George Bacovia - Poemă finală
Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeni
Ascuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo, nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...
Pe stradă urle viata, si moartea
Si plângă poetii poema lor vana...
Stiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis --
Plumb si furtună, pustiu,
Finis...
Istoria contemporană...
E timpul... toti nervii ma dor...
O, vino odată, măret viitor.
Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu stie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...
Ascuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo, nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...
Pe stradă urle viata, si moartea
Si plângă poetii poema lor vana...
Stiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis --
Plumb si furtună, pustiu,
Finis...
Istoria contemporană...
E timpul... toti nervii ma dor...
O, vino odată, măret viitor.
Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu stie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...
Poezia simbolista,ma fascina in liceu(chiar si acum imi place aceasta poezie):Petica,Bacovia,Macedonski si mai ales Minulescu.
RăspundețiȘtergereImi aduc aminte ca nu aceeasi impresie mi-a provocat poezia eminesciana;iata o chestie interesanta pentru unii.
George Bacovia Lacustra
RăspundețiȘtergereDe-atitea nopti aud plouind,
Aud materia plingind...
Sint singur, si mă duce un gând
Spre locuintele lacustre.
Si parca dorm pe scinduri ude,
In spate mă izbeste-un val --
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri mă gasesc...
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.
De-atitea nopti aud plouind,
Tot tresarind, tot asteptind...
Sint singur, si mă duce-un gând
Spre locuintele lacustre.
mie mi-a placut Blaga ! mai ales Trei fetze!
RăspundețiȘtergereCarmen,asta iti place?Este poezia mea de suflet!
RăspundețiȘtergereShare
Texte de acelaşi autor
Traduceri ale acestui text
0
Comentariile membrilor
print e-mail
Vizionări: 9809 .
Lacrimile
poezie [ ]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Lucian Blaga [Lucian_Blaga ]
2007-11-10 | | Înscris în bibliotecă de Miriam Cihodariu
Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".
Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.