Cu un an înainte de a termina facultatea, a trebuit să țin niște lecții la un liceu, pentru că, nu-i așa, mă pregăteam să devin profesor. Sigur că la vremea aia, student fiind, aveam contact cu matematica serioasă, făceam varietăți diferentiabile și alte minunății față de care matematică de liceu nu era decât floare la ureche.
Așa că nu-mi făceam griji din cauza acestor lecții, mai cu seamă că accentul se punea pe câtă matematică știe profesorul și mai puțin pe cât e de talentat ca pedagog. Așa că am mers la nu mai știu care liceu să predau ceva despre grupuri, la clasa a XII-a. Din partea facultății, mă asista Liliana Balaci, o persoană foarte activă, care făcea parte din comitetul de redacție al Gazetei Matematice. Îmi plăcea de ea, în primul rând pentru că spunea lucrurilor pe nume și nu umbla cu șmecherii de niciun fel. Chiar m-am bucurat că vine ea și nu altcineva la lecțiile mele.
M-am apucat eu să le explic elevilor cum e cu grupurile, cu asociativitatea, cu elementul neutru, în fine. Păreau interesați, mă urmăreau cu atenție, notau sârguincios ce le spuneam, ba chiar mi-au pus și câteva întrebări. Apoi am zis că nu strică să facem și vreo două probleme. Am luat o culegere care era prin clasă, am deschis-o la capitolul de grupuri, am luat o problemă la întâmplare, am pus-o pe tablă și, în timp ce elevii se chinuiau cu ea, m-am plimbat prin clasă, gândindu-mă cum se face problema aia. Și, bineînțeles, n-am știut să o fac așa, cât ai zice pește. A venit un elev la tablă, a început să scrie, s-a împotmolit, eu i-am zis ceva de genul „să încercăm și așa”, după care, văzând că problema rezistă, m-am așezat pe scaunul de la catedră și m-am concentrat pe găsirea soluției, privind țintă semnele de pe tablă. Cam după un minut, a venit și soluția. M-am ridicat și am început să le-o explic. Au înțeles, totul a fost OK, am trecut mai departe.
După oră, în cancelarie, numai ce mă trezesc că mă ia Liliana Balaci deoparte și începe să mă muștruluiască: „Păi ce faci Raul, așa crezi tu că se țin orele? Te așezi pe scaun și faci problemele pe loc? Ce crezi tu că face elevul când vede asta? Crezi că îi pasă lui că tu gândești? Aiurea, se uită la tine că la altă aia. Să ții minte: la clasă când intri trebuie să ai toate problemele făcute dinainte, nu te încurci, nu te oprești să gândești. Ai înțeles?”
Doamne, ce tiradă! N-am fost de acord cu nimic din ce mi-a spus. Cum adică, gânditul e ceva care trebuie ascuns? Gândesc acasă și apoi vin la oră simulând că sunt atotștiutor? Ori ce? Nici pomeneală, o să fac mai departe cum știu eu. Și așa am și făcut. Dar peste ani, când am auzit răcnetul scos de mulțimile înfierbântate care umpluseră străzile Bucureștilor, acel teribil „Noi muncim, nu gândim!”, mi-am adus aminte de Liliana Balaci și de muștruluiala ei. Și mi-am dat seama câtă dreptate avusese.
Așa că nu-mi făceam griji din cauza acestor lecții, mai cu seamă că accentul se punea pe câtă matematică știe profesorul și mai puțin pe cât e de talentat ca pedagog. Așa că am mers la nu mai știu care liceu să predau ceva despre grupuri, la clasa a XII-a. Din partea facultății, mă asista Liliana Balaci, o persoană foarte activă, care făcea parte din comitetul de redacție al Gazetei Matematice. Îmi plăcea de ea, în primul rând pentru că spunea lucrurilor pe nume și nu umbla cu șmecherii de niciun fel. Chiar m-am bucurat că vine ea și nu altcineva la lecțiile mele.
M-am apucat eu să le explic elevilor cum e cu grupurile, cu asociativitatea, cu elementul neutru, în fine. Păreau interesați, mă urmăreau cu atenție, notau sârguincios ce le spuneam, ba chiar mi-au pus și câteva întrebări. Apoi am zis că nu strică să facem și vreo două probleme. Am luat o culegere care era prin clasă, am deschis-o la capitolul de grupuri, am luat o problemă la întâmplare, am pus-o pe tablă și, în timp ce elevii se chinuiau cu ea, m-am plimbat prin clasă, gândindu-mă cum se face problema aia. Și, bineînțeles, n-am știut să o fac așa, cât ai zice pește. A venit un elev la tablă, a început să scrie, s-a împotmolit, eu i-am zis ceva de genul „să încercăm și așa”, după care, văzând că problema rezistă, m-am așezat pe scaunul de la catedră și m-am concentrat pe găsirea soluției, privind țintă semnele de pe tablă. Cam după un minut, a venit și soluția. M-am ridicat și am început să le-o explic. Au înțeles, totul a fost OK, am trecut mai departe.
După oră, în cancelarie, numai ce mă trezesc că mă ia Liliana Balaci deoparte și începe să mă muștruluiască: „Păi ce faci Raul, așa crezi tu că se țin orele? Te așezi pe scaun și faci problemele pe loc? Ce crezi tu că face elevul când vede asta? Crezi că îi pasă lui că tu gândești? Aiurea, se uită la tine că la altă aia. Să ții minte: la clasă când intri trebuie să ai toate problemele făcute dinainte, nu te încurci, nu te oprești să gândești. Ai înțeles?”
Doamne, ce tiradă! N-am fost de acord cu nimic din ce mi-a spus. Cum adică, gânditul e ceva care trebuie ascuns? Gândesc acasă și apoi vin la oră simulând că sunt atotștiutor? Ori ce? Nici pomeneală, o să fac mai departe cum știu eu. Și așa am și făcut. Dar peste ani, când am auzit răcnetul scos de mulțimile înfierbântate care umpluseră străzile Bucureștilor, acel teribil „Noi muncim, nu gândim!”, mi-am adus aminte de Liliana Balaci și de muștruluiala ei. Și mi-am dat seama câtă dreptate avusese.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu