Ieri s-a încheiat episodul Breaza 2012-2013. După o săptămână de experimentat împreună cu Gogol străvechiul îndemn al lui Horațiu „Carpe diem”, a trebuit să mă întorc la Timișoara, de unde voi pleca azi spre Germania. Pentru prima dată mi-a venit extraordinar de greu să mă desprind de-acolo. Pe de-o parte îmi era dor de Maria, pe de alta aș mai fi rămas să mă bucur de ceea ce aș putea numi „trai pe vătrai”.
Am plecat pe la 18:30 din Breaza, cu Gogol conducând într-un stil pe care mi-e greu să-l descriu, dar care se dovedește a fi de succes. Tot drumul am ascultat Chavela Vargas, care se pricepe de minune să-i facă omului despărțirea cât mai grea. Mă uitam cum se rostogolesc luminile în depărtare și, brusc, m-a podidit sentimentul de neînlăturat că în acele clipe și în cele care aveau să vină, se petrecea un lucru complet absurd: un individ ca mine, plin de păcate, netrebnic, un nimeni absolut a cărui eventuală dispariție nu ar simți-o nici măcar bichonii mei - Cindy și Richi, așadar un individ pe care unora le-ar putea veni greu să-l deosebească de o simplă grămadă de carne uitată pe o masă de abator, era dus cu mașina către aeroport, de unde avea să-l preia un avion pentru a-l căra la Timișoara, unde urmau să-l aștepte soția și copilul pentru a-l duce acasă, unde îl aștepta o bătrână pregătită cu mâncare și băutură. Ce desfășurare de forțe - îmi spuneam - pentru a mă transporta pe mine - ultimul dintre ultimii, de la Breaza la Timișoara... Ce irosire de timp, de voință, ce costuri... Mă gândeam că singurul lucru rațional ar fi ca Gogol să tragă pe dreapta și să mă împingă cu piciorul ca pe un sac de cartofi, între brazdele câmpului, ca să ma transform acolo, lent, în țărâna din care am venit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu