Doi poeti, doua stele

La steaua
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poema finala

Eu trebuie sa beau, sa uit ceea ce nu stie nimeni
Ascuns în pivnita adânca, fara a spune un cuvânt
Singur sa fumez acolo nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pamânt...

Pe strada urle viata, si moartea
Si plânga poetii poema lor vana...
Stiu...
Dar foamea grozava nu-i gluma, nu-i vis --
Plumb, si furtuna, pustiu,
Finis...

Istoria contemporana...
E timpul... toti nervii ma dor...
O, vino odata, maret viitor.

Eu trebuie sa plec, sa uit ceea ce nu stie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fara a spune un cuvânt
Singur sa ma pierd în lume, nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pamânt...

Oboseala

Pare că încep să obosesc de toate. Nu fac nimic din care să nu mai fi făcut, mă sperie gândul că mereu şi mereu, cât mai am de trăit, voi face aceleaşi lucruri. Sigur, o să mi se spună că pot face multe chestii la care nici nu am visat - să mă duc în Nepal, să mă scufund cu submarinul şi multe altele. Dar eu îmi amintesc ce a spus un călugăr din cei mari - Antonie sau Siluan, nu mai ştiu. El a zis ceva de genul "Unde să te duci? Ce să afli? Toate sunt aici: pământul, apa, aerul, focul. Oriunde te vei duce tot pe astea o să le găseşti". Simt în celule dreptatea acelui călugăr. Apoi, perfid, gândul îmi zboară la Bacovia:

Bacovia la Vama

Am fost in excursie pana la Radauti. O sa pun poze, o sa scriu. Chestia e ca nici nu m-am intors bine si a inceput o ploaie incredibila. Aproape nu se mai aude nici trenul care trece la cativa metri de casa. Bineinteles ca mi-am adus aminte de Bacovia

Ploua, ploua, ploua,

Vreme de betie

Si s-asculti marfarul

Ce melancolie!

O frunza vesteda

De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.

Sentiment post-pascal

George Bacovia - Poemă finală

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeni
Ascuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo, nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viata, si moartea
Si plângă poetii poema lor vana...
Stiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis --
Plumb si furtună, pustiu,
Finis...

Istoria contemporană...
E timpul... toti nervii ma dor...
O, vino odată, măret viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu stie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Sanii oraculari

In vremea cand faceam liceul, circulau printre noi asa-numitele oracole. Astea erau niste caiete pe care le dadeai colegilor ca sa scrie ceva pentru tine. Sigur ca daca oracolul lui X ajungea la tine printre ultimii, aveai prilejul sa vezi ce i-au scris lui X ceilalti colegi. Puteai sa afli, de exemplu, ca o anumita fata simtea nevoia sa scrie ceva mai special si atunci puteai sa-l iei pe X peste picior sau sa ii spui magarii fetei respective. Asa erau baietii pe vremea aia, acum nu am idee cum se petrec lucrurile.