jos, la capătul ei, se întindea oraşul. Era un oraş cu clădiri făurite din sticlă multicoloră, cu nenumărate turnuri în care razele de soare se răsfrîngeau ca o văpaie şi-ţi luau ochii.

Ţinîndu-se de mînă, Olga şi Aglo începură să coboare scara. Treptele sunau ca nişte strune sub picioarele lor. De o parte şi de alta, scara era străjuită de oglinzi imense. Privind într-una din ele, Olga văzu două fetiţe foarte grase şi îndesate.

       —    Să fim oare noi, astea din oglindă? întrebă ea mirată.

—    Da. S-ar părea că noi suntem.

In sfîrşit, fetiţele coborîră şi se opriră la capătul scării. În faţa lor se întindea o piaţă înconjurată de case impunătoare, clădite din sticlă galbenă, roşie, albastră, verde şi albă. Doamne frumoase, îmbrăcate în rochii lungi de mătase, şi bărbati în costume brodate cu aur se plimbau în jurul unui havuz ce azvîrlea jeturi transparente de apă spre cerul de safir. Căzînd pe pămînt, stropii se prefăceau în bucăţele de sticlă, se spărgeau în milioane de cioburi scînteietoare şi umpleau văzduhul cu su­nete melodioase şi cristaline. În jurul havuzului stăruia o ră­coare plăcută. În lumina soarelui totul ardea şi strălucea.

Prin piaţă treceau caleşti, ducînd în ele fel şi fel de feţe simandicoase. Potcoavele cailor răsunau puternic pe caldarîm. Şi pretutindeni, în piaţă ca şi pe scară, se aflau nenumărate oglinzi strîmbe.

Olga şi Aglo priveau cu interes la oamenii aceştia neobiş­nuiţi. Iată şi un bătrîn înalt şi uscăţiv, cu vestă de brocart, cu ciorapi negri întinşi pe picioarele-i subţiri.

—    Bunicule — i se adresă Olga — spune-mi, te rog, cum se numeşte ţara asta?

—  Nu sunt bunic! se oţărî supărat bătrînelul. Sunt maestrul de ceremonii al maiestăţii sale împăratul Topsed al VII-lea. Puştoaice obraznice! Cum? Aţi uitat că ţara noastră se numeşte Împărăţia oglinzilor strîmbe?

Inălţîndu-şi mîndru capul, bătrînul cel urîcios se îndepărtă. Cele două fetiţe schimbară o privire, abia stăpînindu-şi rîsul.

—    Ai auzit, Aglo? Moşul a spus că pe împărat îl cheamă Topsed — zise Olga, dusă pe gînduri. Dacă aici, după cum ai spus tu, totul este invers, înseamnă că-l cheamă Despot!...

—      Aşa e, Olga! Despot...

—      Ai priceput ce fel de împărat e!

Fetiţele ocoliră piaţa şi se pomeniră pe o stradă mică şi în­gustă. Pe măsură ce înaintau, casele erau tot mai mici şi mai sărăcăcioase. Deodată, în faţa lor apăru o clădire masivă din sticlă neagră, luminată pe dinăuntru de flăcări pîlpîitoare. Pe uşa larg deschisă năvăleau trîmbe de fum.

—      A luat foc casa! exclamă Olga

Intrară pe uşă şi începură să coboare treptele lunecoase ce duceau la subsol.

—      Nici nu poţi să respiri! zise Aglo, tuşind şi acoperindu-şi gura cu palma.

Se aflau într-o încăpere mohorîtă şi plină de fum. În semi­întuneric se vedeau cuptoare stranii din care ţîşneau limbi de flăcări. Bărbaţi vîrstnici, alături de alţii tineri de tot, lucrau la ceva, mişcîndu-se ca nişte umbre prin fumul des şi înecăcios. Oamenii aceştia, foarte slabi, numai piele şi os, erau atît de tru­diţi, încît abia se mai ţineau pe picioare.

