Triunghiul echilateral a
orbit
Vîntul ridica valurile de praf roşcat dintre
mărăcini şi hîrtoape, sub arşiţa grozavă a unui anotimp inexistent în
calendarul memoriei omeneşti. Cupola ca o elipsă perfectă a cerului senin era
goală, lipsită de soare. Totuşi cerul era albastru, bătînd spre margini în
auriu, iar lumina sclipea straniu în zenit şi pe coamele valurilor de pulbere.
Un om între două vîrste, osos şi zvelt, cu tîmplele uşor încărunţite şi cu
ochii obosiţi dar atenţi, se tîra istovit printre gropi şi mărăcini, fără să-şi
pună întrebarea unde şi de ce se duce. Meseria îl obişnuise demult cu drumurile
şi cu răbdarea; el ştia că la capătul oricărui drum găseşti cel puţin obiectul
căutat sau urmele lui şi că de multe ori pînă atunci poţi da de surprize mai
aţîţătoare decît chiar ţinta. Era ziarist. Apucase să facă
fel de fel de
jurnalistică, îndeobşte măruntă şi să vadă fel de fel de trepte istorice şi de
împrejurări. Citise fel de fel de cărţi, fără să sece în vreo albie toată bibliografia
elementară trebuincioasă, şi cunoscuse fel de fel de oameni fără să se ridice
pînă la cunoaşterea unor tipuri generale. Mergea acum cu sacul de drum pe un
umăr, cu un termos gol pe alt umăr şi din cînd în cînd deschidea termosul din
mers, ca să se convingă a mia oară că era gol, că apa fusese băută demult, că
setea îi arde gîtlejul, ochii, plămînii, că nu ştie dacă va mai găsi vreodată
apă. O, şi cît ar fi dorit să-l prindă măcar ploaia, să-l ude pînă la piele şi
să fixeze fie şi vremelnic praful acesta roşcat care dansa în trîmbe demente
printre mărăcini şi hîrtoape.
Şi deodată chiar sub tălpile lui apăru o şosea.
Parcă adineauri nu existase, sau ochii lui obosiţi nu mai vedeau la distanţă? O
privi cu luare aminte, păşind pe ea şi simţind cum tălpile i se răcesc şi cum ochii
i se zvîntă răcorindu-se poate scăldaţi de vreun zefir. Şoseaua era foarte lată
şi dreaptă, netedă şi sclipitoare. „Ca o imensă lamă de cuţit!” îşi zise
drumeţul şi abia atunci îşi dădu seama că şoseaua era din oţel inoxidabil. Se
uită în jur şi văzu mirat că dispăruseră şi hîrtoapele şi mărăcinii. Şoseaua
era mărginită de soiuri necunoscute de plante şi de copaci stufoşi cum el nu
mai văzuse. Se gîndi să se aşeze la umbra unuia, însă preferă să mai meargă în
nădejdea unui izvor, fiindcă tot îi mai era sete. Trecu apoi printr-un desiş de
arbori şi dincolo dădu într-o poiană din acelaşi oţel inoxidabil, unde nu mai
erau plante. Dar nu era poiană! Prea bine nu ştia el cum arată nici poienile,
nici pădurea, nici cîmpul, decît zărite din trenuri sau din avioane. Era
citadin şi preferase oraşele, mai ales oraşul său. Aici speranţa de a găsi un
izvor se nărui şi ziaristul simţi nevoia să se oprească, fiindcă nu mai putea
merge. Zise în şoaptă:
– Nu mai pot, sunt foarte obosit...
Şi în aceeaşi clipă auzi deasupra capului un
bîzîit delicat şi numaidecît lîngă şoldul său drept se opri un fel de ghiulea,
cît un automobil de curse însă fără roţi. Se uită şi văzu că înăuntru nu era
nimeni. Un soi de carlingă cu parbriz şi în interior un fotoliu; botul
obiectului era ascuţit, culoarea era peste tot argintie. „Fie ce-o fi!” se
gîndi drumeţul şi, opintindu-se, intră în presupusa carlingă şi se aşeză în
fotoliu. Nu erau nicăieri aparate de bord sau manşe sau altceva. Dar după
cîteva secunde, obiectul în care se aşezase decolă loarte lin şi se sui curînd
în slava cerului senin, pe suprafaţa concavă a căruia nu se afla nici urmă de
soare. Se sperie puţin, fiindcă numai odată redacţia lui îi oferise
posibilitatea să zboare cu un avion supersonic, însă nici măcar acela nu era
aşa. De n-ar fi fost acest parbriz, la viteza imensă pe care o bănuia socoti că
cel puţin ar fi răcit de la curent. Totuşi nu se iveau semne de guturai şi
călătorul se linişti abia într-un tîrziu înţelegînd că zbura într-o rachetă
teleghidată. Acum, sus în zbor nu mai vedea nimic decît nori de argint, de aur
şi de purpură, iar într-un loc zări cîţiva nori verzui şi atunci în şira
spinării i se strecură un fior foarte rece, căci i se păru că trebuie să fie
nişte nori de clor. Simţi în respiraţie chiar urma unui aer înecăcios, dar
curînd racheta sa depăşi primejdia şi după încă vreo oră de zbor prin aerul
curat ajunse printre nişte nori galbeni cu nuanţe cenuşii, într-adevăr
înecăcioşi. Aceştia erau fără îndoială nori de sulf. Închise ochii, îşi astupă
gura şi nasul cu palmele şi, spre mirarea lui, se gîndi prima dată la moarte. „Şi
dacă mor, îşi zise, ce-o să fie după moarte? Fosfor, cam puţin... nişte carbon,
hidrogen, azot şi cine mai ştie ce... Să fie oare particula neutrino suflet?
Nu, prostii, nu există aşa ceva!” însă imediat se şi pomeni întrebîndu-se: „Totuşi
încotro mă duc?” Şi atunci racheta lui se lăsă lin dar foarte repede undeva jos
şi cînd se dumiri, el văzu în faţă o clădire uriaşă de marmură albă cu vine
roşii, ale cărei margini şi al cărei acoperiş nu se zăreau.
Ziaristul coborî, şi în clipa următoare racheta
lunecă de lîngă el pătrunzînd singură undeva într-un fel de hangar gigantic,
unde mai stăteau cîteva mii de rachete asemănătoare. Oameni sau alte fiinţe nu
se vedeau nicăieri.
El se gîndi: „Pesemne că sunt pe altă planetă,
fiindcă la noi pe Pămînt astfel de lucruri nu există... sau, adică într-un fel
anumit, există, şi mai ales în romanele fantastice. Care planetă să fie?” Dar
numaidecît se contrazise tot el: „Nu cred că e altă planetă. Nu ţin minte să fi
plecat cu vreo rachetă cosmică şi cine să mă trimită tocmai pe mine! Deocamdată
zboară în spaţiu numai astronauţi antrenaţi şi oameni de ştiinţă... Da, da, şi
totuşi unde sunt, ce-i cu mine? Poate că am fost răpit!” şi zîmbi satisfăcut,
ca doctorul Perego...
Plecă de lîngă hangar şi merse de-a lungul
zidului pînă ce dădu de o mare poartă ogivală, din oţel albastru sau dintr-un
fel de material plastic necunoscut. Se învîrti pe acolo şi căută zadarnic o
sonerie, apoi se opri în faţa porţii, iar în clipa în care se opri, poarta se
deschise numaidecît. Intră.
Acum se găsea într-o sală înspăimîntător de mare,
unde se zăreau grupuri de făpturi şi de obiecte pe care încă nu le putea desluşi
prea bine; în fundul sălii părea să fie un mare ecran luminat într-un chip cam
straniu. Ziaristul se gîndi: „încotro să mă duc acum, ce să aleg?” Din spatele
său răsună atunci un glas solemn, care zise:
– Ai timp să alegi, aici e veşnicia!
Ziaristul tresări. Îi trecu prin minte că se află
pe o planetă foarte evoluată unde fiinţele raţionale se înţeleg telepatic, prin
- cum citise el într-o revistă de popularizare ştiinţifică mai nouă - ceva ce
s-ar numi biocurenţi. Se întoarse încet, încet, cu tot corpul, să vadă cine a
vorbit. În spatele său constată cu spaimă că stă un tînăr zvelt ca un gimnast,
în tricou albastru, pantaloni albi şi pantofi de tenis; dar tînărul, care era
blond şi sever, avea pe piept un triunghi auriu ce încadra un ochi. Sub braţ
purta o carte mare, în quarto, cu cotorul auriu. Ochii ziaristului clipiră des,
apoi privirea coborî în pămînt, ca să observe cu şi mai mare stupefacţie stilul
pardoselii: numai dale de marmură albă, fiecare cu acelaşi ochi închis între
laturile unui triunghi echilateral. Ziaristul îşi forţă aducerea aminte; ştia
ca mai văzuse undeva demult acest triunghi misterios. Cînd? Da, de mai multe
ori în copilărie, apoi la nunta sa. Zîmbi acru: se certase îndelung cu sine
însuşi dacă să renunţe sau nu la cununia religioasă şi, între jena de a intra
în glumele amicilor şi presiunile familiei, se supusese unor datini inutile,
explicîndu-i logodnicei mirate că la urma urmei cine ştie ce-i şi dincolo...
