Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(4)

Dimensiunea a cincea

Profesorul se feri din calea unui bărbat însoţit de un cîine. Strada nu era aglomerată, nici nu trecuse de amiază ca să fi fost întuneric, trotuarul curat şi neted nu îndreptăţea nici el ocolul făcut de profesor. Dar bărbatul nu observă nimic, numai cîinele mirosi din mers urma paşilor profesorului. Cînd însă ceva mai tîrziu profesorul se feri din calea unor fetiţe care veneau de la şcoală, o femeie voinică mergînd în spatele lor se uită la el din întîmplare şi se opri o secundă cu gura căscată. Profesorul, un om să zicem de cincizeci de ani, cărunt, zvelt şi osos, deşi părea om liniştit şi normal, privea strada şi trecătorii, după cum crezu femeia, cu ochi de nebun. Totuşi nu se petrecu nimic de seamă, decît că la o cotitură, în faţa unui copac, profesorul stătu în loc să măsoare copacul cu o imensă îngrijorare izbucnind din ochii largi, apoi surîse şi plecă mai departe.

Nu, profesorul nu era nebun şi nici măcar fricos, însă venea din altă lume. Lumea aceasta din care făcea parte strada cu trecătorii ei deocamdată îl copleşea, silindu-l s-o cerceteze suspicios şi să se ferească de ea. El nu era fricos. Nici nu putea fi, după tot ce făcuse! Şi nici nu venea aici ca un străin. Era şi el un om al acestei lumi care-l născuse şi-l învăţase ca pe noi toţi şi, mă gîndesc, avea să-l şi primească în ţărîna ei după moarte. Deşi, ca să mărturisesc cinstit, nu-mi pot permite luxul să proorocesc viitorul profesorului... Dacă n-ar fi fost ultimii doi ani ai săi, nimic nu m-ar împiedica să cred că profesorul ar fi trecut acum pe strada asta ca oricare altul. Fetiţelor le-ar fi zîmbit părinteşte, la cîine s-ar fi uitat cu simpatie şi s-ar fi dus apoi înainte neturburat. Dar el venea din altă lume! Şi se ferea de trecători, cîini şi copaci...

Rîndul trecut, imediat după ce s-a întors, a izbutit să calce nu ştiu cum o pisică a cuiva şi cerînd scuze proprietarului pisicii, n-a mai luat în seamă un autocamion care aproape l-a izbit în şold. Atunci lumea nu l-a socotit decît un pieton neatent, un bătrîn gură-cască. Acum însă oamenii îl socoteau nebun. Dar el nu era nebun. Venea numai din altă lume.

Iată cum se întîmplase. Demult, încă din adolescenţa lui cufundată în studiu, i se înfipsese în minte un cui îndărătnic, înfierbîntîndu-i-o fără răgaz. Cu vremea, ajungînd profesor de exobiologie, crezuse că se va potoli mulţumindu-se cu cercetările pe care i le ofereau ştiinţele complimentare, plus cibernetica şi cele cîteva zboruri făcute cu astronava institutului său. Bineînţeles, în zborurile lor spaţiale oamenii încă nu îndrăzneau să iasă din sistemul lor solar, ultima planetă cu staţii de cercetare fiind de fapt numai Jupiter. Dar cînd oare s-au mai mulţumit cu prezentul fiinţele astea ciudate? Din mari vechimi, mulţi au încercat senzaţia gramaticală că prezentul ar fi numai o convenţie administrativă, omul deplasîndu-se nesăţios mereu cu un picior în trecut şi cu altul în viitor. Cu atît mai mult profesorul. El nu era un visător, cum ar mai fi spus cîte cineva şi în vremea lui, decît dacă am admite că şi ecuaţia este vis. Profesorul ştia din calcule cam cîte lumi locuite de civilizaţii interesante mai pct exista în metagalaxie, cu unele intrase în contact pe lungimea de undă a hidrogenului, alta călătorise şi pe Pămînt unde, după cîteva decenii enigmatice de observaţii prudente, întinsese pămîntenilor mîna - dacă se poate spune aşa despre o formă biologică într-atît de nepămînteană. Şi desigur că toate acestea trecînd în istorie, viitorul îi chema din nou pe oameni mai departe. Şi cu atît mai mult pe profesor.

