Unul din locurile noastre preferate de joacă era „La teren”. Era vorba de un tăpşan înalt, situat oarecum vizavi de intrarea pe drumul Peleşului, plat, încadrat de fagi, pe care jucam noi fotbal sau tenis cu piciorul. Între doi dintre copacii ăia era o bară metalică, folosită de cei care locuiau în casele învecinate ca suport pentru bătut covoarele. În privinţa noastră, însă, era instrumentul ideal pentru diverse acrobaţii, unele destul de periculoase. De obicei însă, ne atârnam cu capul în jos, făceam tracțiuni ori pur şi simplu ne luptam între noi pentru cucerirea spaţiului dintre copaci şi ocuparea barei. Uite:
Am atâtea amintiri cu terenul ăla, încât stau şi mă întreb dacă mai există şi alte locuri în care să mă fi dus de atâtea ori în anii copilăriei, pe care să-l fi visat noaptea, unde să fi învăţat atâtea despre prietenie, echipă, fair play sau competiţie. Astăzi, terenul a dispărut. În locul lui e un bloc construit de familia unui primar. La parter am văzut, ultima dată când am trecut prin Sinaia, un sediu Volksbank.
Mi-ar fi plăcut să mă pot duce din nou acolo, să mă atârn de bară - acum mult curbată şi ruginită, desigur - să fac, ca odinioară, câteva tracțiuni şi, poate, să aud din nou, preţ de o secundă - despre care n-aş şti dacă e reală sau doar o iluzie - râsetele prietenilor mei de joacă.
Dar vai, acolo e un bloc imens, care, precum orice bloc ridicat vreodată, a îngropat în fundaţie şansele noastre de a ne reîntâlni copilăria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu