Simțul proprietății

Am observat la Maria o reacție rapidă la orice ar putea interpreta că o acțiune potrivnică ei. Sigur că dacă îi iei un lucru, să zicem, ori anulezi o promisiune pe care i-ai făcut-o, orice copil reacționează așa. Chiar dacă îndeplinirea promisiunii e ceva aparținând viitorului, ceva pe care el încă nu-l are în proprietate, copilul se va simți cumva atacat, agresat și va reacționa. Și, de fapt, nu doar copilul. Îmi aduc aminte de o promisiune pe care mi-a făcut-o mama pe când aveam vreo 5-6 ani: „când o să împlinești 18 ani, o să te duc la Paris”.
Bineînțeles că nu m-a dus, dar eu trăisem cu gândul asta, că o să văd turnul Eiffel și muzeul Louvre, așa că nu am putut să trec peste acea frustrare. Tot așa, când eram mic, îmi spusese că pune bani deoparte pentru mine și, într-adevăr, făcuse o pușculiță în care, cu timpul, se strânsesera vreo trei sute de lei, ceea ce pentru mine reprezenta o sumă colosală. Apoi, când n-au mai fost bani în casă, mama a spart pușculița și i-a luat pe ai mei, zicând că o să mi-i pună înapoi. Nu i-a mai pus niciodată și ăsta iarăși a fost un lucru pe care nu l-am putut trece cu vederea. Așa că înțeleg perfect ce înseamnă să îi iei unui copil ceva, fie și o promisiune.

La Maria am constatat însă mai mult decât atât: nu-i convine că eu să nu mai fac un lucru pe care urma să-l fac, chiar dacă pe ea n-o interesează nicicum lucrul ăla. Asta se întâmplă în situațiile în care ar putea percepe o legătură între persoană ei și decizia mea. Spre exemplu, ieri de dimineață mă gândisem să fac o ciorbă din gâturi de curcan - una dintre chestiile cu mare căutare la noi în casă. Ciorba aia e atât de bună, încât pur și simplu mâncăm câte două-trei farfurii odată. Mariei nu-i place cine știe ce, ea e învățată cu supă de pui și „cărniță cu cartofi” - chestii pe care le gătește bunică-sa tot timpul, de când era de 25 de ani. Plus tot felul de fițe pe care le mănâncă în oraș cu maică-sa, de genul bruschete cu roșii. Și totuși, când gătesc câte ceva, gustă și ea, nimic de zis. Ieri, carevasăzică, mă pregăteam să fac ciorba cu pricina. Mă gândeam s-o sunt pe Christine, ca s-o invit la masă și chiar mă întrebam ce să pregătesc pentru felul doi, când am avut revelația faptului că și Maria și maică-sa dorm duse, că nu o să se scoale decât după prânz, cum făcuseră și cu o zi înainte, că o să fiu nevoit să fac eu toată ordinea necesară pentru pregătirea și așezarea mesei. Asta, bineînțeles, după ce cu o zi înainte vorbisem cu toții că facem împreună ceea ce trebuie etc. Și atunci mi-am zis așa: „ia stai puțin, nu mai fă nimic, dacă lucrul pe care vrei tu să-l faci nu e interesant pentru restul familiei, stai liniștit, fă-ți numai pentru tine ceva rapid, ca de atâtea mii de alte ori și gata". Simplu și eficient.
Ei bine, Maria s-a sculat pe la 11 și asta pentru că am trezit-o eu. Mâine începe școala și ea e tot cu programul răsturnat, a rămas cu el din America, așa că am trezit-o și i-am cerut să treacă la activitate: spălat, îmbrăcat, apoi citit, făcut niște mici probleme pentru matematică - din alea pe care ar fi trebuit să le facă în vacanță, dar bineînțeles că nu le-a făcut. După aia m-a întrebat cu ce vreau să mă ocup și i-am spus cam așa: „păi mă gândisem să fac ceva de mâncare, o ciorbă din aia de gâturi și ceva la felul doi, dar dacă voi dormiți și la ora asta, nu mai fac, că n-are rost”. Maria n-a zis nimic. S-a spălat, s-a îmbrăcat și a coborât la bunică-sa ca să mănânce acolo ceva. După jumătate de oră s-a întors: „Tata, de ce nu gătești? Hai, te rog, gătește" Și spunea asta cu o voce mârâită, de copil căruia i s-au luat jucăriile.
Cred că dacă într-o zi i-aș spune că nu mai folosesc o anumită cămașă, ori că nu mai pun Bach când merg cu mașina și dacă ar există o posibilitate de a lega asta de persoana ei, ar găsi-o imediat și mi-ar cere să renunț.