Poate cel mai straniu fenomen cosmic din toate profesorului i se părea a fi unul despre care omenirea crezuse demult că ştie tot. Dar profesorul rămînea îngîndurat ore în şir ştiind că nu are şi întrebîndu-se cînd va avea explicaţia finală şi adevărată a efectului Doppler. I se părea mult prea naivă explicaţia veche, încă menţinută odată cu altele, a deplasării spre roşu ca o îmbătrînire a luminii, adică o simplă oboseală de drumeţ rătăcitor a cuantei de lumină. Şi totuşi marea expansiune cosmică, fuga nebunească şi îndepărtarea stranie a galaxiilor una de alta nu se putea tăgădui.

Profesorul era necăsătorit, iar rudele, cîte mai avea, se ocupau de meseriile lor de ajuns ca să nu-l mai plictisească. Neavînd copii, el se putea gîndi mai obiectiv, deci mai fără îngrijorări colaterale, chiar şi la sensul ştiinţific al distrugerii unor planete sau al exploziei unor sori.

Dintre asistentele sale, toate ascultîndu-l cu veneraţie, una voia neapărat să-l ajute ca să-i pătrundă secretele ştiinţifice sau, dimpotrivă (cînd e vorba de femei, asta nu se poate şti niciodată!), să-i pătrundă secretele ştiinţifice ca să-l ajute.

De astădată, după ce ocoli copacul, profesorul coti pe o stradă în zigzag făcută pentru plimbări pedestre, şi intră zîmbind în laboratorul său. Una din asistente, cea care voia să-l ajute, lucra; celelalte plecaseră. Profesorul strigă din uşă:

– Iar m-am încurcat! şi începu să rîdă.

Fata îşi lăsă lucrul şi se apropie de el, privindu-se pe furiş din mers într-o oglindă.

– Nu ştiu dacă n-ar fi bine să vă impuneţi de fiecare dată cîte o scurtă carantină, zise ea.

– Nu, zise profesorul, sunt prea bătrîn să mai continui. M-am hotărît să mă apuc să-mi scriu cartea. După zece ani...

– Dumneavoastră bătrîn?! spuse fata mirată, apoi se miră din nou: Chiar zece ani sunt? N-aş fi crezut...

– Dă-mi un suc de avocado, zise profesorul.

Fata surîse şi îi aduse într-un pahar aburit sucul rece de avocado. Profesorul sorbi puţin, apoi spuse:

– Acolo n-aveau avocado... Tu erai încă studentă în anul întîi, ţii minte?

– A fost înspăimîntător, zise fata. A încremenit atunci tot amfiteatrul. Unii au spus că sunteţi mistic.

– Da! rîse profesorul. Zic alţii şi acuma. Dar fenomenul nu era unic, nu putea fi unic în infinit. Infinitul n-are cifră! Protoatomul originar? Baliverne. Cred că marea pulsaţie nu e aceeaşi pentru tot ce există. Unele lumi se nasc, altele pier. Ce putem şti de pildă despre cosmosul invizibil, decît că trebuie să existe şi că n-are sfîrşit? Creaţionismul e demult o simplă gugumănie şi tot galopul galaxiilor pe care le vedem e numai o explozie locală. Aşa spuneam, mi se pare, şi atunci! Şi profesorul îşi opri ochii o clipă la coafura fetei, părîndu-i-se nouă.

– Da, zîmbi fata simţindu-se observată. Dar vorbeaţi cu mai puţină certitudine decît acum. Mi-aduc aminte că atunci n-a înţeles nimeni cum aţi găsit similitudinea...

– Între explozii? întrebă profesorul.

–  Nu între explozii, zise fata. Între lumi!

– Mie mi s-a părut mai greu de găsit asemănarea între explozii, zise profesorul. Ştii cum a fost? (Ea se gîndi: „Ştie că ştiu, dar îi place să spună!”; iar el se gîndi: „Ştiu că ştie, dar îmi place să-i spun ei!”) Era pe vremea cînd credeam şi eu că există cuante numai în microcosmos. Asta izvora bineînţeles din nivelul fizic al perspectivei. Ce ştie ţînţarul despre durata unui mileniu?

– Dacă ar fi inteligent, ar împărţi secunda noastră în secole de-ale lui! zise fata rîzînd.

