Anubis

Eram profesor de liceu la Sinaia, când am avut o experiență deosebit de interesantă și tulburătoare. Mă aflam într-o clasă, undeva la ultimul etaj al liceului și stăteam așezat la catedră. Elevii păreau concentrați asupra scrisului. Le dădusem extemporal și mă prefăceam că îi supraveghez. Sentimentul zădărniciei mă cuprinsese din nou: nimic din toate lucrurile alea nu avea vreun rost. Cei care pricepeau matematica puteau fi numărați pe degete. Așa că toate extemporalele și toate metodele pe care le aplicam erau, clar, pierdere de vreme. Niciodată, îmi spuneam, orice aș face, matematica nu o să fie înțeleasă de masele largi. Așa că stăteam acolo, la catedră și îmi roteam ochii prin clasă, fără a vedea nimic. Îmbinam, cum aveam să zic la un moment dat, inutilul cu neplăcutul. Brusc, am avut sentimentul că de undeva din mine, nu pot să explic de unde, cineva s-a urcat către partea dinăuntru a figurii mele și se uită prin ochii mei către clasă. Exact cum m-aș sui eu până la un geam mic, aflat sub streașină, aș scoate capul și m-aș uita pe-afară. Avea capul negru și gura alungită într-un bot ca de ogar. După un timp, s-a retras, lăsându-mă cu un fel de nostalgie - parcă îmi părea rău că plecase. Multă vreme m-am gândit la întâmplarea aia. Mi-am spus că poate e semn că o iau din loc, că trebuie să văd ce părere are un doctor sau un popă. Dar nu m-am dus nicăieri, mi-am văzut de treabă și asta a fost tot. Mi-a rămas doar întrebarea: cine să fi fost vizitatorul? Până la urmă am căpătat convingerea că nu putea fi vorba decât de Anubis - zeul vieții de apoi în Egiptul antic.

O lecție asistată

Cu un an înainte de a termina facultatea, a trebuit să țin niște lecții la un liceu, pentru că, nu-i așa, mă pregăteam să devin profesor. Sigur că la vremea aia, student fiind, aveam contact cu matematica serioasă, făceam varietăți diferentiabile și alte minunății față de care matematică de liceu nu era decât floare la ureche.

Daolică Dodă

Am promis că voi scrie despre întâlnirea de 30 de ani. Din mai multe puncte de vedere, pentru mine a fost un eșec. Dar poate că pentru ceilalți a fost OK.

Toată treaba a fost organizată de Bebe Cristescu. Pe vremea când eram elevi, ea era una dintre frumusețile școlii. Mulți dintre noi nici nu cutezam să ne imaginăm că am putea ajunge până la ea. Bebe a stabilit locul faptei: un hotel din Predeal.

Cum mi-am iritat la maximum colegele

Cred ca acolo eram inca profesor de matematica si purtam parul lung. Sper sa mai gasesc ceva poze "de epoca". In orice caz, am purtat parul lung doar asa, ca fronda, deja constatasem ca nu-mi mai sta bine, ca in vremea studentiei, dar de ce se nu-i irit eu pe dinozaurii din liceu, care ma terorizasera cu "tinuta" pe vremea cand eram elev?. Imi amintesc urletele isterice ale unor profesoare cand prindeau cate o eleva cu fusta prea scurta, ori cu buzele rujate, sau cu unghiile date cu oja. Ei bine, acele profesoare acum imi erau colege si sunt absolut convins ca iritarea lor era maxima si continua in ce ma priveste, pentru ca nu-mi mai puteau cere sa ma tund. Ar fi facut-o ele, nu-i vorba, chiar daca eram profesor si nu elev, insa venise revolutia si le era frica. 

Sanii oraculari

In vremea cand faceam liceul, circulau printre noi asa-numitele oracole. Astea erau niste caiete pe care le dadeai colegilor ca sa scrie ceva pentru tine. Sigur ca daca oracolul lui X ajungea la tine printre ultimii, aveai prilejul sa vezi ce i-au scris lui X ceilalti colegi. Puteai sa afli, de exemplu, ca o anumita fata simtea nevoia sa scrie ceva mai special si atunci puteai sa-l iei pe X peste picior sau sa ii spui magarii fetei respective. Asa erau baietii pe vremea aia, acum nu am idee cum se petrec lucrurile.