Trei milenii de umor (43)

Lui Friedrich cel Mare îi plăceau audienţele, dar dădea răs­punsuri foarte scurte şi la subiect. Odată, soţia unui ofiţer i-a solicitat atenţia.

—    Majestate, soţul meu mă înşală!

—    Acest lucru nu mă priveşte!

—    Dar el înjură şi persoana Majestăţii Voastre!

—    Acest lucru nu vă priveşte!

Friedrich cel Mare făcuse o adevărată pasiune din luarea în derîdere a unei anumite laturi a ştiinţei învăţaţilor săi. Vizitînd odată Academia de Ştiinţe, i-a întrebat pe cei pre­zenţi:

—   Domnilor, sunt în faţa unei dileme. Un pahar plin cu şampanie are un sunet mai cristalin decît un pahar umplut cu vin de Burgundia sau nu? Domniile voastre ce spun?

În numele academicienilor a îndrăznit să răspundă un bătrîn orientalist:

—    Majestate, membrii Academiei regale de ştiinţe nu vă pot răspunde, deoarece salariile lor foarte mici nu le permit ast­fel de experienţe.

Un maior, cunoscut prin moralitatea sa exagerată, de care dădea dovadă şi în serviciu şi în viaţa de familie, a fost de­corat de către Friedrich cel Mare în timp de pace.

—    Majestate, a spus ofiţerul, privind decoraţia, eu nu pot primi această distincţie decît pe cîmpul de luptă!

—   Nu fiţi nebun! i-a răspuns Friedrich, şi atîrnaţi-vă obiec­tul acesta pe piept! Nu pot începe acum un război din cauza lui!

Lui Friedrich cel Mare îi raportează un ministru că cei mai buni consilieri ministeriali ai săi au înnebunit şi a fost nevoit să-i interneze într-un ospiciu.

—  Spuneţi sincer, l-a întrebat Friedrich cel Mare, cîţi consilieri aveţi pe conştiinţă, pe cîţi i-aţi băgat în ospiciu?

—    În orice caz, Sire, mai puţini decît aţi trimis dumneavoastră pe lumea cealaltă, s-a apărat ministrul.

Marchizul Barbe-Marbois, omul care a avut o viaţă atît de agitată, cunoscînd dese înălţări miraculoase pe scara ierar­hică, dar nici prăbuşirile nefiindu-i străine, a fost, sub Napo­leon I, preşedintele Camerei superioare de statistică. Într-o dimineaţă, împăratul, înfuriat că a descoperit într-un raport înaintat o greşeală elementară de adunare, l-a concediat din funcţie pe Barbe-Marbois.

—   Excelenţă, nu merit această lovitură, a gemut disperat marchizul, în definitiv n-am furat!

—   Mai bine făceai acest lucru! Furtul are totuşi hotare, pe cînd prostia este nemărginită!

Cînd în primăvara anului 1800, vestitul general rus Suvorov s-a îmbolnăvit, ţarul Paul a decis să trimită regulat la dînsul pe cîte ci­neva, ca să se informeze de mersul bolii. Odată l-a trimis pe ma­reşalul său, care se ridicase pînă la această demnitate şi pînă la titlul de conte prin linguşiri, plecînd de la nivelul de camerier. Suvorov îl cunoştea foarte bine pe acest conte, dar prefăcîndu-se că-l părăsise memoria, a început cu el următoarea con­vorbire:

—   Cu cine am onoarea?

—   Eu sunt contele K, mareşal al curţii majestăţii sale împă­ratului.

—   A da, îmi aduc aminte! D-ta ai dat dovezi de mare vi­tejie la prinderea lui Pugaciov, mă bucur că te revăd...

—   Mă iartă, Excelenţă... N-am luat parte...

—    Nu? Atunci ai fost desigur la asaltul Rusciucului, cînd te-am văzut mai pe urmă...

—   Nu, Excelenţă... N-am fost nici la Rusciuc... Eram atunci la Petersburg...

—   Dar atunci, pe ce cîmp de război te-am văzut? Poate la asaltul de la Praga?...

—   Excelenţă, eu,... eu n-am fost niciodată militar...

—   N-ai fost militar? A da... D-ta ţi-ai cîştigat marile d-tale merite prin... prin... Ah! Cum m-a părăsit memoria! Ajută-mi, te rog, D-le conte, să-mi aduc aminte...

—   Merite mari, Excelenţă, nu ştiu, n-aş putea zice...

—   Dar cu toate acestea ai ajuns conte şi mareşal?...

—   Excelenţă, Majestatea sa, în înalta-i bunătate...

Suvorov sună. Bătrînul şi credinciosul său camerier Profir Duborov, apăru în uşă.

—   Apropie-te, ticălosule! îl strigă generalul.

Şi cum ajunse lîngă dînsul, îi cîrpi două palme.

—   Aşa! urmă el furios, arătînd spre conte; ai meritat aceste palme, fiindcă eşti un prost, un neisprăvit! Uite, nici dumnea­lui n-a fost altceva decît camerier ca tine, şi acum e conte! Dar tu, măgarule, ai rămas tot camerier şi azi, ca şi acum douăzeci de ani! Pleacă!

Aflat în audienţă la curtea împăratului Austriei, Horea este întrebat de un curtean din ce parte se trage.

—   Sunt din Ardeal, domnule conte.

—   A! Din ţara unde oamenii mănîncă măgari!

—   Domnul conte a fost vreodată pe-acolo?

—    Vezi bine c-am fost!

—   Atunci mă mir cum de v-aţi întors nemîncat!

G. A. Potemkin a fost vizitat de fostul său învăţător, ajuns la o vîrstă înaintată. Acesta i-a spus că nu mai are putere să fie pedagog.

—   N-ai putea, a zis învăţătorul, să-mi dai o slujbă mai uşoară, unde n-ar trebui să fac mare lucru?

—   La ce te gândeşti? a întrebat ministrul.

—   Ştiu eu...

—   Spune, ştii unde-i piaţa Petru cel Mare?

—   Acum am traversat-o, doar pe acolo am venit!

—  Ai văzut statuia ecvestră a ţarului Petru cel Mare? Ei bine, ai să capeţi 500 de ruble pe lună dacă în fiecare dimi­neaţă ai să treci pe acolo, să vezi dacă n-au furat calul! Slujbă mai uşoară ca asta n-avem!

Giuseppe Balsamo, aventurierul italian cunoscut sub numele de contele de Cagliostro, s-a ocupat întreaga lui viaţă de înşelătorii şi mistificări. Una, care a rămas proverbială, este răşpîndirea zvonului că ar fi împlinit respectabila vîrstă de 300 de ani; Un parizian neîncrezător, după ce i-a strecurat un galben valetului celebrului aventurier, l-a întrebat:

—   Stăpînul tău are într-adevăr 300 de ani?

—   Nu ştiu, signore, a dat din umeri şiretul valet. Eu nu sunt în slujba lui decît de 120 de ani!

P42