Directorul si cancelarul

Cum spuneam, pana la urma mi-a venit gandul cel bun in legatura cu traducerea povestilor mele. Mi-am spus asa: frate, ai incercat o multime de variante, n-a mers niciuna; ai apelat la prieteni si cunostinte, n-ai facut nimic; ai dat cartea si traducerea ambelor profesoare ale Mariei, n-au zis nimic; ia du-te du direct la Mr. Pearson, unul dintre directorii scolii - il cunosti, e un tip de soi, vorbeste engleza ca Sean Connery; pana la urma, incercarea moarte n-are, vezi ce zice, poate e de acord sa te ajute, poate nu, dar, vorba lui McMurphy, macar ai incercat. 

Conjurația imbecililor

Una dintre cărţile pe care eu le consider esenţiale se numeşte „Conjuraţia imbecililor”. A fost scrisă de un american pe nume John Kennedy Toole. Titlul original este „A confederacy of dunces”.
Personajul principal al cărţii este un anume Ignatius, în care coexistă câte ceva din câţiva mari eroi ai literaturii universale: este şi puţin Don Quijote, şi niţel McMurphy, şi oleacă Falstaff. Probabil că el este imaginea chiar a lui Toole - un om care nu a acceptat sistemul şi până la urmă a fost înfrânt de el.
În 1969, după ce încercase zadarnic să publice acest roman, John Kennedy Toole a pus capăt unei relativ lungi perioade de depresii, alegând să se sinucidă. Mama lui, Thelma, a intrat la rândul ei în depresie şi s-a refăcut abia după vreo doi ani, timp în care manuscrisul cărţii s-a prăfuit, uitat pe un dulap. Apoi, Thelma a luat decizia: va încerca să publice cartea. S-a adresat, aşadar, rând pe rând, editurilor americane importante. Tot rând pe rând, acestea au returnat manuscrisul, ca fiind nepublicabil. „De fiecare dată când l-am primit înapoi, am murit puţin”, zicea mai târziu Thelma.

Ignatius

John Kennedy Toole

Ciutura de la Sâmbăta

La Sâmbăta de Sus, acolo unde a sălăşluit Teofil Pârâian. La întoarcerea din Breaza, m-am abătut pe-acolo împreună cu Maria şi Michelle. La un moment dat am ajuns lângă o fântână şi m-am gândit să scot nişte apă. Am coborât ciutura cu ajutorul lanţului, am auzit apa plescăind, am tras de lanţ şi când ciutura a ajuns sus, am văzut că era goală. Nu-i nimic, am mai încercat odată - acelaşi rezultat. A treia oară, Maria s-a gândit să mă filmeze - ciutura era tot goală.

O scena dintr-un cuib de cuci

        — Mai las-o naibii, zice McMurphy. M-am săturat să vă privesc pe voi, un adevărat cârd de babe; când Cheswick şi cu mine o să ieşim cu forţa de-aici, pe Dumnezeul meu dacă n-am să bat uşa în piroane după noi. Voi, băieţi, mai şedeţi aici; mămicuţa voastră probabil că nu v-ar da voie să treceţi strada.

         — Zău? Aşa va să zică? Fredrickson s-a apropiat în spatele lui McMurphy. O să-ţi ridici pur şi simplu unul din bocancii ăia de bărbat dat dracului şi-o să culci uşa la pământ? Eşti tare, n-am ce zice.

         McMurphy nici nu se uită la Fredrickson; a aflat că acesta poate face pe nebunul din când în când, dar că nu-i vorba decât de maimuţăreală care păleşte la prima sperietură.