La concertul susținut de Alifantis pe scena Savoart - ului, am făcut următoarele șmecherii: am aranjat ca familia să stea pe rândul doi, la numai un metru și jumătate de scenă, iar eu m-am dus în lateral, acolo unde nu aveau voie decât organizatorii și presa. M-am așezat pe o cutie de lemn care arată cam ca un radio din anii 40 și m-am pus pe trăit spectacolul. Acum, sigur că nu poate ști nimeni câte amintiri am eu legate cumva de muzica lui Alifantis. Nici nu cred că o să le depăn pe toate, însă va asigur că sunt multe. Vreau să spun că au existat, acum niște ani, momente în care piese precum „Umbră” sau „Emoție de toamnă” aveau darul să sporească până dincolo de limitele obișnuite acuitatea unor sentimente care-mi fâlfâiau prin coșul pieptului. Nici nu m-aș fi gândit vreodată că o să am ocazia să stau lângă scenă și Alifantis să cânte acolo, mai să-l ating cu mâna. Iată și o poză:
