Autostop

Aş putea scrie o carte despre toate întâmplările prin care am trecut pe vremea când făceam autostopul. Cred că am parcurs mii de kilometri cu „ia-mă nene” atât în vremea adevăratului dictator, cât şi după 1989. Când şi când, îmi vin în minte anumite episoade, unele de-a dreptul incredibile. O să le spun eu încet încet pe toate, cu condiţia să nu mă părăsească memoria.

Într-o zi, pe când eram profesor la Sinaia, stăteam la ocazie la intersecţia dintre DN1 şi centura Câmpinei. Cred că veneam de la olimpiadă, unde fusesem la corectat sau la supravegheat, ori, poate, de la vreo admitere în treapta a doua. În fond, n-are importanță. Stăteam acolo, la intersecţie şi făceam cu mâna la camioane. Maşini mici nu prea vedeai şi alea oricum erau întotdeauna pline ochi - românii se grupau câte trei-patru ca să se deplaseze undeva, pentru că benzină era pe cartelă şi nu primeai decât 15 litri pe lună. Aşadar lăsăm Daciile să se tot ducă şi mă orientam la camioane. Nici alea nu erau foarte multe, dar măcar unul la două minute tot trecea. Am stat ce am stat, când, la un moment dat aud nişte scrâşnete de frână şi văd o Dacie care oprise la vreo 20 de metri mai încolo. O văd că da înapoi şi trage lângă mine. „Hai, sus!” îmi strigă şoferul, un domn cu ochelari. Alături de el, o doamnă. Îi mulţumesc, îi spun că merg la Sinaia şi pornim. După un timp, domnul îmi spune: „Nu mă cunoşti, nu-i aşa?”  Mă uit la el în oglindă, mă foiesc, chiar nu ştiam de unde să-l iau. Dar n-am zis nimic, aşa că a continuat: „Hai, recunoaşte că nu mă cunoşti”. Aşa că am fost forţat să admit: „Într-adevăr, nu ştiu de unde să vă iau, îmi sunteţi foarte cunoscut dar nu fac legătura bla bla”. Aşa cred că zic toţi oamenii în situaţii din astea. La care domnul cu ochelari, foarte sec, îmi zice: „Hai, lasă. Eu sunt profesorul Cutare, ai făcut probabilităţi cu mine”. Au, au, au! Mi s-au muiat picioarele, noroc că stăteam aşezat. Dar el a început să râdă. Râdea şi soţia lui, ce mai, au destins imediat atmosfera. Dar ruşinea aia nu am mai putut să o spăl nicicum. Într-adevăr, făcusem probabilităţi cu el dar numai un semestru, cât fusese bolnav profesorul titular, Horia Georgescu. Şi, precum cel mai nemernic dintre ticăloşi, uitasem cu desăvârşire.
PS1 Nu dau numele domnului profesor, din două motive: întâi din respect pentru persoana sa şi apoi pentru că nu reuşesc să mi-l amintesc
PS2 Nu pot băga mâna în foc că profesorul titular de probabilităţi se numea Horia Georgescu