Tortura cu bichoni

Nu mai suport câinele. Sincer să fiu, e prea mult pentru un tip ciufut ca mine, lipsit de sensibilitate, îmbătrânit în rele și toate celelalte care mi se vor spune de către iubitorii de animale. Câinele asta nu e ca alți câini. Nu stă în partea lui de cameră, nici măcar nu are așa ceva. El stă în interiorul unui cerc cu rază de un metru, în centrul căruia mă aflu eu. Dacă mă duc la baie, împinge ușa și vine să mă privească în ochi când stau pe budă. Când întru în duș, pune labele pe marginea căzii și mă privește. Îmi da senzația că e un câine voyeurist.
Dacă stau la comp, se suie pe canapea și scâncește. Îi dau mâncare și apă, îl scot la plimbare, orice îi fac vine înapoi pe canapea, la o lungime de braț de mine și scâncește. Dacă mă duc la bucătărie, stă la zece centimetri de picioarele mele. Nu mai pot să merg prin casă că mă împiedic de el. Trebuie să am atenția încordată pe problema acestui câine în fiecare secundă. Numai când plec de acasă am liniște, dar când mă întorc, îl aud în spatele ușii cum forfotește, așteptând să intru ca să mă ia din nou în posesia lui.
Și nu, nu mă iubește, o iubește pe stăpâna lui, o iubește pe Maria. Dacă ai putea să-i ceri să aleagă, s-ar duce necondiționat după ele. Când ele sunt acasă, am scăpat: stă în alte cercuri cu raza de un metru. Mi-aș dori să mă urască, să mă evite, să se ascundă, nu știu, orice, numai să pot merge liniștit prin casă, numai să pot să las ușa deschisă când întru în dormitor fără să-mi fie teamă că vine câinele și sare direct în pat cu labele pline de noroi. Dacă îmi va cere cineva sfatul vreodată, îi voi spune că nu recomand pentru nimic în lume ca animal de casă bichonul.