Omul care nu inceta sa planga

A fost odata un om care, intr-o zi, fara sa stie de ce, a inceput sa planga. Plansul lui era mocnit, se consuma undeva in inima lui, in adancuri, ai fi putut crede ca era acolo dintotdeauna si doar in acea zi omul devenise constient ca plange. Din acea zi, insa, plansul nu s-a mai oprit nicio clipa, era prezent intotdeauna, doar noaptea se mai potolea, atunci cand omul incepea sa viseze. Visele lui erau intotdeauna pline de personaje fantastice, care traiau in lumi fantastice, in care binele si raul nu mai existau. Cand zorii il sugrumau visele, plansul se intetea, ca o flacara in care sufla vantul diminetii. Omul isi spunea rugaciunile, se spala, se imbraca, se ducea sa prepare cafeaua si, in tot acest timp, plangea mocnit. Apoi isi imbratisa copiii, sotia, mangaia cei doi motani lenesi care veneau sa-l electrizeze, dar plansul nu inceta. 

Șervețele parfumate

La concertul susținut de Alifantis pe scena Savoart - ului, am făcut următoarele șmecherii: am aranjat ca familia să stea pe rândul doi, la numai un metru și jumătate de scenă, iar eu m-am dus în lateral, acolo unde nu aveau voie decât organizatorii și presa. M-am așezat pe o cutie de lemn care arată cam ca un radio din anii 40 și m-am pus pe trăit spectacolul. Acum, sigur că nu poate ști nimeni câte amintiri am eu legate cumva de muzica lui Alifantis. Nici nu cred că o să le depăn pe toate, însă va asigur că sunt multe. Vreau să spun că au existat, acum niște ani, momente în care piese precum „Umbră” sau „Emoție de toamnă” aveau darul să sporească până dincolo de limitele obișnuite acuitatea unor sentimente care-mi fâlfâiau prin coșul pieptului. Nici nu m-aș fi gândit vreodată că o să am ocazia să stau lângă scenă și Alifantis să cânte acolo, mai să-l ating cu mâna. Iată și o poză: