Pot să recunosc fără să-mi tremure vocea că trăiesc într-un haos desăvârşit. În calculator e haos: sute de giga de fişiere din care, sunt sigur, nu-mi sunt necesare nici 10%. Haos în hârtii, în sertare, în acte, în cărţi, în orice. Şi nu, nu-mi place haosul, nici nu-l controlez. Nu fac decât să-l sporesc. Sunt un exemplu perfect pentru legea entropiei.
 |
| Lenuța în exercițiul funcțiunii |
În fiecare zi, când plec de-acasă, imediat ce încui uşa şi o iau pe scări în jos, încep să mă gândesc la haosul care mă sufocă. Mă gândesc cum o să fac eu ordine de îndată ce mă voi întoarce acasă. Mă imaginez debarasând masa, ca să am unde lucra. Apoi mă văd scoţând din toate ungherele tot ce înseamnă hârtie, luând foaie cu foaie şi dându-i o destinaţie precisă - cele mai multe, desigur, urmând a ajunge la gunoi. Merg cu maşina unde am treabă şi simt cum creşte în mine hotărârea de a face, la întoarcerea acasă, ordine. Apoi uit, pentru că ajung la destinaţie şi acolo trebuie să mă concentrez la probleme. Dar după ce termin (sau scap, depinde cum privesc lucrurile în ziua aia), mă duc către maşină, mă sui în ea şi o iau către casă, gândindu-mă din nou la ordine. Pe măsură ce mă apropii, realizez că mi-am propus o sarcină dificilă: a face ordine nu este la fel de uşor cum este să faci dezordine. Încep să mă gândesc că poate ar trebui să îmi planific o săptămâna întreagă, nu poţi împuţina un haos ca cel de la mine în numai o zi. Când parchez, deja parcă simt o strângere de inima. Apoi, pe scări, sunt din ce în ce mai convins că m-am pripit şi va trebui să amân. Iar când întru, văzând priveliştea haosului meu drag, începe să mi se pară că în realitate aşa trebuie să trăiesc eu, că haosul e expresia sufletului meu poetic etc. Aşa că pun mâna pe telefon şi o chem pe Lenuţa, femeia care se pricepe la înseninarea meselor, la întinerirea bucătăriilor şi la înveselirea covoarelor. Haosul poate să mai aştepte puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu