Imparatia oglinzilor strambe (14)

În care Aglo se întîlneşte cu Olga

Aglo îl privea pe omul alcătuit din două globuri şi îşi muşca buzele, abia stăpînindu-şi rîsul. Ochii omului, situaţi pe globul superior, erau acoperiţi de pleoape zbîrcite. Iocsorb se gîndea la ceva. Rutluv şi Arepiv aşteptau în tăcere. Şi iată că pleoapele lui Iocsorb se ridicară, descoperindu-i ochii bulbucaţi.

—   Sunt de acord cu dumneata, Rutluv — zise, în sfîrşit, Iocsorb. Avem nevoie de un împărat nou. Da, da, un îm­părat nou!

    —  Nu m-am îndoit nicio clipă, Iocsorb, că vei fi de aceeaşi părere cu mine — răspunse Rutluv. Am regretat doar că nu erai în oraş şi nu m-am putut sfătui cu dumneata.

—  Nu sunt însă întrutotul de părerea dumitale, Rutluv — continuă Iocsorb şi pleoapele îi tremurară. Pe tron trebuie să fie un bărbat.

Ochii negri şi sfredelitori ai lui Rutluv priveau întrebători şi plini de răutate. Iocsorb gîfîi şi zise mai departe:

—   Îţi închipui poate că vom realiza ceva, luînd coroana de pe capul unei păpuşi urîte şi punînd-o pe capul unei păpuşi frumoase?

Arepiv se făcu roşie ca focul:

—   Eşti nespus de amabil, Iocsorb!

—  Ministrule Iocsorb — strigă piţigăiat Rutluv — cred că ai putea alege alte expresii atunci cînd e vorba de fiica mea!

Iocsorb îşi roti ochii şireţi şi verzui, apoi o privi pe Arepiv :

—  Dacă vorbele mele sincere nu sunt pe placul frumoasei dumitale fiice, permite-mi te rog să-i prezint scuzele mele. Aş vrea totuşi să mă asculţi calm, Rutluv. Pricepe odată că pe tron trebuie să stea un bărbat hotărît şi energic. Da, da! Re­gret: pe tron trebuie să stea un bărbat. Un bărbat căruia mun­citorii să-i ştie de frică şi să nu mai trimită iscoade în castelele noastre! Iar pe cei mai rebeli vom şti noi să-i ferecăm în lan­ţuri şi să-i facem inofensivi cu ajutorul acestei chei!

Iocsorb scoase din buzunar cheia şi o agită în aer. Aglo simţi că inima începe să-i bată năvalnic în piept. Fără să cli­pească, se uita ţintă la cheie.

—  Şi cine totuşi, după părerea dumitale, trebuie să fie îm­părat? întrebă Rutluv cu voce sugrumată, de nerecunoscut.

—  Fiul meu, care, dacă vrei, se poate însura cu fiica dumi­tale — răspunse Iocsorb. In felul acesta vom cîrmui împreună împărăţia.

—   Vrei să-ţi aranjezi cît mai bine treburile, Iocsorb!

— Întocmai ca şi dumneata, Rutluv! Am aflat, de pildă, că în locul oglinzilor strîmbe vrei să începi fabricarea armelor.

—   Ssst! Taci! Cine ţi-a spus asta?

—   Nicio grijă, Rutluv! Nimeni nu va afla nimic.

Se făcu tăcere.

—  Bine, Iocsorb, sunt de acord: îi vom căsători pe copiii noştri — zise Rutluv. Iar acum, dă-mi, te rog, cheia dumitale.

—   Pentru ce-ţi trebuie cheia mea, Rutluv?

—   Cheia împăratului a dispărut.

Ochii verzui ai lui Iocsorb se dilatară.

—  A dispărut? Prin urmare, sunt unicul posesor al acelei comori în faţa căreia tremură întreaga împărăţie?

—   Dă-mi cheia, Iocsorb! răcni Rutluv.

—  Pe dracu! Nu ţi-o dau chiar aşa cu una cu două! răs­punse Iocsorb, ridicîndu-se şi bălăbănindu-şi burta deasupra mesei. Vai, nu mă privi, nu mă privi, Rutluv!