Rememorată, mica paradă a dansului lui Isaiia făcu acum legătura între imagini.
„Aha, de-acolo îl ştiu!” se gîndi el. „Ochiul lui Dumnezeu...” şi deodată urmă
speriat, tot în gînd: „Deci sunt în rai şi rezultă că am murit!”, apoi începu
să tremure.
De la o vreme totuşi se calmă şi se uită prin
sală. Grupuri de oameni în diferite costume şi cu diferite trăsături, aparţinînd
tuturor raselor despre care auzise, ba chiar şi altora, stăteau în picioare ori
şedeau pe nişte bănci, aşteptînd ceva. Îi cercetă, dar nimeni nu i se păru
cunoscut. În spatele fiecărui grup stătea cîte un alt tînăr gimnast cu tricou
albastru, la fel ca şi tînărul din spatele său. Bănui că aceştia trebuie să fie
îngerii păzitori, altceva ce puteau fi?!
Prinzînd curaj, ziaristul făcu un pas, apoi alţi
cîţiva paşi spre fundul sălii, simţindu-se urmărit tot timpul de tînărul său
gimnast sau înger. Nimeni nu-l împiedică şi atunci el se uită cu atenţie la
ecran. Apropiindu-se şi mai mult după un răstimp de cercetare şi meditaţie,
pricepu că nu e un ecran de cinematograf, ci un fel de televizor uriaş în care
se vedeau, miniaturizate, toate galaxiile, constelaţiile, nebuloasele şi
sistemele solare din univers, în perpetua lor mişcare. Sub ecran zări o masă
foarte lungă de material plastic negru, părînd o masă de atelier mecanic şi în
acelaşi timp de laborator al unui fizician şi al unui chimist, căci masa asta
era încărcată cu rigle de calcul, manşe, roţi dinţate, claviaturi, butoane,
becuri de semnalizare, calculatori electronici, sîrme în spirală, ecrane de
televiziune şi de radar, microscoape, difuzoare de radio, retorte, eprubete,
ţevi de sticlă şi sute de alte aparate şi maşini de metal, masă plastică şi
sticlă, de utilitate indefinibilă. Lîngă masă stătea în picioare, cu spatele
spre public, un bărbat solid, de statură mijlocie, uşor cărunt, părînd să aibă
cel mult cincizeci de ani, poate cincizeci şi cinci, îmbrăcat cu eleganţă sobră
într-un costum cenuşiu închis; bărbatul acesta era imobil şi taciturn şi privea
în gol prin ochelarii săi de miop cu rame negre şi groase, probabil de baga.
Ziaristul se uită cu oarecare interes şi se gîndi
surprins că nu şi-ar fi închipuit niciodată imaginea unui paradis atît de
tehnic, şi fiindcă toată lumea tăcea, el exclamă neadresîndu-se nimănui cu o
frază convenţională, aşa cum făcea odinioară, ca reporter la micile expoziţii
de cartier:
– Doamne, unde am nimerit?
Dar numaidecît gîndul i se înnodă şi gura lui
zise cu oarecare emoţie:
– Nu cumva cînd am adormit aseară, prin cine ştie
ce efort de concentrare am reuşit să sar peste timp? Mi se pare că am citit
undeva că asta are să fie cîndva posibil. Că n-o fi aici chiar paradisul!
Bărbatul în gri întoarse capul spre el, atent.
– Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă politicos
ziaristul.
– Eu sunt Domnul Dumnezeul tău! zise bărbatul cu
ochelari.
