A doua elegie duineză a lui Rilke

Orişicare înger e înspăimîntător. Şi totuşi, vai mie.

cîntecul spre voi îl înalţ, cunoscîndu-vă firea,

spre voi, ucigătoarelor aproape păsări ale sufletului.

Unde s-a pustiit vremea lui Tobie, cînd

unul din cei mai strălucitori se oprea dinaintea umilului prag,

puţin travestit pentru călătorie şi ne mai spăimîntînd;

(un tînăr, doar, în faţa altui tînăr, de-acesta cercetat cu ochi iscoditor).

Dacă acum şi dindărătul noianului de stele, Arhanghelul, primejduitorul,

cu un singur pas avîntat s-ar coborî, apropiindu-se de noi:

inima,  zvîcnind din baierile pieptului, ne-ar ucide. Voi, cine sunteţi?

Fericit izbîndiţii din veac, o, alintaţii Zidirii.

Traiectorii înalte, Piscuri îmbujorate de zorile

Creaţiunii, — Polen al divinităţii înfloritoare,

Încheieturi ale luminii, Ganguri, Trepte, Tronuri,

Cuprinsuri din lamură de Fiinţă, Scuturi din desfătare,

Învolburări de simţire furtunos răpită, si deodată, însingurate Oglinzi: fiecare sorbind înapoi, în propriul său chip,

propria-i frumuseţe iradiată în jur.

Ci noi, prin ce simţim, ne risipim; fiinţa noastră,

ca o suflare, se desprinde; cu fiece vîlvoare

răspîndim mireasmă mai slabă. Iată că totuşi vreunul ne spune:

tu-mi pătrunzi aievea în sînge, odaia asta, primăvara,

se umplu de tine... E-n zadar, nu putem fi opriţi,

ne petrecem în el şi în juru-i. Iar, pe cei frumoşi,

o, cine-i reţine? Necurmat străluceşte chipul lor

şi se întunecă. Cum roua de pe ierburi se desprinde din noi

ce-i al nostru, ca dogoarea de pe-o fiertură fierbinte.

Surîsule, unde te duci? O, privire ce te înalţi:

proaspătă, caldă undire descătuşată a inimii—;

vai mie: noi suntem totuşi aceasta. Aroma

universului în care ne destrămăm e a noastră oare?

Nu cumva îngerii iau îndărăt şi altceva dimpreună cu ce-i al lor

şi s-a prelins dintr-înşii, ca din nebăgare de seamă,

un strop din fiinţa noastră? Numai atît să fie din noi

pe trăsăturile lor, cît nelămurit pe chipul

femeilor în stare binecuvîntată? Ei o trec cu vederea în vîltoarea întoarcerii lor către sine. (Cum ar putea să o vadă?)

Îndrăgostiţii, de-ar înţelege, ar putea nebănuit

să cuvînte într-al nopţii văzduh.

Căci totul, se pare, ne tăinuieşte.

Priveşte, arborii sunt.  Casele ce ne oferă sălaş

dăinuie încă. Noi, doar, trecem pe lîngă toate

ca o pală de vînt. Şi toate se unesc să ne-ascundă-n tăcere, în parte 

poate, unde le suntem ocară, în parte, să le rămînem de negrăită nădejde.

Îndrăgostiţilor, pe voi, care unul altuia vă sunteţi îndeajuns,

vă întreb despre noi. Voi vă cuprindeţi. Dovezi aveţi?

Uite, uneori mi se întîmplă ca mîinile să-şi dea seama

una de cealaltă, sau ca irositul meu chip

într-însele să-şi afle cruţare. Astfel dobîndesc puţină simţire.

Totuşi, numai pentru atît, cine ar îndrăzni chiar, să fie?

Voi, însă, voi, care tot mai mult de celălalt vă desfătaţi

pînă cînd acesta, copleşit, imploră: ajunge —;

voi care, sub freamătul palmelor voastre

deveniţi mai bogaţi ca anii cu binecuvîntarea belşugului de struguri;

voi care pieriţi cîteodată, doar unde celălalt

vă covîrşeşte întrutotul: pe voi vă întreb despre noi. Eu ştiu,

vă desmierdaţi cu atîta nespusă-ncîntare, fiindcă alintul păstrează,

fiindcă locul nu piere, pe care voi, gingaşii,

îl acoperiţi; fiindcă voi dedesubt simţiţi

dăinuirea pură. Aproape că vă făgăduiţi veşnicia

numai îmbrăţişîndu-vă. Şi totuşi, cînd spaima

celor dintîi priviri o depăşiţi şi dorul aşteptărilor la fereastră

şi cea dintîi plimbare împreună, o singură dată prin grădină,

îndrăgostiţilor, mai sunteţi voi, oare, atunci? Cînd

cu aprige guri vă sorbiţi, ameţindu-vă —: licoare din licoare:

o, cum se înstrăinează atunci, ciudat, băutorul de fapta lui.

Nu v-a înmărmurit nicicînd pe atice stele

sfiiciunea gestului omenesc? Nu erau oare iubirea şi despărţirea

atît de blînd aşezate pe umeri, de parcă din altă plămadă-ar fi fost

decît ale noastre? Amintiţi-vă mîinile,

cît de lin se lasă, cu toate că-n torsuri e vlaga.

Aceşti lor înşişi stăpîni voiau să arate: atît, nu mai mult, suntem noi,

aceasta-i  bunul nostru, aşa  să ne atingem: mai straşnic

se opintesc zeii în noi. Îi priveşte.

O, de-am afla şi noi o pură, nefugară, îngustă

omenie, o fîşie de ţărm roditor numai al nostru

între fluviu şi stîncă. Căci inima, ca şi ei

ne depăşeşte întruna. Iar noi nu o mai putem urmări cu privirea 

răsfrîntă-n imagini molcomitoare, nici în trupuri de zei

unde, şi mai măreţ, se aşează.

Traducere: Dan Constantinescu

Intaia elegie