—    Ştiu, Iocsorb, de ce nu vrei să-mi dai cheia! şopti pri­mul ministru cu vocea tremurînd de mînie.

—    De ce?

Înalt şi impunător, Rutluv se ridică în picioare :

—   Fiindcă această cheie se potriveşte la tainiţele în care stă ascunsă vistieria statului! răcni el şi-l apucă pe Iocsorb de umeri. Dă-mi cheia!

—   Nu ţi-o dau! urlă Iocsorb, încercînd să îndepărteze de pe umeri mîinile lui Rutluv.

—   Ba ai să mi-o dai, broscoi holbat!

Gîfîind şi scrîşnind din dinţi, cei doi se luară la trântă şi se prăbuşiră la pămînt. Cheia se rostogoli zăngănind şi căzu mai la o parte. Aglo auzi cum Arepiv scoase un strigăt ascuţit şi o văzu cum încerca să-l apuce pe Iocsorb de păr.

Fără să stea prea mult pe gînduri, Aglo apăsă pîrghia. Arcu­rile ruginite scîrţîiră şi peretele se dădu la o parte, trăgînd după el cîteva ghirlande de iederă.

Fetiţa sări în boschet şi puse mîna pe cheie.

—  Cheia! urlă Arepiv. Cheia!

Încleştaţi în luptă, Rutluv şi Iocsorb nu o auziră însă.

Aglo se uita pe unde să fugă, dar simţi că cineva o înhaţă de guler.

—  Dă-mi drumul! se smuci ea, dar degetele frumoasei Arepiv i se înfipseseră în umăr.

—  Nu! Nu scapi de mine! şuieră Arepiv.

Aglo o privi ţintă în ochii mari şi negri şi se dădu înapoi: „Cît de mult seamănă cu Rutluv cînd e supărată!“

Intr-adevăr, ochii frumoasei doamne se injectară, pe obraji îi apărură pete stacojii, iar nasul deveni ascuţit şi coroiat în­tocmai ca ciocul unei păsări de pradă.

—  Vulturi blestemaţi! strigă Aglo. Nu mă mai puteţi înspăimînta! Daţi-mi drumul! Nu mi-e frică de voi!

Fetiţa se smuci, costumul de paj pîrîi la cusături şi Arepiv rămase în mînă doar cu o bucată de mînecă. Aglo sări peste balustradă şi căzu într-un strat de flori.

—  Prindeţi-l! Prindeţi-l! răcnea Arepiv din răsputeri.

Aglo ocoli un havuz, se împiedică şi căzu, apoi, aruncîndu-se într-un tufiş, se lipi de zid. Auzea cum fiica lui Rutluv, tîrîndu-şi cu greu trena rochiei, alerga după ea ca s-o prindă. Aglo întoarse capul. Cu mantia în vînt, pe treptele boschetului, cobora Rutluv. In urma lui se rostogolea Iocsorb.

Aglo se căţără în grabă pe zid, sări jos şi se întîlni faţă în faţă cu Olga.

—   Aglo, draga mea!

—   Olga, am cheia! zise Aglo, sufocîndu-se de emoţie.

Olga, fără să scoată un cuvînt, o apucă de mînă şi o tîrî spre caleaşca pe capra căreia moţăia Bor.

— Unchiule Bor, dragul meu, du-ne în oraş. Mîine trebuie să aibă loc execuţia unui mic muncitor de la fabricile de oglinzi, pe nume Neteirp — spuse Olga în grabă. Il putem salva... Te impor, unchiule Bor!

—   Prindeţi-l! Prindeţi-l! se auzea din grădină strigătul fiicei lui Rutluv.

—   Neteirp? întrebă Bor. Am auzit de el! E un flăcău ne­înfricat! Ei, fie ce-o fi! Urcaţi-vă, prieteni!

Fetiţele săriră în caleaşcă. Bor pocni din bici. Caii o luară la goană ca o vijelie.

—  Şi cum de v-aţi întîlnit din nou? întrebă Bor, întorcîndu-se spre cele două fetiţe.  Minune, nu alta!

—  O să-ţi povestim totul mai tîrziu. Iar acum, mai repede în oraş. Te rugăm, mai repede, unchiule Bor!

Cap13  Cap15