– Adevărat! şi profesorul se înveseli. Mai ales că tot mai sunt ţînţari, şi nu înţeleg de ce mai sunt... Aşa, vezi! După ce am tot privit filmul acela al unei explozii nucleare... Ei, dacă îl vedeam în altă împrejurare, nu era nimic, dar l-am văzut după o noapte de calcule în chestiunea asta care mă rodea, ştii, acolo galopul galaxiilor, dincoace galopul particulelor elementare... Totul e la urma urmei cum accepţi infinitul cosmic. De ce numai în volum şi în timp, de ce nu şi în altă dimensiune?

– A cincea! spuse fata.

– A cincea, zise profesorul. Trebuia s-o numesc cumva!

– Cinci miliarde de ani, spuse fata. Dincolo, ah, ce să mai vorbesc ce-i dincolo! Dacă nu vreţi să mă luaţi niciodată cu dumneavoastră...

Profesorul se aşeză pe scaun, speriat. Zise mai tîrziu:

– Nu mi-ai spus niciodată că... Dar e riscant!

– Şi pentru dumneavoastră nu e?

– Pentru mine? Asta-i altceva, eu... Bine, dar tu eşti tînără.

– Şi dacă sunt tînără? zise fata părînd nedumerită.

– Poate iubeşti pe cineva, poate că... tu ai viitorul înainte, eu nu-l mai am! rosti el repede ca şi cum ar fi vrut să scape de fraza începută. Nu vezi, mă şi hotărîsem să nu mai plec! şi apoi zise mai lent, mai cald: Spune, vrei neapărat o călătorie ca asta?

– Două! zise fata. Şi în sus şi în jos.

Cam descumpănit, profesorul începu să fluiere ceva dintr-o simfonie care nu-i plăcea. Fata înţelese şi se apropie de ovalul unei uşi din perete.

– Nu! zise profesorul sculîndu-se grăbit de pe scaun, întîi în jos. Şi mai stai niţel, mai avem o datorie...

El stătu pe gînduri un timp în care fata nu îndrăzni să facă zgomot nici cu respiraţia. Apoi se aplecă brusc asupra unei mese de scris şi notă cu litere mari pe o foaie albă:

Suntem plecaţi în microcosm

iar dedesubt scrise numele lui şi, puţin mai tremurat, numele asistentei. Apoi aproape o jumătate de oră îi făcu fetei felurite analize, explicîndu-i jenat: „Trebuie să previn riscurile!” şi numai sfîrşindu-le, programă cu atenţie instalaţia de reducţie a materiei, fixînd grijuliu durata absenţei, dimensiunile şi compoziţia fizică în care avea să treacă vremelnic materia celor doi oameni, calculă apoi ţinta şi manevră camera în care aveau să intre, cu ţeava de ieşire (mai subţire decît vîrful de ac) într-o direcţie despre care tînăra asistentă nu putea bănui nimic.

– Dacă n-ai renunţat, putem intra! zise profesorul şi deschise una din cele două uşi ovale.

Înăuntru era o lumină roşie, foarte slabă. Fata o cunoştea, totuşi îi fu puţin cam frică, însă nu arătă. Aştepta cuminte. Îi scăpă însă fără voie o întrebare:

– O să ne dezintegrăm?

Profesorul nu mai rîse. Răspunse cam sec:

– Nu. Numai ne pierdem materia suplimentară, aproape tot. Rămîn cuantele fundamentale.

– Gîndire? întrebă fata cu un amestec de groază şi extaz.

– Aşa ceva...

Apoi profesorul îi făcu semn să tacă şi atinse cîteva butoane pe un tablou. Stăteau în picioare, lipiţi unul de altul. Se făcu deodată întuneric şi cald, apoi izbucni o lumină trandafirie şi începu să adie vîntul cu nişte miresme necunoscute. Fata vru să-i spună profesorului ceva, însă nu-l văzu şi cînd încercă să-şi pună mîna la ochi, observă că nu are nici mînă, nici ochi. Vru să strige şi băgă de seamă că nu are nici voce şi atunci înţelese că nu se vede şi nici nu se simte măcar pe ea însăşi. Dar constată că nici nu-i era frică şi că nu avea niciun fel de emoţii. Un gînd intră în mintea ei, care nu era al ei. Gîndul zise:

– Sunt lîngă tine. În primele clipe o să ţi se pară că nu exişti, dar te obişnuieşti imediat.

