Disprețul și batjocura

Îmi place să urc poze pe blogul meu şi pe zidul pus la dispoziţie de Facebook. Foarte mulţi oameni fac lucrul asta, deci nu sunt un original. Dacă te uiţi la pozele care sunt urcate, le poţi clasifica rapid: poze de familie, poze cu animale, flori, prăjituri, peisaje etc. Desigur, eu vorbesc aici despre pozele făcute de utilizatorii FB, sau de fotografii profesionişti. Nu am nicio clipă în vedere imaginile procesate de diverşi pricepuţi în photoshop şi nici pozele cu mesaj creştin, moral, filosofic etc, alea în care se ia un trandafir şi se scrie pe el un text de genul „Frumuseţea are nevoie de spini” etc.

Pasunile Raiului(Ultimul capitol)

La două după-amiaza, autobuzul cu turişti părăsi staţia din Monterey, pornind într-un tur al peninsulei. Şi în vreme ce înainta pe atît de lăudatul în reclame "Circuit de şaptesprezece mile", călătorii priveau iscoditori casele falnice ale unor oameni foarte bogaţi. Turiştii se simţeau puţin jenaţi cînd se uitau pe geamurile prăfuite, ca şi cum s-ar fi uitat pe gaura cheii, dar păstrau sentimentul ca sunt totuşi nişte privilegiaţi. Autobuzul se tîrî prin oraşul Carmel, trecu peste o colină şi ajunse la Misiunea Carmelo, cea cu cupola gîrbovită, iar acolo tînărul şofer trase pe dreapta şoselei şi îşi ridică picioarele pe tabloul de bord, rămănînd în aşteptarea pasagerilor conduşi de ghid prin interiorul întunecat al vechii biserici.

Păşunile Raiului(11)

In anii cincizeci, cînd a venit în vestul îndepărtatat, Richard Whiteside a cercetat exploatările aurifere şi a renunţat la ele ca obiect al strădaniilor sale. "Pămîntul nu dă decît o singură recoltă de aur, şi-a spus el. Iar cînd recolta asta se împarte la o mie de arendaşi, nu-l poate hrăni pe niciunul prea multă vreme. Asta-i gospodărire proastă."

Păşunile Raiului(10)

Cînd s-a născut Pat Humbert, părinţii lui erau oameni de vîrstă mijlocie; îmbătrîniseră, deveniseră năzuroşi şi înrăiţi înainte ca el să fi împlinit douăzeci de ani. Toată viaţa lui Pat se desfăşurase într-o atmosferă stătută, încărcată de boală şi de suferinţe, de văicărelile şi vanităţile bătrîneşti. Cît timp fusese adolescent, părinţii nu ţineau seamă de părerile lui, sub cuvînt că e necopt. Îi spuneau: "Cînd o să fii şi tu de vîrsta noastră, altfel o să vezi lucrurile". Mai tîrziu, i-au duşmănit tinereţea, fiindcă era scutită de suferinţe. Bătrîneţea, lăsau ei să se înţeleagă, e o stare privilegiată, o stare asemănătoare divinităţii în ce priveşte prestanţa şi infailibilitatea. Pînă şi reumatismele deveneau ceva demn de invidiat, ca preţ al marii înţelepciuni venite odată cu bătrîneţea. Pat fusese învăţat să creadă că nimeni şi nimic nu poate avea vreun merit atîta vreme cît e tînăr. Tinereţea nu era decît o stare de stîngăcie şi o şovăielnică perioadă de pregătire pentru splendoarea vîrstei înaintate. Tinereţea nu trebuia să cunoască altă preocupare în afara de împlinirea datoriilor faţă de cei bătrîni, de respectul şi veneraţia cuvenite bătrîneţii. Pe de altă parte, vîrstnicii nu erau datori cu niciun gest de  bunăvoinţă faţă de tineri.

Păşunile Raiului(9)

Cea mai admirată dintre toate fermele de la Păşunile Raiului era aceea a lui Raymond Banks. Raymond creştea nu mai puţin de cinci mii de găini albe şi o mie de raţe tot albe. Ferma se afla pe platoul dinspre nord, cel mai frumos loc din toată regiunea. Raymond îşi împărţise pămîntul în suprafeţe pătrate de lucernă şi varză furajeră. Coteţele lui lungi şi joase erau atît de des văruite, încît totdeauna arătau noi şi imaculate. La ferma lui nu puteai zări nici urmă din gunoaiele specifice crescătoriilor de păsări.

Păşunile Raiului (8)

Molly Morgan coborî din tren la Salinas şi aşteptă autobuzul vreme de trei sferturi de ceas. In automobilul acela mare nu erau decît şoferul şi Molly.

− Ştiţi, spuse Molly, n-am mai fost niciodată pînă acum la Păşunile Raiului. E departe de la autostradă?

− Cam vreo trei mile, răspunse şoferul.

− Şi e vreo maşină cu care să mă pot duce pînă la vale?

− Nu, n-aveţi maşini, dacă nu vă aşteaptă cineva.

− Dar cum ajunge lumea acolo?

Şoferul trecu peste trupul lipit pe şosea al unui iepure, lăsînd să se vadă o oarecare satisfacţie. Dar găsi cu cale să se scuze:

− Eu nu-i calc decît dacă sunt morţi. Pe întuneric, dacă se zăpăcesc în lumina farurilor, caut să-i ocolesc.

