Vânzarea
Scoală-te
din somn, băiete, când de ziuă s-a crăpat,
Du
la iarbă pe Joiana, să ţi-o duci la adăpat!...
Uite-o!
vrea să intre-n holdă... n-o lăsa la grâu... aleargă!
Noaptea:
vezi, din bătătură, vrun om rău să nu ţi-o şteargă!
Trebuia,
şi zi şi noapte, slugă, păzitor să-i fie.
Nu
era făcut el însă după d-astea să se ţie!
“Să
mă zbucium eu atâta, pentr-o vacă?... Până când?...
Şi
de ce, la urma urmei?... Ia mai bine hai s-o vând!
Să
mă scap!...”
Aşa
Păcală, hotărându-se-ntr-o zi,
Îşi
luă de funie vaca, şi-nspre târg cu ea porni.
*
* *
De
acasă, -n zori de ziuă, el plecă pe vreme bună,
Dar
l-amiazi, printr-o pădure, îl ajunse o furtună;
Nori
de plumb într-o clipită au cuprins tăria toată,
Vântul
clătina copacii, mai din rădăcini să-i scoată.
“Unde
să mai merg acuma pe o vreme-atât de grea?
Pân’
la târg, e cale încă!” băietanul se gândea.
Vede
un stejar alături... nalt! cu trunchiul scorburos.
“Ia
să mă opresc oleacă sub acest copac stufos...”
Şi,
legând-o pe Joiana de-a stejarului tulpină,
El
îşi lasă jos, pe iarbă, trupul dornic de hodină.
Stă
ce stă culcat, cu mâna căpătâi, şi-adoarme dus...
Fulgere
brăzdau tăria. Vântul vâjâia pe sus.
Clătinat
de vânt stejarul, îndelung a scârţâit.
Lui
Păcală-n somn, copacul, îi părea c-ar fi vorbit.
Şi:
— Aud?... ce-ai spus? îi zice, iute capul ridicând,
Este
de vânzare vaca — tu mă-ntrebi — şi cum o vând?
Ai
ghicit!... E de vânzare!... Să o cumperi, dacă vrei,
Nu-ţi
cer mult pe ea, stejare... numai: şaptezeci de lei.
Vântul,
care-şi domolise puţintel a sa mânie,
Prinde-a
bate iar prin ramuri, parcă şi mai cu tărie.
Scââârţi!
făcu din nou stejarul. Iar Păcală: — Nu vrei, hai?
Şaptezeci
de lei e prea mult? Numai patruzeci îmi dai?
Dă-mi-i!...
Na-ţi-o şi cu-atâta!
Dar
copacul, iarăşi: Scââârţi!
—
Ce? Parale n-ai acuma? Să te-aştept, zici, până marţi?
Bine,
nu e lucru mare... Până marţi... te-ngăduiesc!
Numai,
vezi, la ziua asta, banii gata să-i găsesc.
Mă-nţelegi?
Să n-avem vorbe! Şi-acolo-n pădurea deasă
Sub
stejar lăsându-şi vaca: “Bun rămas!” porni spre casă.
Fraţii-i,
cum îl văd că vine: — Unde-i vaca?
—
Iac-am dat-o.
—
Cui? Cu ce preţ?
—
În pădure, un stejar mi-a cumpărat-o.
Patruzeci
de lei pe dânsa o să-mi deie, marţi, mi-a zis...
—
Cum? Ce spui? Eşti beat, măi frate? Sau ne iei pesemne-n râs!
—
Dacă nu vreţi, nu mă credeţi! le-a răspuns el liniştit.
—
Tii!... cei doi se minunează. E nebun... s-a mântuit!
Om
cu mintea-ntreagă poate astfel de prostii să facă?
P-aşteptare
— auzi! — să vândă, cui? unui stejar, o vacă!
Trasu-ne-ai
pe sfoară zdravăn, mai deunăzi, la-mpărţeală,
Dar
acuma cu vânzarea... o păţişi şi tu, Păcală!
Şi
pe când vorbeau cam astfel cei mari, în a lor privire
Se
zărea lucind o rază de nespusă mulţumire.
Dânsul...
ce să zică? Tace. Apoi marţi, în zori de zi,
C-un
topor în mână, haide! spre pădure-ntins porni.
Când
ajunse la stejarul unde vaca şi-o lăsase:
Funia
doar acolo, ruptă... Vaca?... nicăieri. Plecase!
—
Ei, stejare, banii, iute!
Ci
stejarul, iarăşi: Scââârţi!
—
Vasăzică, nici acuma n-ai parale? Marţi? Tot marţi?!
Ira!...
ştii ce? Hai, mai treacă, până marţea care vine.
Dar
de nu te ţii de vorbă nici atunci, o paţi cu mine!
Marţea
următoare însă, când s-a dus din nou să-i ceară,
Scââârţi!
făcu din nou stejarul.
—
Cum?... nici astăzi?... marţi vrei, iară?
A,
copacule nemernic!... ia stăi, că te-nvăţ eu minte!
Ştiu
că nu mai porţi cu vorba, tu, pe nimeni d-azi nainte.
Şi
zicând acestea, trage-i!... cu toporul ascuţit,
Arde-l!...
până când stejarul... la pământ s-a prăbuşit.
Iar
atunci, la rădăcină, ochii când şi-i aţinteşte,
Colo-n
scorbura-nnegrită, jos, Păcală... ce zăreşte?
O
căldare... Şi-n căldare? Ha-ha!... ce de bogăţie!
Sfinte
Doamne! Numai galbeni! Preţuiau... o-mpărăţie.
—
O-lio-lio! a zis flăcăul. Vezi, bătrâne putregai,
Ce
de bani aveai? şi totuşi îmi spuneai mereu că n-ai!
Mă
făcuşi s-alerg p-aicea de atâtea ori degeaba!
Îţi
plăcea să strângi avere înşelând, se vede treaba.
Prinse-apoi,
cu mâna plină galbenii a-i vântura:
—
Uite-acuma... preţul vacii, am de unde mi-l lua!
Ş-a
luat... comoara toată? Aş! luă doar banii săi,
Cât
avea să ia pe vacă: tocmai patruzeci de lei.
Îi
vârî-n chimir pe urmă... — Bun rămas! grăi voios
Şi
plecă, lăsând acolo ceilalţi bani grămadă jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu