Mizeria politicii

Îmi scrie o prietenă cam aşa: „Stau şi mă uit la postările tale şi văd, în ultima vreme, numai politică, de care mi-e silă; unde sunt frumoasele poveşti pe care le urcai înainte?”. Evident că asta m-a făcut să cad pe gânduri. O avea dreptate prietena mea? E prea multă politică în blogul meu? E o eroare să scrii despre politică? Nu-i mai important de mii de ori să te ocupi de literatură, de muzică, de logică sau de filosofie?

Disprețul și batjocura

Îmi place să urc poze pe blogul meu şi pe zidul pus la dispoziţie de Facebook. Foarte mulţi oameni fac lucrul asta, deci nu sunt un original. Dacă te uiţi la pozele care sunt urcate, le poţi clasifica rapid: poze de familie, poze cu animale, flori, prăjituri, peisaje etc. Desigur, eu vorbesc aici despre pozele făcute de utilizatorii FB, sau de fotografii profesionişti. Nu am nicio clipă în vedere imaginile procesate de diverşi pricepuţi în photoshop şi nici pozele cu mesaj creştin, moral, filosofic etc, alea în care se ia un trandafir şi se scrie pe el un text de genul „Frumuseţea are nevoie de spini” etc.

Conjurația imbecililor

Una dintre cărţile pe care eu le consider esenţiale se numeşte „Conjuraţia imbecililor”. A fost scrisă de un american pe nume John Kennedy Toole. Titlul original este „A confederacy of dunces”.
Personajul principal al cărţii este un anume Ignatius, în care coexistă câte ceva din câţiva mari eroi ai literaturii universale: este şi puţin Don Quijote, şi niţel McMurphy, şi oleacă Falstaff. Probabil că el este imaginea chiar a lui Toole - un om care nu a acceptat sistemul şi până la urmă a fost înfrânt de el.
În 1969, după ce încercase zadarnic să publice acest roman, John Kennedy Toole a pus capăt unei relativ lungi perioade de depresii, alegând să se sinucidă. Mama lui, Thelma, a intrat la rândul ei în depresie şi s-a refăcut abia după vreo doi ani, timp în care manuscrisul cărţii s-a prăfuit, uitat pe un dulap. Apoi, Thelma a luat decizia: va încerca să publice cartea. S-a adresat, aşadar, rând pe rând, editurilor americane importante. Tot rând pe rând, acestea au returnat manuscrisul, ca fiind nepublicabil. „De fiecare dată când l-am primit înapoi, am murit puţin”, zicea mai târziu Thelma.

Ignatius

John Kennedy Toole

O isprava a lui Don Quijote

Despre ceea ce i s-a întîmplat cavalerului nostru după plecarea de la han

Se crăpa de ziuă cînd Don Quijote plecă de la han, voios nevoie mare, mulţumit cum nu se mai poate şi pînă într-atît de tulburat că se vedea armat cavaler, încît fericirea îi da ghes să gonească în galop, cît o ţineau pe mîrţoagă chingile. Dar amintindu-şi sfaturile gazdei în privinţa lucrurilor atît de trebuincioase pe care era nevoie să le aibă cu el, mai cu seamă banii şi rufăria, hotărî să se întoarcă acasă şi să-şi ia de toate, ba şi un scutier pe deasupra, făcîndu-şi socoteala să-l tocmească pe unul din plugarii cu care se învecina, om sărman şi împovărat de copii, dar cît se poate de nimerit pentru slujba de scutier al unui cavaler. Cu acest gînd îl îndrumă către satul lui pe Rocinante, care, simţind că se apropie de iesle, începu să depene din picioare cu atîta foc, încît părea că nici nu mai atinge pămîntul cu copita. Nu bătuse mult drum, cînd deodată i se păru că aude, venind din dreapta, din desişul unei păduri, nişte ţipete ascuţite ca de făptură ce se văicăreşte şi nici n-apucă să le-audă bine că şi rosti:

Un homosexual pe care nu l-as putea ierta

Numai ce-am postat pe tema lui Cervantes, ca mi-au si cazut ochii pe o stire:

Miguel de Cervantes, creatorul lui Don Quijote, ar fi fost de origine catalana si homosexual, conform cartii "Homosexuali si lesbiene din istoria Cataloniei", scrisa de ziaristul spaniol Albert Torras.

Mai mult, Torras sustine ca prima editie a romanului Don Quijote a fost scrisa de Cervantes in catalana, iar versiunile pastrate in ziua de azi sunt doar traduceri castiliene alte textului original, potrivit La Vanguardia.

Unde sunt traducatorii de altadata?

Cel mai mare roman al tuturor timpurilor este, in opinia mea, "El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha". Cea mai buna traducere in romana este, fara discutie, cea din 1965 a lui Ion Frunzetti. Rasfoiam recent o noua versiune, nu spun a cui e traducerea, care mi-a lasat un gust amar. Nu stiu de ce prefera editurile sa re-traduca anumite carti. O fi mai ieftin sa platesti un traducator decat sa cumperi drepturile de la urmasii lui Frunzetti? Intreaga savoare a limbii s-a pierdut in noile traduceri. Frunzetti facuse munca de bijutier, cel de azi pare ca a tradus cu Google. Mare pacat.

Imi propun sa fac un efort si sa scot, pentru exemplificare, cateva pasaje din ambele traduceri.