Deodată, un strigăt jalnic răsună în atelier. Un adolescent firav se clătină şi se prăbuşi la pămînt. În aceeaşi clipă, un om îmbrăcat într-un costum pestriţ se şi repezi la el, cu bi­ciul în mînă.

—      Neteirp ăsta iarăşi nu vrea să lucreze! strigă omul în costum pestriţ şi Olga auzi şuieratul biciului.

Pe spinarea băiatului apăru o dungă roşie. Băiatul rămase nemişcat. Îşi pierduse cunoştinţa. Omul ridică din nou biciul, dar Olga se repezi la el şi răcni, sufocîndu-se de emoţie:

—      Ce faci? Nu mai da! Ai să-l omori! Chipul omului era desfigurat de mînie:

—    Sunt în slujba ministrului Rutluv şi sunt supraveghetor-şef! Cine îndrăzneşte să-mi facă observaţie?

—      Nu ţi-e milă de el? strigă Olga. Priveşte cît e de slab şi de mic!

—      Cară-te de-aici! Altminteri, jur pe împăratul nostru că va fi vai şi amar de tine!

In jurul Olgăi şi al supraveghetorului se adunară buluc meş­terii de oglinzi. Recunoştinţa cu care o priveau pe Olga îi dădu curaj fetei.

—      Nu trebuie să-l baţi — zise ea cu hotărîre. Ia te uită! Mi se pare că a murit! Ajută-l!...

—     Scoateţi momîia asta la aer! răcni supraveghetorul. Nu cumva îţi închipui, fetiţo, că ministrul Rutluv îl va deranja pe medicul curţii de dragul acestui sac de oase?

Băiatul fu ridicat, scos pe braţe din subsol şi aşezat afară pe caldarîm, cu faţa la soare. Pleoapele îi tremurau uşor.

— Nu v-am spus eu că băieţandrul ăsta se preface? Pur şi simplu nu vrea să lucreze! mîrîi supraveghetorul. Află, Neteirp, că de data asta nu mai scapi de judecata împăratului!

Cineva o luă pe Olga de mînă. Fetiţa întoarse capul şi o văzu pe Aglo, care, strecurîndu-se prin mulţime, ajunsese pînă la ea. Faţa îi era albă ca varul.

—     Eşti nebună! zise Aglo în şoaptă. Să fugim mai repede de-aici! Mi-e groază de omul ăsta cu biciul în mînă!

—     Nu plec nicăieri pînă nu aflu ce-o să se-ntîmple cu băia­tul! rosti Olga, scuturîndu-şi cosiţele.

Deodată răsună un tropot de copite.

—   Mi se pare că soseşte Rutluv! zise cu voce stinsă un bătrîn adus de spate, cu obrazul brăzdat de zbîrcituri adînci.

Olga îl întrebă în şoaptă:

—     Ce caută Rutluv aici? Bătrînul o privi mirat.

—    Se cunoaşte, fetelor, că veniţi din altă ţară. Rutluv e stăpînul tuturor fabricilor de oglinzi din împărăţia noastră... Şi atelierele astea sunt ale lui. Noi suntem cei care facem oglin­zile. Ne vezi cît suntem de slabi? Ştii de ce? Fiindcă suntem otrăviţi de aburii de mercur. Priveşte mîinile noastre! Sunt nu­mai răni! Tot din pricina mercurului! Rutluv e atît de hapsîn, încît nu vrea să înlocuiască amestecul de plumb şi mercur cu argint. Pentru el, argintul e mai de preţ decît vieţile oamenilor!

—    Rutluv înseamnă Vultur. Aşa-i? zise abia auzit Aglo.

      —  Mai încet! spuse în şoaptă bătrînul meşter. Se apropie. Să nu-l priviţi în ochi, fetelor! Nimeni nu-i poate îndura privirea.

Călare pe cai negri ca pana corbului, cu lăncii în mînă, străjile năvăliră peste mulţime. Toţi se dădură tăcuţi la o parte. După cîteva clipe, o caleaşcă strălucitoare se opri în faţa atelierelor. Slugile deschiseră portiera şi Olga văzu ivindu-se dinăuntru un om al cărui cap semăna leit cu cel al unui vultur. Avea nasul coroiat şi ascuţit întocmai ca un cioc. Dar nu nasul atrase îndeosebi atenţia fetiţei. Ea se cutremură văzînd ochii lui Rutluv. Negri şi hrăpăreţi, ochii aceştia te străpungeau parcă şi te ţintuiau locului. Olga băgă de seamă că nimeni nu vroia să-i intîlnească privirea şi toţi se uitau în jos.

O clipă, ochii sfredelitori ai ministrului cercetară mulţimea adunată în jur, priviră indiferenţi la băiatul care zăcea nemişcat şi rămaseră ţintuiţi asupra supraveghetorului, care îşi scosese pălăria şi lăsase capul în jos.

—     Ce s-a întîmplat? întrebă cu voce piţigăiată omul cu cap de vultur.

In aceeaşi clipă Olga se gîndi că vocea lui este la fel de respingătoare ca şi privirea.

— Neteirp iarăşi nu vrea să lucreze, domnule ministru — răspunse respectuos supraveghetorul, continuînd să-şi ţină pri­virea în pămînt.

Deodată Neteirp gemu şi se ridică sprijinindu-se în mîini. Ministrul, fără să clipească, îl privi lung cu ochii săi ucigători:

—     De ce nu vrei să lucrezi?

—     Domnule ministru — răspunse băiatul cu glas stins — sunt flămînd... Nu pot să lucrez.

—     Minţi! Zilnic primeşti cîte o bucată de pîine!

—     Bucată e asta, domnule ministru? E doar o bucăţică de mărimea unei cutii de chibrituri. O dau mereu mamei mele bolnave... Vorbind în şoaptă, Neteirp se ridică în picioare, se clătină şi se sprijini cu mîna de zid. Din raţia mea nu-mi rămîne decît o firimitură... Iat-o aici în palma mea. O vedeţi? Am păstrat-o pentru seară.

Rutluv se strîmbă dispreţuitor:

—  Vai, cît de mincinos a ajuns poporul! După părerea ta, asta e o firimitură? Da? Ia priveşte-o în oglindă!...

Ca o furtună, în mantia neagră ce îi fîlfiia pe umeri, Rut­luv sări din caleaşcă şi-l împinse pe băiat spre una din acele oglinzi strîmbe pe care le întîlneai la fiece pas în oraşul acesta ciudat.

      —     Apropie-te de oglindă! urlă Rutluv, împroşcînd cu bale în jurul său. Ce vezi în oglindă, băiete? Ei?

      Olga văzu în oglindă un băiat gras şi îndesat, cu o jimblă uriaşă în mînă.

      —     Oglinda arată o jimblă întreagă! zise rîzînd supra­veghetorul.

      —     O jimblă întreagă! răcni ministrul. Şi mai spui că n-ai ce mînca!

Neteirp se îndreptă de şale. În ochii lui se aprinse o lumină ciudată.

      —     Oglinzile voastre mint! strigă el, plin de mînie, şi obra­jii palizi i se îmbujorară uşor.

Apoi Neteirp se aplecă, ridică de jos o piatră şi o zvîrli cu putere în oglindă. Cu un zăngănit vesel, cioburile de cristal se risipiră pe caldarîm. Mulţimea rămase înmărmurită.

      —     Mă bucur că am spart oglinda asta strîmbă! Măcar o oglindă mincinoasă să dispară de pe lume! Una mai puţin! Aţi aşezat prin tot oraşul oglinzile astea blestemate numai ca să înşelaţi norodul! Să ştiţi însă că nimeni nu mai crede în ele! răcni Neteirp, privindu-l ţintă pe Rutluv.

