Mătușa adormită

În anul doi de facultate, aveam probleme cu sportul. Adică nu-mi convenea să mă duc pe la sală sau pe teren când aveau ăia orele, după amiază, adică exact când era viața mai frumoasă pe terasele bucureștene. Așa că eram în căutarea unor combinații care să mă ajute să scap de sport. Ca un făcut, exact în perioada aia, tata și-a adus aminte că avea o verișoara pe care nu o mai văzuse de peste 20 de ani și care era medic la spitalul Brâncovenesc - ăla care ulterior a fost dărâmat de Ceaușescu. Așa că am aflat cum o cheamă și m-am dus s-o caut. Am dat de ea - o femeie în vârstă, cu părul aproape alb, care semăna puțin cu Babaca - bunica din partea lui tata. I-am spus eu despre ce e vorba și mi-a aranjat un act din care reieșea că am nu știu ce probleme și se recomandă evitarea efortului fizic. Bun, am scăpat de sport, dar nu definitiv: tot mă chemau pe-acolo în câte-o dimineață, dar măcar după-masă mă lăsau în pace.

După o vreme, am făcut gastrită hiperacidă. M-am dus iar la mătușa-mea - de data asta acasă și când i-am spus despre ce e vorba, m-a poftit la masă și mi-a pus în față un pahar de vin. „Cum, păi eu am gastrită” am zis. „N-are nimic, ia și bea” a replicat mătușa. După aia m-a trimis la nuș ce medic pe la nuș ce spital și mi-a dat ăla un tratament. Până azi, n-am mai avut probleme cu stomacul și nu știu dacă e de la tratamentul primit sau de la vinul mătușii.
Partea frumoasă însă vine abia acum. Entuziasmat fiind eu de mătușa-mea, am continuat s-o vizitez. Îi dădeam telefon și îmi spunea când e liberă, eu îi făceam câte o vizită și mai stăteam la taclale. După o vreme, a venit mama în București. Nici una nici două, i-am zis că trebuie să mergem să se întâlnească și ea cu mătușa. „Hai să mergem acum, că mai târziu nu am timp”, insistam eu. La care mama îmi tot spunea că ea nu o cunoaște pe femeia respectivă, că parcă a auzit de ea cândva dar nu crede că e bine să ne ducem așa, hodoronc-tronc. Dar eu o țineam pe-a mea, pentru că eram grozav de încăpățânat și când îmi intra ceva în cap nu-mi mai scotea nimeni. Așa că mama, până la urmă, a acceptat să meargă. N-am mai dat niciun telefon și am plecat. Nu era departe, undeva lângă Romană, la un bloc cu zece etaje, iar eu stăteam în gazdă pe strada Arcului, lângă Piața Rosetti. Așa că am târât-o pe mama până acolo, am intrat în bloc, am urcat până pe la etajul 7 sau 8, apoi am sunat la ușă. Îmi și imaginăm surpriza mătușii, bucuria întâlnirii, apoi discuțiile dintre cele două, prăjiturelele, vinul etc. Am sunat de mai multe ori și, când deja credeam că nu e acasă, ușa s-a deschis și a apărut...un tip pe la 30 de ani, în chiloți, cu ochii cârpiți, care se uita la noi și nu înțelegea nimic. Eu, în loc să zic „vai, pardon, am greșit ușa, scuze”, m-am prezentat și am spus că am venit în vizită la mătușa mea. Tipul a replicat că mătușa doarme, a fost de gardă etc. Mama a început să tragă de mine să plecăm, dar eu am mai întârziat nițel și atunci am auzit zgomote în spatele tipului și a apărut mătușa, vădit indispusă că fusese trezită din somn. Când ne-a văzut, ne-a invitat înăuntru. Avea o figură...doamne, parcă era altă persoană: părul răvășit, niciun fard, ziceai că are 80 de ani. Mă uitam la ea, mă mai uitam și la tipul ăla de 30 și, încet încet, am înțeles cam ce tâmpenie făcusem. Dar acum era prea târziu ca să mai dau înapoi. Așa că am rămas la o discuție de vreo jumătate de oră, după care am plecat. Nu mai știu ce a spus mama, dar îmi amintesc că a fost una dintre puținele situații în care nu am mai avut ce replica.