Ispravile lui Pacala (1)

Moştenirea

Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multă!

(Sănătate, de la Domnul, celor care mă ascultă!)

Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,

într-un sat, trăia — se zice — un moşneag, ce-avea trei fii.

Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni şi când mai răi,

Când mai dezgheţaţi la minte, când mai proşti, sărman de ei.

Cel mic însă... altă fire! Suflet bun, dar mult poznaş.

Ca să facă el vreun lucru, cum se făptuieşte, aş!

Toate le făcea sucite şi pe dos, de te-ncruceai.

Un nătâng, un gură-cască îţi părea — când îl vedeai.

Îi ieşeau la capăt însă toate-aşa de minunat,

Că, de fapta-i săvârşită, locului stăteai mirat.

O plăcere-avea: de lacomi, de neghiobi, să-şi râză-n lege!

Şi, ca el, la gard prostia cine mai ştia s-o lege?

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

“Năzdrăvan!” ziceau o seamă. Alţii: “Ba e un ţicnit!”

Iar la urmă, toţi: “Păcală” oamenii l-au poreclit.

* * *

Într-o zi, bătrânu-şi cheamă fiii lângă pat: — Mi-e rău!

Mi-a venit pesemne ceasul... Rămâneţi cu Dumnezeu!

Aş fi vrut, la despărţire, să vă las ceva strânsură,

Că eu ştiu ce greu o duce un sărac... şi câte-ndură!

Dar în lume nu-i pe vrute, faci atât cât ţi-e puterea.

După ani de străduinţe, doar o vacă mi-e averea.

Stăpâniţi-o pe Joiana, voi, băieţi, când n-oi mai fi;

Între voi, ca fraţi d-un tată, împărţiţi-o cum veţi şti!

Zise, şi vroia-nainte să-şi urmeze cuvântarea.

Nemiloasa moarte însă i-a curmat pe veci suflarea.

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

După ce l-au dus la groapă, băietanii... ce să facă?

Între dânşii cum să-mpartă, trei feciori, o biată vacă?

Cel mai mare, una, două, stăruia că numai lui,

Lui i se cuvine vaca şi că n-o dă nimănui;

Fiindcă el doar-a-ngrijit-o, de pe când era viţea!

— Ba să fie cu iertare! mijlociu-i răspundea.

Drept la vacă, eu am singur, scumpe frate! mă-nţelegi?

Că de treburile casei eu văzut-am, ani întregi.

Şi pe bietul tata, cine? cât a stat bolnav în pat,

Până când închise ochii, — nu tot eu l-am căutat?

D-alde-acestea multe încă cei doi fraţi îşi tot spuneau,

Iar Păcală?... sta deoparte, i-asculta cum se sfădeau.

— Ho! grăi-n sfârşit ăl mare, că s-adună lumea-n drum!

Ia să ne-mpăcăm mai bine.

— De! să ne-mpăcăm! dar cum?

— Lesne!... Pân’ să vie vaca de pe câmp, de la mâncare,

Hai câte-un ocol în curte să ne facem fiecare.

Şi-ntr-al cui ocol va pune dânsa mai întâi piciorul,

Din noi trei, acela singur îi va fi stăpânitorul.

— Haidem, zise mijlociul. Zău, cuminte socoteală!

Unde i-o plăcea Joianei!...

— Dar tu, ce zici, măi Păcală?

— Ce să zic? răspunse-acesta. Fie cum aţi chibzuit!

“Bun de tot! cel mare-n sine se gândeşte mulţumit.

Eu, o să-mi aşez ocolul lângă poartă chiar, colea.

Las’ că ştiu eu pe Joiana cum s-o trag în partea mea!”

Mijlociul, tot cam astfel se gândea şi el să facă.

Şi-amândoi, c-un “Doamne-ajută”, grabnic în pădure pleacă.

Taie, cară la spinare: fagi mai tineri şi stejari;

Din stejari, din fagi, cu barda, laţi îşi făuresc şi pari.

Şi-nspre sear-aveau în curte amândoi câte-un ocol,

Chiar cum intri, lângă poartă. He, dar cum? Ocolul gol?

Ce să cate-n el Joiana?... Fuga!... în ocoluri pun

Şi nutreţ: otavă unul, altul: fân de cel mai bun.

“Iac-aşa!... să-i placă vacii!...”

Iar Păcală, al lor frate?

Sub un plop în vremea asta s-odihnea trântit pe spate.

Numai când văzu că dânşii isprăvit-au munca grea,

Merse şi el de-şi aduse, din huceag, ce-i trebuia:

Ramuri tinere-nfrunzite, de răchită, de stejar;

Şi-njghebă din ele-acolo pe-apucatele-un frunzar.

Doar atâta... alt-nimica înăuntru n-a mai pus.

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

Soarele-asfinţea departe, dup-o culme din apus.

Şi Joiana, iat-o, vine de la câmp spre cas-alene.

A intrat pe poartă-n curte. Ei, acu-i acu, măi nene!

Peste cine-o da norocul? Fraţii, muţi privesc la ea.

“În ocolul meu intra-va...” cel mai mare se gândea.

Tot aşa şi mijlociul... Aş! spre-ocoalele cu fân

Ea se uită-abia în treacăt, mirosindu-le puţin.

Apoi, haide, la frunzarul lui Păcală drept se duce,

Intră veselă şi-ncepe frunze tinere să-mbuce.

— Ha-ha-ha!... vedeţi? Păcală începu râzând să zică,

După prea mult cine-aleargă, se alege cu nimică.

Fraţii-i, tremurau de ciudă; însă... ce puteau să facă?

Şi-a rămas din ziua ceea singur el stăpân pe vacă.
Petre Dulfu

P2