– Poftim? întrebă ziaristul neînţelegînd prea
bine şi se uită la bărbatul în gri care se întorsese acum spre el, privi apoi
ecranul cosmic, îşi roti ochii prin sală, fixă în sfîrşit cîteva secunde unul
din miile de triunghiuri de pe dalele de marmură, apoi i se păru că înţelege şi
întorcîndu-se uluit cu faţa spre bărbatul cu ochelari, strigă nesigur:
– Tu eşti... Doamne? Prin urmare totuşi exişti.
– Eu sunt cel ce este! zise bărbatul în gri, care
aşadar părea să fie Dumnezeu.
– Nu înţeleg, zise jenat ziaristul.
– Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, zise bărbatul în
gri. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine!
– Nu... n-am! bîigui ziaristul speriat şi simţi
că gimnastul său îl ia uşor de braţ şi îl împinge în altă parte a sălii. Se
supuse. Deodată zări un bărbat voinic, blond, eroic, semănînd puţin cu actorul
de cinema Jean Marais, îmbrăcat însă cu un tricou auriu pe pieptul căruia
ochiul divin în triunghiul său echilateral era pictat cu albastru celest.
Pantalonii lui păreau cusuţi din aceeaşi stofă ca şi costumul lui Savaot. Avea
agăţat de un umăr un aparat de radio cu transistori care emitea vechea melodie
bisericească „Sfînt, sfînt, sfînt Domnul Savaot!” însă prelucrată pe ritm de
hully-gully, iar în mîna dreaptă ţinea un soi de sabie de aur cu două tăişuri a
cărei lamă părea că iradiază o flacără de jur împrejur... Ziaristul se întoarse
cu sfială spre însoţitorul său şi zise încet:
–Cine-i dumnealui?
Îngerul păzitor păli şi îi făcu semn să tacă, dar
curiozitatea reportericească a ziaristului nu se astîmpără, aşa că omul întrebă
din nou, de astădată părînd aproape edificat:
– Spune-mi te rog, dumnealui nu e cumva
arhanghelul Mihail? şi văzînd o mută încuviinţare, comentă: Deci asta-i sabia
aia celebră!
Îngerul păzitor îl luă discret de braţ şi-l duse
mai încolo, apoi îl întrebă:
– Care sabie?... A, obiectul acela auriu? Nu, nu
e sabie.
– Dar ce e? zise ziaristul.
– Un cronovehicul... şi nu mai tot întreba atît.
Cunoşti legea: crede şi nu cerceta! şi îngerul păzitor păru supărat.
Ziaristul însă avea mîncărime de limbă, fiindcă
îşi aduse aminte de altceva:
– Un poet de la noi de pe vremuri scria cam tot
aşa, mi-a rămas din şcoală: nu cerceta aceste legi... El e tot aici, la
dumneavoastră?
– Cum îl cheamă? întrebă îngerul păzitor bucuros
să schimbe discuţia.
– Nu ştiu, zise ziaristul. Am uitat.
Îngerul păzitor înălţă din umeri. Vru să spună
ceva, dar între timp lîngă arhanghelul Mihail apăru un bărbat brun, înalt, în
costum negru de croială foarte modernă. În ciuda spaimei subite a îngerului
păzitor, ziaristul se apropie tiptil de cei doi, căci observînd că se pregăteau
să discute, voia să tragă cu urechea. Bărbatul brun îl săgetă o clipă cu ochii
săi focoşi, apoi îl întrebă pe arhanghelul de lîngă el:
– Iar te-a chemat?
– Da, zise arhanghelul. Ca de obicei. Era mai
bine să fiu secretar papal sau chiar vicar de patriarh...
– Aici eşti însă veşnic! zîmbi cu maliţie
bărbatul brun.
– Mare scofală şi veşnicia asta... Ba se laudă că
e atoateştiutor, ba ne tot cere informaţii. Măcar să cheme aici nişte
matematicieni mai noi ca să-i pună la punct instalaţiile cibernetice. Vrea să
fie în pas cu timpul, însă habar n-are de timp. Bietul Pascal se căzneşte
într-una cu astea, dar ce folos! Ceilalţi sunt la dumneata.
Bărbatul brun îl privi ironic şi zise:
– Vanitas vanitatum...
– Ieri, zise arhanghelul, s-a supărat pe mine
pentru o discuţie între suflete. Unul zicea: dacă Dumnezeu e atotputernic, ar
putea să facă un pietroi aşa de greu încît să nu-l poată ridica nici el?
