Din sipetul cu comori al mamei, am reușit să scot poeziile tinereții mele. Sunt uimit de multe lucruri: întâi că le-am scris, apoi că sună cât de cât OK, după care că mama le-a păstrat. In sfârșit, uimirea uimirilor e că de îndată ce mi-am aruncat ochii peste ele, mi-am amintit toate versurile, de parcă le-aș fi scris ieri. Uite una dintre ele:
CHEMAREA ZILELOR CE TREC
S-alerg
rîzînd
Printre izvoare,
In
iarba fragedă,
Unduitoare.
Scăldat
în viers
De
păsări cîntătoare
Spre
cerul pur
Ce
cheamă-n depărtare.
Să
uit de vremea trecătoare
Privind
spre soarele ce moare
Plîngînd;
într-un afund de mare
Să
mîngîi o gingaşă floare.
Plutind
prin valuri de uitare
Să
trec
prin timp
In veşnică visare,
Zădărnicind
a vieţii-naintare.
Copil
să fiu.
Cu inima înfloritoare,
Cu suflet pur în visul meu cel mare,
Cînd
fiecare lucru-i o chemare
Misterioasă
şi-ademenitoare
Copil
să fiu.
S-alerg
rîzînd printre izvoare.
Ce bine-ar fi fost daca ai fi insistat asupra ritmului si-a rimei. Ai fi ajuns la Perfecțiune.
RăspundețiȘtergere