Asistenta (dacă i se mai putea spune aşa acestei minuscule aglomerări de particule sau nici măcar de particule, pulsînd în cuante) recunoscu gîndul profesorului şi nu mai avu timp să-i răspundă, căci începuse să inhibe - fără văz, fără auz, fără alte simţuri - lumea în care se transportase. Era pe un fel de planetă elipsoidală, cum o văzuse apropiindu-se din depărtare de sol, dar fără urmele vreunei civilizaţii, totuşi cu viaţă, cu o stranie viaţă vegetală (fiindcă pe semne vegetală era, de vreme ce niciuna din aşa-zisele plante nu se bucura de putinţa deplasării libere în spaţiu), care semăna poate cu un rudiment al vreunei viitoare stări raţionale a materiei: aceste plante părînd de aproape o compoziţie de prisme şi neavînd altceva decît frunze ca de cactus, însă alburii, cu posibilităţi uimitoare de dublă refracţie. Frunzele acestea uneori se mişcau în loc, rotindu-se greoaie pe rădăcină şi îndreptîndu-se unele spre altele, de obicei două cîte două. Cînd o frunză a unei plante atingea uşor una din frunzele celeilalte, plantele rămîneau imobile, parcă amorţite sub lumina albă dînd senzaţia miraculoasă de tremur sau de zigzag venind de la un astru nefiresc de compact; iar cînd acest soare straniu dispărea din cerul vag trandafiriu, plantele se despărţeau grăbite şi se lipeau cu frunzele de solul spumos.

Gîndirea fetei intui o diferenţă uimitoare de viteză între existenţa sa proprie şi existenţa acestei lumi peste care pulsa nevăzută. Nu putu să formuleze nici o idee, pentru că avu senzaţia fulgerătoare că la un moment dat se îngreunează. Altceva nu observă şi se trezi, tremurînd, în picioare, în camera de reducţie a materiei. Lumina roşie cădea sinistră pe faţa şi aşa destul de palidă a profesorului, care nu mai era lîngă ea, ci la vreun metru depărtare. Fata se apropie de el, chiar acolo în reductor, iar profesorul îi cuprinse umerii cu braţul.

– Ce ne-am fi făcut fără automate! zise profesorul, dorind să fie vesel, apoi ieşi din camera reductoare.

– Vreţi cumva un suc de avocado? îl întrebă asistenta intrînd în laborator alături de el.

– Deocamdată nu! spuse profesorul. Bea însă tu, neapărat.

Fata se frecă la ochi, rămase un timp în faţa profesorului privindu-l cu uimire dacă nu chiar cu spaimă, apoi zîmbi, ba chiar rîse:

– Am înţeles acum tot! zise ea. Păreţi gigantic...

Şi deschise frigiderul, turnîndu-şi suc într-un pahar.

– Şi te gîndeai dacă mi-ar ajunge o cisternă de suc de avocado? Un timp trebuie să stai să te redresezi: călătoria costă! Sunt pierderi de energie cu care nu te poţi deprinde uşor. Vehiculul nostru e totuşi periculos, preciza profesorul. Dimensiunea a cincea este la urma urmei modificarea masei în accelerări cuantice.

– Atîta tot? întrebă fata, aşezîndu-se pe canapeaua din laborator, căci se simţea într-adevăr obosită.

– Cam atîta, zise profesorul cu voce uşor schimbată şi veni să se aşeze lîngă ea.

Fata luă cu amîndouă mîinile paharul de suc şi sorbi alene, apoi se întrerupse:

–  Cît am lipsit?

– Cîteva minute, zise profesorul. Dar lasă asta, de ce nu mă întrebi unde am fost?

–  În microcosm! zise fata cu voluptate. Ştiam.

– Bine, microcosmul e... mare. Ştii unde anume? întrebă profesorul glumind.

–  Nu pot localiza, zise fata.

– Eu acuma pot. Nu puteam înainte! zise profesorul şi sărind elastic în picioare o luă de mînă, invitînd-o să treacă printr-o uşă laterală în încăperea unde răspundeau canalele de ieşire şi intrare ale instalaţiilor de reducţie şi amplificare a materiei. În faţa unei ţevi microscopice, pe care fata o ştia, profesorul o opri, spunîndu-i: Uite cosmosul în care te-ai plimbat cu mine! şi arătă cu degetul.

Fata se dete înapoi, uluită. Zise cu spaimă:

– Aici?... Dar ăsta mi se pare că e nasturele pe care l-am pierdut ieri.

– Ţi l-am răpit eu, zise profesorul zîmbind şăgalnic. Tot îl pierduseşi. Pînă să-mi încep cartea, voiam să fac o călătorie de agrement în nasturele tău de sidef.

3