Îmi scrie o prietenă pe Facebook, aseară, că o să renunțe la contul de acolo și că vom putea ține legătura prin mail. Bun, desigur, decât să pierdem legătura, mai bine o ținem pe mail. Și totuși de ce ar renunta un om în zilele noastre la contul de Facebook? I-am pus întrebarea asta prietenei mele. Răspunsul a sosit ca o tresărire a crengilor bătrânului meu prieten - uriașul fag din marginea poienii Opler din Sinaia, a cărui ospitalitate aproape că am uitat-o și care, gândindu-se că o să apar din nou, cândva, s-a făcut tot mai mic, și-a strâns culorile și a încremenit așteptându-mă, până când a fost doborât de constructorii de case:
năsturașii răsar din pământ
într-o poiană, prin soare, vânt
și un petic de zăpadă...
Ah, cum am putut să-mi uit bătrânul prieten, cum am lăsat să fie tăiat de oameni fără inimă... De ce nu m-am dus lângă el, să-l prind în brațe și să strig „lăsați-mi prietenul în pace, aici e casa lui, aici a crescut el zeci și zeci de ani, încă din vremea în care voi nu erați născuți, poiana asta e a lui, el trebuie să o străjuiască, să o apere, el așteaptă cu blândețe noi și noi generații de copii care să i se suie pe grengi până în vârf, unde să se simtă stăpânii lumii” - cum am putut, oh, cum am fost în stare de atâta nepăsare? Da, ar trebui să renunț și eu la tot ce înseamnă tehnologie, la computer, la telefon, la mașină, ar trebui să-mi iau rucsacul pe spinare și să mă duc - priviți-mă cum mă micșorez - până voi întâlni din nou o poiană plină de năsturași, printre care să pășesc cu grijă, atent să nu le tulbur veselia, apoi să ma pierd tot mai în adâncurile pădurii - până când cei de-aici, din părțile astealalte, ocupați cu telefoanele și computerele lor, nici măcar nu vor mai ști că am existat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu