Ce este un liberal?

Văd pe FB postarea unui prieten virtual luată din timeline-ul cuiva care, probabil, îi este lui prieten virtual. O postare despre românii care au plecat să muncească în străinătate și au revenit în țară acum, cu pandemia. Reproduc aici textul, care mi se pare neprețuit pentru a înțelege gradul de confuzie în care se află bună parte dintre oameni, indiferent de opțiunea lor politică:

Clonc, Clonc, Clonc și Ța, Ța, Ța

Stau la masa din bucătărie, cu cafeaua în față. Altceva nu am - n-am pregătit nimic pentru ziua de azi. Ce dacă e Crăciunul? N-am ținut post, n-am mers la biserică, n-am făcut fapte bune, cât despre gânduri, nu știu câtă lume ar suporta să mi le afle chiar și pe cele mai nevinovate. Și atunci de ce să mă fi pregătit? Pentru o zi ca oricare alta? Pentru o zi cum au mai fost atâtea și care, în trecerea lor spre uitare, nu au schimbat nimic din mersul meu către starea de azi? 

O întâmplare cu Pere Bessó

Pe data de 8 iunie 2014, la scurtă vreme după ce mă apucasem să urc pe Facebook din poeziile mele, m-am trezit cu un mesaj de la un anume Pere Bessó, în care am găsit traducerea în catalană a uneia dintre poezii, intitulată „Noi doi”. Nu mi se părea cea mai grozavă din tot ce scrisesem, așa că m-am mirat puțin. Cerecetând, am aflat că Pere Bessó e nu doar poet, ci și un fel de predicator sau așa ceva. Pun aici poezia și traducerea, după care nedumeririle pe care această întâmplare le-a generat.

Palada, Goțiu și dodonii vadimiști

Ieri, în pauza emisiunii la care erau invitați, senatorul Mihai Goțiu și sociologul Mirel Palada au avut o altercație. Palada a tăbărât cu pumnii pe Goțiu și l-a umplut de sânge. Punct. Nu are niciun sens să discutăm despre ce a zis Goțiu înainte, despre ce schimburi de replici au avut loc în direct etc. Tot ce contează acum este că astăzi, în România mileniului trei, un individ care nu este vreun needucat din periferiile Brăilei, își rezolvă problemele cu pumnul. Exact ca un căruțaș beat. 

Cum am devenit violator

Discutând, unii oameni fac comparații. De multe ori, ele se potrivesc. Uneori însă, vin ca nuca-n perete. În timpul unei conversații obișnuite, a unei pălăvrăgeli, recurgerea la comparații poate părea cumva nelalocul ei. Nu cred că spune multă lume „am fost la piață și la zona cu fruncte parcă eram într-o livadă”. Comparațiile sunt utilizate, în general, atunci când omul vrea să descrie ceva neobișnuit, pe care interlocutorul lui îl poate imagina mai bine dacă are termen de comparație. Spre exemplu, un amic de-al meu care a văzut în pădure un mistreț, mi-a povestit: „era cât o catedră”. 

O încercare de diversiune jegoasă

De câte ori, după 1989, „ciuma roșie” a fost atacată în vreun fel, purtătorii ei de cuvânt au replicat prin manipulări și diversiuni jegoase, care stârnesc greața oamenilor normali. Acum, când lumea e în stradă, evident că vectorii „ciumei roșii” au intrat din nou în pâine. Ceea ce scriu ei pe bloguri, pe Facebook ori pe site-urile ziarelor este în aceeași linie în care se exprima Hrebenciuc, tăticul lor neoficial, astăzi pușcăriaș de bază. O să mă refer la o manipulare atât de străvezie, încât chiar mă mir cum de o lansează, pentru că eu cred că se prinde de făcătură și un boschetar care nu s-a mai trezit din beție de 27 de ani.

Educație românească printre gunoaie

Zilele trecute am urcat pe peretele meu de Facebook un clip în care se poate vedea un desen animat cu titlul „Un motan cât un pisoi”. Textul, în esență, spune cam așa:

„Un motan cât un pisoi
Stă pe-o ladă de gunoi
Și tot caută în el
Să găsească-un șoricel.”

După care motanul se însoară și continuă să caute în gunoi, de data asta însă „hrană pentru opt pisoi”.

Femeia și cratița

Posibilitatea de a invoca principiul corectitudinii politice a determinat multe doamne și domnișoare sensibile să atace vechile tabu-uri. Unul dintre ele este acela care pretinde că femeia trebuie să stea la cratiță. Încă mai există în România o sumedenie de bărbați care se căsătoresc doar ca să aibă pe cineva care să le gătească și să le spele, în vreme ce ei stau la cârciumă. Femeia, spun aceștia, nu are altceva de făcut decât să vadă de casă, nicidecum să muncească undeva și cu atât mai puțin – Doamne ferește – să câștige mai bine decât un bărbat.

Cazul Olivia Steer

Această femeie, Olivia Steer, care se bucură de o anumită notorietate în urma faptului că a fost prezentatoare la un post de televiziune, a lansat în oceanul Internetului mai multe idei cel puțin bizare: femeile nu trebuie să facă mamografie, copiii nu trebuie să fie vaccinați, cancerul se vindecă de la sine și altele asemenea. Sigur că într-o țară liberă, fiecare poate susține orice fel de idei, câtă vreme nu încalcă vreo lege. Olivia Steer ar putea susține, de exemplu, că spălatul pe dinți este cancerigen, că mersul încălțat conduce la depresie, că bătutul din palme la concert afectează urechea internă și câte altele.

Cortina

În cele din urmă, am înțeles un adevăr fundamental. Anume că între oameni există o cortină străvezie, pe care toată lumea detestă să o dea la o parte. Dacă s-ar putea ca nimeni să nu interacționeze în mod nemijlocit cu semenii săi ar fi ideal. Și pentru asta avem, astăzi, internetul. Fiecare se descarcă pe Facebook, pe blog, pe mail, pe chaturi și pe unde mai apucă. După care consideră că nu mai e nimic de făcut în plus. 

Ură, vulgaritate și venin

Am, de la o vreme, diverse revelații privind felul în care mă văd oamenii. Acum o lună, o foarte bună prietenă mi-a spus că s-a lămurit în ce mă privește: sunt un om care nu ia absolut nimic în serios, nici măcar pe sine însuși. Și, trebuie să mărturisesc, i-am dat dreptate. Nu iau nimic în serios, nici măcar răul care mă împresoară, nici moartea care se tot apropie. E un mod de a scăpa de toate amenințările.

Facebook - viața în oglindă

Trebuie să recunosc că FB este o sursă continuă de învățături despre lume și viață. Comportamentul celor care intră aici este cel pe care-l au și în afară. Au loc trădări, se minte, se petrec mici drame, oamenii se îndrăgostesc, se despart, se fac declarații, se fură, se amenință etc. Dacă ți se pare simplu să închizi calculatorul și să spui că toate sunt doar virtuale, te înșeli: toate sunt reflexii ale vieții reale și multe au consecințe reale pentru cei care se implică. E ca și cum ai privi oamenii printr-o oglindă, dar din când în când ar zbura către tine câte o piatră care te-ar lovi în tâmplă. 

Repudierea imaginației

Am publicat zilele trecute o poezie - mai bine zis am urcat-o pe Facebook, unde am o pagină dedicată inspiraţiilor mele poetice. Am primit likes, unii cititori m-au felicitat, alţii au dorit să comenteze. Cineva a mers mai departe - întrucât i-a plăcut mult poezia respectivă, a sharuit-o pe propria sa pagină de Facebook. Acolo văzând-o, o doamnă care nu ştia de mine i-a dat un like şi a adăugat un comentariu care mie mi se pare fantastic:

Viclenia la 20 de ani

Mi-am adus aminte de existența unui tip de om, pe care îl poți întâlni deseori atunci când ai ceva care poate prezenta interes pentru alții. E vorba de escrocul sentimental, care știe cum să te ia ca să obțină de la tine ceea ce-i trebuie. Unul dintre acești indivizi mi-a scris într-o zi pe Facebook și am purtat următorul dialog:

Escroc Sentimental

Salut Raul

Ce mai faci?

Cum esti?

Un măr și-o pară

Am avut de curând o discuție pe Facebook (unde altundeva) pe tema liberului arbitru. Eu susțineam, laolaltă cu adepții determinismului, că dacă Dumnezeu este omniscient, înțelegând prin asta inclusiv cunoașterea viitorului, atunci eu nu mai am libertatea de a alege, întrucât întotdeauna alegerea mea va fi cea pe care o știa Dumnezeu de la bun început. Faptul că o ființă atotputernică și omniscientă ȘTIE că eu, pe data de 22.11 voi urca pe Facebook o poză cu Charles de Gaulle este o constrângere pe care el o exercită asupra mea. Pot să-mi închipui că am ales de unul singur să urc poza și că dacă nu aveam chef n-o urcam, dar asta este doar o amăgire: cum aș fi putut să n-o urc, câtă vreme Dumnezeu știa că o voi urca? Ar fi însemnat să fac altfel decât știa Dumnezeu! Dar el este atotștiutor!

Pișatul ca revanșă

Scrie un băiat pe Facebook așa: „dragii mei prieteni, cunostinte si colegi, care va stiti ca aveti vreo legatura de orice fel cu mine, dati-va la o parte si feriti-va, va rog, pentru ca urmeaza sa ma pis pe toti cei care isi pun steaguri la profil si de asemenea, sa ma pis si pe cei care ii arata cu degetul pe cei care isi pun steaguri la profil, aratand cat sunt ei de speciali. eu va urez o seara frumoasa de sambata si va invit pe toti sa nu mai fiti oi in turma ca o sa va doara rau mai tarziu. pup dulce!”

Afara din lista de prieteni!

Am, ca tot romanul, cont pe Facebook. Postez aproape zilnic cate ceva acolo. In cei cativa ani de cand tot scriu, mi-am facut cateva sute de prieteni - in acceptiunea pe care o da Facebook acestei notiuni. Unii dintre ei imi sunt prieteni si in lumea reala. Pe altii nu-i cunosc neam. Am, insa, o teorie: daca cineva imi cere prietenia online, inseamna ca impartaseste cu mine anumite valori. Asa fac si eu - cer prietenia unor oameni care mi se pare ca au ceva comun cu mine. Nu i-as cere prietenia cuiva care posteaza cu precadere cadavre de animale, sa zicem.

Filosofie de doi bani pe Facebook

Circulă pe FB, adunând zeci de mii de likes, o filosofare de doi bani cu următorul text: "Don't waste one more moment of your beautiful life, worrying about what was or what might be". Cu alte cuvinte, nu-ți mai bate capul cu ceea ce a fost sau cu ceea ce ar putea să se întâmple. Dacă o faci, înseamnă că irosești clipele neprețuite ale minunatei tale vieți.

Patima pentru "pufosenii" - boala fara leac

Am trait s-o vad si pe asta: persoane care iubesc cainii pana dincolo de limita normalului, exprima liber pe Facebook opinia ca domnul si doamna Anghel - adica parintii copilului sfasiat de caini intr-un parc bucurestean - ar trebui bagati la puscarie pentru instigare la ura, crima si masacru national. 

De ce adica ar trebui sa pateasca oamenii aia asa ceva? Pentru ca dupa ce si-au ingropat copilul, s-au luptat din rasputeri ca situatia cainilor vagabonzi sa fie reglementata in Romania, exact cum este in Germania. Ori asta presupune ca animalele trebuie sa fie stranse, duse in locuri speciale si acolo, daca nu le revendica nimeni, omorate. Asadar, in mintea unor iubitori patologici de caini, familia Anghel trebuie sa infunde puscaria si nu oricum, ci pentru acuzatii comparabile cu cele care le-au fost aduse nazistilor. 

Ion Iliescu - un om politic respectabil

M-am tot intrebat de-a lungul vremii: cum naiba se explica faptul ca oameni din generatia mea, crescuti in aceleasi privatiuni si nemultumiri, care au facut ca si mine un liceu si o facultate in timpul carora s-au izbit de multe ori de obtuzitatea sistemului ceausist, de barierele puse de activistii de partid, de sfidare, aroganta, nedreptate, abuz etc, oameni care au lucrat pana la Revolutie in locuri unde au fost umiliti, calcati in picioare de sefi analfabeti pusi de PCR, cum naiba, asadar, pot sa fie oamenii astia de partea lui Ponta.