Lovitura duhovnicului orb

Mi-am adus aminte azi dimineață, în timpul plimbării cu Richi, de Teofil Pârâian, duhovnicul orb de la Sâmbăta de Sus. Întâmplarea a făcut să ajung la el, acum vreo zece ani. Pe vremea aia, eram „în vorbă” cu Liliana, dar nu ne gândeam încă la căsătorie. Ea venea cât putea de des la Sinaia, eu mergeam cât puteam de des la Timișoara.
Drumul către Timișoara trece prin Sâmbăta de Jos și, de acolo până la Mănăstirea Brâncoveanu unde viețuia Părintele Teofil, nu sunt decât cinci minute. Liliana îl știa, pentru că bătrânul duhovnic venea des la Timișoara să le vorbească studenților. M-am dus și eu odată la o conferință studențească de-a părintelui, însă, ca să fiu sincer, nu am fost prea impresionat. Dar poate că totul ține de starea de moment.

În orice caz, într-o bună zi ne-am dus la Mănăstirea Brâncoveanu, în Sâmbăta de Sus. Niște locuri superbe, cu priveliști deosebite (păcat că Părintele Părăian nu se putea bucura de ele). Ne-am plimbat prin poienile înflorite din apropiere, am vizitat mănăstirea, după care mi-a venit ideea să-l caut pe duhovnicul orb și să văd dacă nu mă primește să mă spovedesc. Am vorbit cu un călugăr care trecea prin curte, i-am spus ce doresc, a intrat într-o chilie și - minune - Părintele Părăian mi-a transmis să-l aștept. M-am mai învârtit pe-acolo și, după o vreme, a venit. M-a dus într-un fel de foișor, am închis ușa, am îngenuncheat și am început să-i spun din păcatele mele. Sincer să fiu, unele mi se păreau extrem de mari și nici acum nu cred că am exagerat. Părintele Teofil m-a ascultat liniștit până la capăt, apoi mi-a pus o întrebare: „Bine faci?”. M-am gândit că nu pot găsi rapid un exemplu de situație în care i-am făcut cuiva recent vreun bine cu bună știință. Așa că am răspuns evaziv: „Știu doar că nu fac rău”. La care Părintele Părăian mi-a spus: „Înseamnă că ești la nivelul mortului. Nici mortul nu face rău, dar nu face nici bine”.
Adevărul este că m-a impresionat foarte puternic această replică. Nu mă gândisem niciodată la bine și rău în astfel de termeni. Cred că nu am mai știut ce să zic. Părintele Părăian s-a ridicat, m-am ridicat și eu, apoi a întins mâinile către mine. Instinctiv m-am apropiat, iar el m-a cuprins în brațe și m-a strâns la piept. Am văzut, fără nicio exagerare, cum i se luminează fața, cum prinde să strălucească de parcă ar fi fost o formă turnată, scoasă din cuptor. După ce a trecut momentul, mi-a cerut să mă las de fumat, pentru că până nu mă las nu-mi dă voie să mă împărtășesc. Apoi a zis că trebuie să se ducă la slujbă - era ora.

Când i-am povestit, Liliana s-a mirat vizibil: „Cum, chiar te-a îmbrățișat?” Probabil că i se părea ceva ieșit din comun. Eu, însă, cred că Părintele Părăian a vrut să-mi transmită efectiv ceva din căldura lui sufletească. Am plecat de-acolo într-o stare de spirit deosebită.
Peste un an, m-am lăsat de fumat și cred încă și acum că am fost ajutat de duhovnicul orb.
Timpul a trecut, m-am mutat la Timișoara și am avut tot mai puține prilejuri să trec pe la Sâmbăta. Când, însă, mi-a fost cel mai greu, m-am dus special. Maria era mică, avea doi ani și eram cuprins de o frică irațională că o să o pierd. Mi se părea că e atât de plăpândă... Pur și simplu, la fiecare plâns al ei, mă gândeam că se întâmplă ceva iremediabil. Mai mult, îmi pierdusem aproape complet orice urmă de credință și de speranță, viața părea că nu are niciun sens. Eram singur de tot într-un oraș străin, cu tot ceea ce mă definise până atunci lăsat în urmă, la peste patru sute de kilometri, într-un orășel de munte, Sinaia, oh, Sinaia...
Așa că m-am dus la Părintele Teofil pentru a doua oară. De data asta lucrurile erau schimbate. Am vorbit iarăși cu un călugăr și i-am spus ce doresc, dar el mi-a răspuns că Părintele Părăian nu se simte foarte bine și nu primește vizitatori. Am insistat, spunându-i că vin tocmai din Timișoara și atunci a acceptat să meargă să-l anunțe că sunt acolo. Probabil că duhovnicul orb avea o slăbiciune pentru orașul de pe Bega și mă gândesc că și-o fi închipuit că îl caută cineva în legătură cu conferințele lui de la Universitate. Așa că sunt convins că a fost puțin dezamăgit când i-am spus ce e cu mine. M-a invitat în chilia lui, de fapt într-un fel de vestibul, m-a poftit să iau loc și eu am început: „Părinte, sunt măcinat de spaime, mi-am pierdut credința, cred că toate sunt posibile din ce scrie în Evanghelii, mai puțin că Iisus este însuși Dumnezeu, nu mai găsesc niciun sens, deși am un copil și el ar trebui să confere sens vieții mele." Și am continuat să îmi deșert sufletul acolo, în chilia lui Teofil Părăian. Ca și data trecută, m-a ascultat până la capăt, apoi mi-a zis: „Unele lucruri trebuie să le crezi așa cum sunt”. Apoi s-a ridicat: „Trebuie să merg la slujbă, acum”. Totul părea ciclic. Dar îmbrățișarea nu a mai venit, nici lumina de pe fața lui.

„Și eu? Eu ce să fac?”, l-am întrebat, cu oarecare disperare, pentru că simțeam că nu o să găsesc niciun răspuns.
„Ce să faci, nu mai fă nimic”, am auzit glasul duhovnicului orb. „Stai așa, nu mai fă nimic”.
Asta a fost tot. Dar ce lovitură... Mi-am închipuit fel de fel de scenarii, care de care mai oribil. Mi-am spus că pentru mine nu mai este nicio șansă. Apoi m-am gândit că Pârâian văzuse niște lucruri atât de înfiorătoare, încât nici chiar el nu știa ce sfat să îmi dea. A fost cumplit.
Apoi, cu trecerea timpului, am ajuns la o altă ipoteză. Poate că Pârâian mi-a spus să nu mai fac în plus față de ce făcusem până atunci. Adică, de fapt, să rămân pe loc, ca să nu înaintez în direcția negativă. Un fel de asigurare că dacă nu merg mai departe, e bine. „Ai făcut destule rele, nu mai fă și altele, rămâi aici unde ești” ar fi putut să fie sensul celor spuse de Pârâian.
Între timp, duhovnicul orb a murit. Chiar dacă aș vrea, nu mai am cum să merg la el pentru a treia oară, ca să-l rog să-mi spună la ce s-a referit atunci.