Una din fostele colege de facultate ale mamei purta numele de Reichenberg. Presupun că aşa se scrie, iar dacă greşesc, aia e: pagubă-n ciuperci. Mioara Reichenberg se stabilise cu mulţi ani înainte în oraşul soţului ei, Haifa - unul dintre cele mai importante porturi israeliene. An de an, în vremurile alea nenorocite în care noi cu toţii ne alimentam raţional cu soia şi linte, Mioara venea în România şi petrecea cam o lună: două săptămâni la Bucureşti şi două la Sinaia. Nu ştiu la cine locuia în Bucureşti, cert e că în Sinaia stătea la noi - gratis, bineînţeles. Avea camera ei, mama o invita la toate mesele, se mai plimbau, mai mergeau şi în câte-o excursie cu autocarul pe Transfăgărăşan, ce mai, prietenie mare.
De fiecare dată când venea, Mioara aducea cadouri: haine, dulciuri, chestii din alea care-ţi iau ochii, frumos ambalate. Mie mi se cam fâlfăia de cadourile ei, mirosisem că nu au nicio valoare. Din partea mea putea să nu mai aducă nimic, dar ea insista. Aşa că m-am gândit să fac o ghiduşie, ca să fiu şi eu mulţumit.
În vremea aia, ascultam emisiunea lui Radu Theodoru „Metronom - By request”, care se difuza în fiecare duminică la „Radio Europa liberă”. Cei care au prins anii 70-80 îşi amintesc precis tiparul emisiunii. Orice român care dorea să asculte muzică bună, putea face o lista cu zece piese, pe care o trimitea cumva la Europa liberă şi Radu Theodoru difuza o piesă pe săptămână, până epuiza lista. Bineînţeles că marea problema era să trimiţi scrisoarea şi sigur că nu o semnai cu numele tău, dădeai un pseudonim. Aşa că mi-am zis: „tot pleacă Mioara din ţară, ia să-i dau şi plicul meu, ca să-l pună la poştă când o fi printr-o ţară civilizată.” Am întocmit lista şi ţin minte că pe prima poziţie era „Strange kind of woman” din concertul susţinut la Osaka de trupa Deep Purple. Ca pseudonim, am trecut „Oreste, fiul lui Agamemnon”. I-am dat plicul Mioarei, care mi-a promis că-l trimite unde trebuie şi am aşteptat, cu speranţa adolescentului de 16 ani. Sigur că am aşteptat degeaba, acum sunt convins că Mioara - o persoană extrem de calculată şi prudentă, l-a rupt şi l-a aruncat la gunoi, poate chiar în ziua în care a plecat la gară să ia trenul de Bucureşti.
După încă un an, iar m-am gândit să fac o combinaţie cu Mioara. Aveam vreo câteva mii de lei puşi deoparte şi i-am zis Mioarei că vreau să-mi aducă cel mai nenorocit, ultimul dintre video-casetofoanele care se pot găsi în cea mai jegoasă periferie din Haifa şi eu o să i-l plătesc - i-am spus şi câţi lei o să-i dau, era o suma convenabilă. Mi-a promis că anul viitor vine cu el. A venit pe naiba, când am întrebat-o mi-a inventat nişte bălmăjeli cu confiscări prin vamă etc. Adică, vezi Doamne, ea-l cumpărase şi venise cu el până la graniţă, dar acolo un vameş ticălos i-l luase şi urma să i-l dea înapoi la ieşirea din ţară. În clipa aia m-am lămurit definitiv şi nu i-am mai cerut nimic niciodată.