– Avea dreptate: tu eşti vinovat! rîse bărbatul
brun.
– Bineînţeles, zise arhanghelul Mihail. Dar
cine-i de vină dacă îi enervează ţinîndu-i atîta în carantină!
O voce de tunet răsună în apropiere, zicînd
veninos:
– Nu cîrti!
Ziaristul se uită speriat şi zări un bărbat cu
faţă de hepatic, în tricou roşu şi pantaloni negri. Se întoarse spre îngerul
său, întrebîndu-l cine-i noul venit. Îngerul se uită atent la ziarist, apoi
zîmbi timid şi zise:
– Încep să cred că eşti băiat cumsecade. Spune,
pot să am încredere în tine? şi, fără să mai aştepte răspuns, urmă: Arhanghelul
Gavril... Dar pe cel brun îl ştii?
– Da! zise cu mîndrie ziaristul. Adică bănuiesc:
Diavolul.
– Pînă şi Preasfîntul Savaot îi cam ştie de
frică! bîrfi în şoaptă îngerul păzitor, neizbutind să-şi ascundă cu totul o
anume nuanţă de satisfacţie.
Ziaristul îşi aduse aminte deodată de ceva mai
important şi se posomori:
– Dar eu de ce sunt la urma urmei aici? Nu ţin
minte să fi murit vreodată.
În celălalt grup reîncepu conversaţia, ceea ce-l
împiedică pe înger să mai răspundă. Arhanghelul Mihail făcu un pas spre Domnul
Savaot, însă Diavolul îl opri cu o privire şi spuse:
– Stai aici, mă duc eu.
Abia acum îngerul păzitor se întoarse către
protejatul său şi rosti cu un surîs:
– Ia gîndeşte-te! Chiar ai uitat?
Dar dincolo se auzi vocea Diavolului, care se
apropiase de masă.
– Bună ziua! zise Diavolul. Ce tot faci acolo,
Savaot?
Dumnezeu îl privi indispus şi-i arătă uneltele de
pe masă.
– Mai dă-le încolo! zise Diavolul. Nu te-ai mai
plictisit? înţeleg că pentru prestigiul împărătiei cereşti... dar galaxiile
astea tot se mişcă şi fără intervenţia dumitale.
Diavolul se aşeză degajat pe colţul mesei. Savaot
îl privi cu coada ochiului, nu fără reproş, dar nu zise nimic. Diavolul scoase
din buzunar o tabacheră de aur masiv, luă o ţigară cu filtru, o aprinse, trase
un fum sau două, apoi întinse tabachera spre Dumnezeu. Dumnezeu zise:
– Mulţumesc, nu fumez.
Diavolul înălţă din umeri şi, în timp ce îşi băga
în buzunar tabachera şi chibriturile, căută să se aşeze mai confortabil. Atunci
se auzi dinspre ecran o bubuitură surdă şi prelungă, iar o porţiune a ecranului
se ilumină brusc.
– Uite, zise Dumnezeu, de ce eşti neatent? Ai
distrus mi se pare o galaxie.
– Nu-i nimic! zise Diavolul, totuşi dîndu-se jos
de pe masă. Faci alta, nu tot dumneata le-ai făcut şi pe celelalte?
– Chiar s-a distrus o galaxie? întrebă în şoaptă
ziaristul, însă pînă să-i răspundă îngerul său păzitor, un bărbat în haine
modeste, părînd în vîrstă, ieşi din mulţimea celor ce aşteptau şi spuse ironic:
– Nu s-a distrus nimic. Asta-i o super-novă care
şi-a trimis lumina pe Pămînt încă de acum nouă secole. Nu înţeleg de ce a
întîrziat aici...
Sala răsună atunci de un rîs zgomotos. Rîdea
Diavolul.
– Nu ştiu astronomie, zise el tare, dominînd
sala; dar aici lumina poate întîrzia şi mai mult de nouă secole. Depinde cine o
aşteaptă!
Amuzat, ziaristul vru să se apropie de Diavol
pentru o conversaţie, însă îngerul păzitor îl strînse de braţ şi răspunse
cuiva:
– Imediat!
Ziaristul vru să se desprindă din strînsoare,
simţi însă ceva ca o undă de vînt proaspăt care-i umplu nările. Îngerul îl
trase de braţ şi-i spuse grăbit:
– Hai repede, că e tîrziu! Nu ai timp de ales.