—     Luaţi-l! urlă Rutluv. La Turnul morţii cu el!

Doi străjeri îl înşfăcară pe băiat, tîrîndu-l după ei pe stradă.

—     Adio, Neteirp! strigă cineva. Adio, băiete!

      —     Fraţilor! răsună o altă voce. Mult o să mai răbdăm toate astea?

Cineva din mulţime începu să intoneze un cîntec. În aceeaşi clipă, zeci de glasuri i se alăturară:

Trăim slujindu-i pe bogaţi,

Minciuna vrea să ne doboare,

Dar afle gîzii blestemaţi

Că Adevărul moarte n-are!

Spre Adevăr mereu să tinzi!

Să nu rămîi supus al sorţii!

Deci jos cu strîmbele oglinzi.

Jos cu temutul Turn al morţii!

—     Încetaţi! răcnea ca apucat Rutluv, alergînd de colo-colo, si faldurile mantiei îi filfîiau la spate întocmai ca două aripi negre.

Aplecîndu-şi lăncile, străjile se aruncară asupra muncitori­lor, înghesuindu-i în subsol.

Rutluv sări în caleaşcă şi făcu un semn cu mănuşa. Portiera se închise, caii se smuciră din loc şi, înconjurată de străji, ca­leaşca porni, lunecînd ca o nălucă pe caldarîm. Pe stradă rămăseseră numai cele două fetiţe şi un paznic singuratic la in­trarea în atelier.

Olga se apropie de paznic.

—     Spune-mi, te rog, de ce l-au dus pe nenorocitul acela de băiat în turn?

Paznicul, un bărbat înalt de statură, o privi pe Olga de sus şi zîmbi:

—     Cum de ce? Caraghioasă mai eşti, fetiţo! De îndată ce tribunalul împăratului va rosti sentinţa, băiatul va fi aruncat din Turnul morţii şi trupul său se va sparge în mii de cioburi.

Olga nu-şi putu stăpîni un ţipăt:

—     Şi cine poate anula sentinţa?

—     Numai împăratul. Dar el nu anulează niciodată sentinţele tribunalului său.

Aglo o trase pe Olga de mînecă:

—     Lasă-l, Olga. Se poate să fii atît de imprudentă? Puţin a lipsit să nu nimerim într-o mare belea.

Olga o luă pe Aglo de mînă:

—     Să mergem, Aglo!

—     Unde?

—     La palatul împăratului!

—     Cu-um?

—     Nu mă liniştesc pînă nu-l eliberez pe Neteirp!

—     Nimic nu-l mai poale salva! N-ai auzit ce-a spus paznicul?

—     Totuşi vom merge la palatul împăratului! Trebuie salvat, Aglo! Neapărat!

—     Nu uita că poţi să plăteşti cu viaţa!

—     Nu-mi pasă! Să mergem!

Aglo o privea pe Olga cu ochi naivi, plini de uimire. Nu o credea atît de hotărîtă şi de curajoasă. O văzuse doar destul de des şi bosumflată, şi capricioasă, şi atît de leneşă încît i se făcea lehamite gîndindu-se că ea, Aglo, nu e altceva decît oglindirea Olgăi.

Cum se explică, aşadar, îndrăzneala care se citeşte acum în ochii Olgăi?

Desigur că cititorul a priceput despre ce este vorba. Să nu uităm că, în ciuda defectelor ei, Olga era totuşi pionieră! Şi tocmai de aceea era stăpînită numai şi numai de grija pentru soarta băiatului asuprit.

—           Să mergem! repetă Olga.

—  Mă rog — oftă Aglo — să mergem! Fetiţele o porniră pe stradă.

—    În ţara asta totul străluceşte atît de viu — zise Olga după o scurtă tăcere. Începuse chiar să-mi placă. Se pare că bunica are dreptate cînd spune că nu tot ce străluceşte este aur!

Cap2  Cap4