După nişte ani, eram deja student şi m-am nimerit la Sinaia când a sosit iarăşi Mioara. Continua să vină în fiecare an, dar când ştiam că apare, nu mai dădeam pe-acasă, rămâneam în Bucureşti. Aşadar m-a prins şi mi-a dăruit un sacou. Îl avea în țiplă, părea de calitate, plus că-mi venea foarte bine, aşa că mi-am zis: „ia uite, ce-o fi apucat-o pe Mioara, te pomeni că are ceva nevoie de mine, să-i fac cine ştie ce servicii”. A doua zi, pe la 10-11, Mioara era la plimbare, eram acasă doar cu mama şi m-am gândit să ies şi eu în oraş. Am luat sacoul cel meseriaș şi, în timp ce-l îmbrăcam, nu ştiu cum mi s-a agăţat mâna în ceva şi a trebuit să o scot, moment în care am văzut: în dreptul umărului stâng, căptuşeala era grosolan cusută cu o aţă groasă, urâtă şi de o culoare total aiurea. Aha, deci asta era sacoul fermecat, o gioarsă nenorocită luată de la morgă sau naiba mai ştie de pe unde, mi-am spus. Atât de rău m-am enervat încât am început să strig. Îi spuneam mamei că m-am săturat de Mioara asta care e o nesimţită, vine de ani şi ani şi stă gratis la noi în casă, mănâncă etc. şi uite, nici măcar nu e în stare să-mi aducă o haină nouă ci porcăria aia purtată de cine ştie ce gunoier prin port. Şi am ţinut-o aşa minute bune, până când, la un moment dat, am terminat de spus tot ce aveam de spus. În secunda următoare, am auzit pe cineva ciocănind la uşa: era Mioara şi mi-a fost clar că stătuse acolo, în verandă şi ascultase toate necuviinţele mele. Dar nu a zis absolut nimic. A aşteptat două zile şi apoi m-a invitat la o mică discuţie, în cursul căreia mi-a povestit că într-adevăr sacoul îl luase de la un dealer de haine second-hand, om de mare încredere, de la care se îmbracă toată familia Reichenberg şi că niciodată în 20 de ani nu i s-a întâmplat să păţească aşa ceva, drept pentru care de îndată ce se va întoarce la Haifa îl va trage pe respectivul dealer la răspundere etc. A mai zis că-i pare foarte rău şi o să îndrepte acea eroare aducându-mi la următoarea vizită un sacou adevărat şi nu mai ştiu ce alte chestii. Am zis că nu-i bai, că nu sunt supărat şi cam atât. Ce era să mai zic, ştiam că auzise toate mizeriile mele, dar făcea pe niznaiul. În orice caz, începând cu anul următor a continuat să vină la Sinaia, dar nu a mai stat la noi, ci undeva în apropiere, cu chirie. Cât despre sacoul cel nou, bineînţeles că nu l-am văzut niciodată.
În vremea aia, ascultam emisiunea lui Radu Theodoru „Metronom - By request”, care se difuza în fiecare duminică la „Radio Europa liberă”. Cei care au prins anii 70-80 îşi amintesc precis tiparul emisiunii. Orice român care dorea să asculte muzică bună, putea face o lista cu zece piese, pe care o trimitea cumva la Europa liberă şi Radu Theodoru difuza o piesă pe săptămână, până epuiza lista. Bineînţeles că marea problema era să trimiţi scrisoarea şi sigur că nu o semnai cu numele tău, dădeai un pseudonim. Aşa că mi-am zis: „tot pleacă Mioara din ţară, ia să-i dau şi plicul meu, ca să-l pună la poştă când o fi printr-o ţară civilizată.” Am întocmit lista şi ţin minte că pe prima poziţie era „Strange kind of woman” din concertul susţinut la Osaka de trupa Deep Purple. Ca pseudonim, am trecut „Oreste, fiul lui Agamemnon”. I-am dat plicul Mioarei, care mi-a promis că-l trimite unde trebuie şi am aşteptat, cu speranţa adolescentului de 16 ani. Sigur că am aşteptat degeaba, acum sunt convins că Mioara - o persoană extrem de calculată şi prudentă, l-a rupt şi l-a aruncat la gunoi, poate chiar în ziua în care a plecat la gară să ia trenul de Bucureşti.
După încă un an, iar m-am gândit să fac o combinaţie cu Mioara. Aveam vreo câteva mii de lei puşi deoparte şi i-am zis Mioarei că vreau să-mi aducă cel mai nenorocit, ultimul dintre video-casetofoanele care se pot găsi în cea mai jegoasă periferie din Haifa şi eu o să i-l plătesc - i-am spus şi câţi lei o să-i dau, era o suma convenabilă. Mi-a promis că anul viitor vine cu el. A venit pe naiba, când am întrebat-o mi-a inventat nişte bălmăjeli cu confiscări prin vamă etc. Adică, vezi Doamne, ea-l cumpărase şi venise cu el până la graniţă, dar acolo un vameş ticălos i-l luase şi urma să i-l dea înapoi la ieşirea din ţară. În clipa aia m-am lămurit definitiv şi nu i-am mai cerut nimic niciodată.
După nişte ani, eram deja student şi m-am nimerit la Sinaia când a sosit iarăşi Mioara. Continua să vină în fiecare an, dar când ştiam că apare, nu mai dădeam pe-acasă, rămâneam în Bucureşti. Aşadar m-a prins şi mi-a dăruit un sacou. Îl avea în țiplă, părea de calitate, plus că-mi venea foarte bine, aşa că mi-am zis: „ia uite, ce-o fi apucat-o pe Mioara, te pomeni că are ceva nevoie de mine, să-i fac cine ştie ce servicii”. A doua zi, pe la 10-11, Mioara era la plimbare, eram acasă doar cu mama şi m-am gândit să ies şi eu în oraş. Am luat sacoul cel meseriaș şi, în timp ce-l îmbrăcam, nu ştiu cum mi s-a agăţat mâna în ceva şi a trebuit să o scot, moment în care am văzut: în dreptul umărului stâng, căptuşeala era grosolan cusută cu o aţă groasă, urâtă şi de o culoare total aiurea. Aha, deci asta era sacoul fermecat, o gioarsă nenorocită luată de la morgă sau naiba mai ştie de pe unde, mi-am spus. Atât de rău m-am enervat încât am început să strig. Îi spuneam mamei că m-am săturat de Mioara asta care e o nesimţită, vine de ani şi ani şi stă gratis la noi în casă, mănâncă etc. şi uite, nici măcar nu e în stare să-mi aducă o haină nouă ci porcăria aia purtată de cine ştie ce gunoier prin port. Şi am ţinut-o aşa minute bune, până când, la un moment dat, am terminat de spus tot ce aveam de spus. În secunda următoare, am auzit pe cineva ciocănind la uşa: era Mioara şi mi-a fost clar că stătuse acolo, în verandă şi ascultase toate necuviinţele mele. Dar nu a zis absolut nimic. A aşteptat două zile şi apoi m-a invitat la o mică discuţie, în cursul căreia mi-a povestit că într-adevăr sacoul îl luase de la un dealer de haine second-hand, om de mare încredere, de la care se îmbracă toată familia Reichenberg şi că niciodată în 20 de ani nu i s-a întâmplat să păţească aşa ceva, drept pentru care de îndată ce se va întoarce la Haifa îl va trage pe respectivul dealer la răspundere etc. A mai zis că-i pare foarte rău şi o să îndrepte acea eroare aducându-mi la următoarea vizită un sacou adevărat şi nu mai ştiu ce alte chestii. Am zis că nu-i bai, că nu sunt supărat şi cam atât. Ce era să mai zic, ştiam că auzise toate mizeriile mele, dar făcea pe niznaiul. În orice caz, începând cu anul următor a continuat să vină la Sinaia, dar nu a mai stat la noi, ci undeva în apropiere, cu chirie. Cât despre sacoul cel nou, bineînţeles că nu l-am văzut niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu