Ispravile lui Pacala (2)

Vânzarea

Scoală-te din somn, băiete, când de ziuă s-a crăpat,

Du la iarbă pe Joiana, să ţi-o duci la adăpat!...

Uite-o! vrea să intre-n holdă... n-o lăsa la grâu... aleargă!

Noaptea: vezi, din bătătură, vrun om rău să nu ţi-o şteargă!

Trebuia, şi zi şi noapte, slugă, păzitor să-i fie.

Nu era făcut el însă după d-astea să se ţie!

“Să mă zbucium eu atâta, pentr-o vacă?... Până când?...

Şi de ce, la urma urmei?... Ia mai bine hai s-o vând!

Să mă scap!...”

Aşa Păcală, hotărându-se-ntr-o zi,

Îşi luă de funie vaca, şi-nspre târg cu ea porni.

Ispravile lui Pacala (1)

Moştenirea

Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multă!

(Sănătate, de la Domnul, celor care mă ascultă!)

Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,

într-un sat, trăia — se zice — un moşneag, ce-avea trei fii.

Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni şi când mai răi,

Când mai dezgheţaţi la minte, când mai proşti, sărman de ei.

Cel mic însă... altă fire! Suflet bun, dar mult poznaş.

Ca să facă el vreun lucru, cum se făptuieşte, aş!

Toate le făcea sucite şi pe dos, de te-ncruceai.

Un nătâng, un gură-cască îţi părea — când îl vedeai.

Îi ieşeau la capăt însă toate-aşa de minunat,

Că, de fapta-i săvârşită, locului stăteai mirat.