marți, 26 aprilie 2011

Sentiment post-pascal

George Bacovia - Poemă finală

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeni
Ascuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo, nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viata, si moartea
Si plângă poetii poema lor vana...
Stiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis --
Plumb si furtună, pustiu,
Finis...

Istoria contemporană...
E timpul... toti nervii ma dor...
O, vino odată, măret viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu stie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...




4 comentarii:

  1. Poezia simbolista,ma fascina in liceu(chiar si acum imi place aceasta poezie):Petica,Bacovia,Macedonski si mai ales Minulescu.
    Imi aduc aminte ca nu aceeasi impresie mi-a provocat poezia eminesciana;iata o chestie interesanta pentru unii.

    RăspundețiȘtergere
  2. George Bacovia Lacustra

    De-atitea nopti aud plouind,
    Aud materia plingind...
    Sint singur, si mă duce un gând
    Spre locuintele lacustre.

    Si parca dorm pe scinduri ude,
    In spate mă izbeste-un val --
    Tresar prin somn si mi se pare
    Ca n-am tras podul de la mal.

    Un gol istoric se intinde,
    Pe-acelasi vremuri mă gasesc...
    Si simt cum de atita ploaie
    Pilotii grei se prabusesc.

    De-atitea nopti aud plouind,
    Tot tresarind, tot asteptind...
    Sint singur, si mă duce-un gând
    Spre locuintele lacustre.

    RăspundețiȘtergere
  3. mie mi-a placut Blaga ! mai ales Trei fetze!

    RăspundețiȘtergere
  4. Carmen,asta iti place?Este poezia mea de suflet!


    Share
    Texte de acelaşi autor




    Traduceri ale acestui text
    0

    Comentariile membrilor

    print e-mail
    Vizionări: 9809 .



    Lacrimile
    poezie [ ]

    - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
    de Lucian Blaga [Lucian_Blaga ]

    2007-11-10 | | Înscris în bibliotecă de Miriam Cihodariu


    Când izgonit din cuibul veşniciei
    întâiul om
    trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
    îl chinuiau mustrându-l
    lumina, zarea, norii - şi din orice floare
    îl săgeta c-o amintire paradisul -
    Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

    Odată istovit de-albastrul prea senin
    al primăverii,
    cu suflet de copil întâiul om
    căzu cu faţa-n pulberea pământului:
    "Stăpâne, ia-mi vederea,
    ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
    c-un giulgiu,
    să nu mai văd
    nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
    căci vezi - lumina lor mă doare".

    Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
    îi dete - lacrimile.

    RăspundețiȘtergere

După mine!