Cireșarii

Mă uitam pe un site de cărţi, unde fel de fel de oameni fac clasamente, prezintă liste de titluri, ori solicită cărţi cu împrumut. Mi-au căzut ochii, din întâmplare peste un titlu: „Drum bun, cireşari” şi, brusc, mi s-a strâns inima: oh, Doamne, cât de multă tristeţe am resimţit eu întotdeauna în acest titlu! Pentru că acel „Drum bun” însemna, în fond, sfârşitul. „Drum bun”, dar nu într-o nouă aventură, ci spre o lume în care aventura nu-şi mai avea locul. Trăisem cu toată fiinţa mea întâmplările din cele cinci volume, de parcă aş fi fost unul dintre cireşari. Şi acum, trebuia să le urez drum bun într-o altfel de viaţă, una care avea să se desfăşoare departe de mine, la care nu o să mai pot avea acces... Cireşarii se vor despărţi, fiecare va merge pe calea lui, adio castele cu fete în alb, adio aripi de zăpadă... Oh, cât de trist mi se părea lucrul asta...

Încă de pe atunci ştiam că nimic nu este veşnic, nu-mi făceam iluzii. Şi totuşi...de ce nu s-ar putea să se termine ceva doar atunci când vreau eu? De exemplu, dacă „Cireşarii” ar fi avut câteva sute de volume, cu siguranţă că la un moment dat m-aş fi oprit din citit. Aş fi ales eu momentul, nu mi-ar mai fi părut rău că se termină. Dar aşa, o resimţeam ca pe o gravă nedreptate. Şi astăzi, iată, văzând din întâmplare titlul ultimului volum, am reintrat parcă în mintea celui care eram acum aproape 40 de ani şi inima mi s-a strâns, exact ca atunci.
În fond, lucrul asta îmi spune ceva despre mine: eu nu am vrut niciodată să ies din copilărie, am fost scos de-acolo cu forcepsul şi, în timpul operaţiunii, sufletul mi s-a deformat, s-a alungit la infinit, parte din el rămânând acolo, printre cireşari, indieni, gâște sălbatice, spiriduşi şi zâne, restul venind aici şi acum, ca să sufere neîncetat.