Ziaristul se uită la el cu mirare:
– Cum tîrziu?! Parcă adineauri ziceai că am timp
de ales, că aici e veşnicia...
– S-ar putea să fi zis, dar nu mai zic! spuse
îngerul păzitor.
– Prin urmare şi tu te contrazici! zise
decepţionat ziaristul. Pînă şi tu...
– Şi de ce te miri? întrebă îngerul păzitor. De
fapt nu mă contrazic: încep să se schimbe numai împrejurările.
– Care împrejurări? întrebă ziaristul, părîndu-i
ciudată toată situaţia nouă şi mai ales lăcomia sa de a respira aerul acesta
proaspăt intrat nu se ştie pe unde în sala paradisului.
– Trebuie să pleci, zise îngerul păzitor.
– Unde? întrebă niţel speriat ziaristul.
– Nu-ţi pot spune, ai să vezi singur! zise
îngerul.
– Şi cu ce plec? Tot cu racheta aia? întrebă
ziaristul.
– Nu-ţi pot spune, ai să vezi singur! zise
îngerul.
– Deci, zise ziaristul, eu n-am murit?
– Nu-ţi pot spune, ai să vezi singur! zise
îngerul.
– Mă duc cumva pe altă planetă? întrebă
ziaristul.
– Nu-ţi pot spune, ai să vezi singur! zise
îngerul.
Ziaristul respira cu lăcomie şi, cu toate că
vedea cum se deplasează prin sală cu îngerul său păzitor, nu simţea mişcarea
necesară a picioarelor. Era puţin ameţit. Întrebă nesigur:
– Sau poate mă întorc acasă?
– Nu-ţi pot spune. Ai să... începu îngerul
păzitor, dar Diavolul îl întrerupse.
– Poate că da! zise Diavolul.
– Şi n-am să mai văd pe nimeni din cei de aici?
întrebă ziaristul fără regret.
– Poate că nu, zise Diavolul. Depinde de tine.
– Mihail! strigă atunci Dumnezeu.
– Da, Doamne! răspunse arhanghelul Mihail şi veni
lîngă Savaot.
– Fă-mi legătura cu Pămîntul! zise Dumnezeu.
Televizorul iar nu merge. Ai verificat tubul catodic?
Arhanghelul Mihail scoase un briceag sau o
şurubelniţă şi se apucă să desfacă ceva în spatele unuia din ecranele de pe
masă. Ziaristul abia îl mai zărea, căci acum se depărtase mult. Deodată lumina
din sală începu să tremure sau să pîlpîie, pălind brusc. Un glas străin răsună
atunci cu putere în toată sala, zicînd:
– Pisică!
Apoi acelaşi glas rosti mai profund:
– Derbedei.
Ziaristul simţi că i se face frig. Se întoarse
cum putu spre îngerul său păzitor, însă văzu cu stupoare că acesta avea acum
fustă şi în loc de carte ţinea în mînă un obiect de sticlă. Lumina din sală se
stingea treptat. Cînd ziaristul întoarse capul spre ecranul ceresc al
cosmosului, nu mai văzu nimic. Pe masa lui Dumnezeu, mult mai mică acum (se
gîndi că din cauza distanţei pare mai mică), erau numai cîteva instrumente,
unul singur de metal, celelalte de sticlă. Diavolul şi Savaot erau îmbrăcaţi
acuma în alb.
Deodată lumina din sală se stinse cu totul şi
năvăli bezna rece. Ziaristul se gîndi cu îngrijorare:
„Probabil am fost aruncat acum în spaţiu fără
nici un vehicul cosmic...” începu să tremure şi se gîndi din nou: „Dar cum
respir? Căci respir, şi în spaţiu nu este aer!”
O voce de înger spuse:
– Gaz.
„A, se gîndi ziaristul, prin urmare nu este vid;
e un gaz interplanetar, poate că respirabil... Nu cumva racheta...”
Dar atunci lumina se aprinse brusc. Îngerul
păzitor tocmai îi spunea Diavolului:
– Ştiţi, s-a stins gazul, dar a avut noroc: nişte
derbedei au tras cu praştia într-o pisică de pe geam şi l-au spart...
Ziaristul se uita ascultînd mut.
Savaot scoase din buzunarul halatului alb un pix
cu pastă şi notă ceva. Diavolul zise:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu