Șervețele parfumate

La concertul susținut de Alifantis pe scena Savoart - ului, am făcut următoarele șmecherii: am aranjat ca familia să stea pe rândul doi, la numai un metru și jumătate de scenă, iar eu m-am dus în lateral, acolo unde nu aveau voie decât organizatorii și presa. M-am așezat pe o cutie de lemn care arată cam ca un radio din anii 40 și m-am pus pe trăit spectacolul. Acum, sigur că nu poate ști nimeni câte amintiri am eu legate cumva de muzica lui Alifantis. Nici nu cred că o să le depăn pe toate, însă va asigur că sunt multe. Vreau să spun că au existat, acum niște ani, momente în care piese precum „Umbră” sau „Emoție de toamnă” aveau darul să sporească până dincolo de limitele obișnuite acuitatea unor sentimente care-mi fâlfâiau prin coșul pieptului. Nici nu m-aș fi gândit vreodată că o să am ocazia să stau lângă scenă și Alifantis să cânte acolo, mai să-l ating cu mâna. Iată și o poză:

Mă vedeți acolo, în spate, ducând mâna către buzunarul de la piept. Lângă mine, prezentatoarea, Iulia - fața ei este în lumină. Poza e făcută după ce se întâmplase o chestie interesantă. Cum stăteam eu acolo și ascultam, la un moment dat a început: „Eu umbra aceasta pe care/ O semeni în sufletul meu/ Cu milă și tristă mirare/ Voi duce-o cu mine mereu”. Am ascultat piesa asta aproape cu venerație, prea de multe ori mă însoțise în tristețile tinereții, ori în clipele atât de prețioase în care simțeam căldura propriului meu suflet dând să încălzească totul în jurul lui. Mai trăgeam cu coada ochiului către sală, unde o vedeam pe Maria și mi se părea că e și ea pătrunsă de frumusețea aceea și, la un moment dat, fără să pot face nimic, m-au podidit lacrimile. Șuvoi, nu altceva - plângeam în toată regula și nu mă mai puteam opri. Sigur că din cauza tonelor de prejudecăți în care m-am îngropat de-a lungul anilor, mi s-a părut că trebuie să fac ceva ca să nu fiu văzut, să plec, să mă spăl pe față cu apă rece, ori să găsesc altă modalitate de a arăta că eu nu sunt decât un tip superior emoțiilor de orice fel. Dar apoi, m-a străfulgerat un gând: „De ce să faci asta? De ce să te ascunzi? De ce să nu vadă lumea că ești un om ca toți oamenii, că ai sentimente, emoții, lacrimi?” Și nu m-am mai ascuns. Am stat acolo, pe cutia aia și am plâns liniștit, parcă și bucurându-mă cumva că pot să fac asta. La un moment dat, s-a apropiat de mine Iulia și mi-a întins un pachețel de șervețele parfumate. Mi-a zis: „Așa se ascultă Alifantis” și după aia s-a așezat lângă mine și cred că a plâns și ea puțin.