Păşunile Raiului (7)

Bătrînul Guiermo Lopez muri cînd fetele lui se făcuseră de multişor mari şi le lăsă patruzeci de acri de coastă stîncoasă şi niciun ban. Trăiau într-o cocioabă de scînduri cu pereţii văruiţi în alb şi cu un chiler, o fîntînă şi un şopron alături. Pe pămîntul acela vlăguit nu creştea de fapt nimic, în afară de ciulini şi salvie seacă, şi cu toate că surorile trudeau din răsputeri la o mică grădină, nu izbuteau să culeagă decît foarte puţine legume. O vreme, cufundate într-un fel de martiriu întunecat, au răbdat de foame, dar pînă la urmă nevoile trupului au fost mai puternice. Erau prea grăsane şi prea voioase din fire ca să ajungă martire pentru o chestiune străină de religie, cum este mîncatul. Intr-o bună zi, Rosei îi veni o idee.

Păşunile Raiului (6)

Junius Maltby era un tînăr mărunţel, dintr-o familie bună şi cultivată, şi primise o educaţie îngrijită. Dupa moartea tatalui său, care dăduse faliment, Junius se încurcă adînc în treburile unui birou, iar pentru a se desprinde din ele, nu prea se strădui vreme de zece ani.

După lucru, Junius se retrăgea în camera lui mobilată, potrivea pernele fotoliului şi îşi petrecea seara citind. Socotea eseurile lui Stevenson drept aproape cel mai bun lucru scris în englezeşte; recitise de multe ori Călătorii cu un măgar.

Păşunile Raiului (5)

Helen Van Deventer era o femeie înaltă, cu trăsături ascuţite, dar frumoasă la chip şi cu ochi nefericiţi. O viguroasă conştiinţă a tragediei îi străbătuse întreaga viaţă. La cincisprezece ani, după ce îi fusese otrăvită pisica de Angora, arătase ca o văduvă. A ţinut doliu dupa ea vreme de şase luni, nu în îmbrăcăminte, ci prin glas scăzut şi gesturi reţinute. După moartea tatălui, survenită la sfîrşitul celor şase luni, doliul a continuat fără întrerupere. S-ar fi zis că era însetată de tragedie, iar în privinţa asta viaţa se arătase foarte darnică faţă de ea. La douăzeci şi cinci de ani se măritase cu Hubert Van Deventer, un bărbat rubicond, mare amator de vînătoare, obişnuit să petreacă şase luni pe an în aer liber încercînd să împuşte tot soiul de vietăţi. La trei luni după cununie, s-a împuşcat singur, împiedicîndu-se într-un rug de rnure. Hubert era un bărbat deosebit de generos. Pe cînd trăgea să moară, întins sub un copac, unul dintre tovarăşii săi l-a întrebat dacă are de lăsat vreo vorbă pentru nevastă-sa.

Păşunile Raiului (4)

Obîrşia lui Tularecito rămîne învăluită în taină, iar felul cum a fost el găsit alcătuieşte o legendă în care cei din Păşunile Raiului refuză să creadă, la fel cum refuză să creadă în strigoi.

Franklin Gomez avea un slujitor, un indian din Mexic pe nume Pancho - atît, niciun alt nume. O dată la fiecare trei luni, Pancho îşi aduna economiile şi se ducea la Monterey să-şi mărturisească păcatele, să-şi facă penitenţa, să fie absolvit şi să se îmbete, toate în ordinea arătată. Dacă izbutea să nu ajungă-n puşcărie, după ce se închideau cîrciumile Pancho se urca în cabrioleta lui şi adormea. Calul îl ducea pînă acasă, unde sosea chiar la revărsatul zorilor, deci la vremea potrivită ca să mănînce ceva şi să treacă la treabă. La sosire, Pancho totdeauna dormea tun; asta e pricina pentru care a stîrnit atîta vîlvă la fermă atunci cînd, într-o bună dimineaţă, a năvilit în goana mare a calului la arcul vitelor nu numai treaz, dar şi ţipînd cît îl ţinea gura.

Franklin Gomez s-a îmbrăcat şi s-a dus să-l cerceteze pe slujitorul lui de la fermă.

Păşunile Raiului (3)

Trei

Edward Wicks trăia la Păşunile Raiului, într-o căsuţă mohorîtă de pe marginea unui drum mai lăturalnic. In spatele casei se întindeau o livadă de piersici şi o mare grădină de zarzavat. In vreme ce Edward Wicks se îngrijea de piersici, nevasta şi cu fata lui cea frumoasă munceau în grădină şi culegeau mazăre, fasole verde şi căpşuni timpurii, pentru a fi duse şi vîndute la Monterey.

Păşunile Raiului (2)

Pentru cei din Păşunile Raiului, ferma Battle era blestemată, iar pentru copiii lor era bîntuită de strigoi. Oricît de bun i-ar fi fost pămîntul, fertil şi cu apă din belşug, nimeni din vale nu rîvnea la ea, nimeni n-ar fi fost dispus sa trăiască în casa aceea, fiindcă pămîntul şi casele ce-au fost cîndva îngrijite, îndrăgite şi muncite, iar pînă la urmă părăsite, par totdeauna încărcate de tristeţe şi de ameninţare. Copacii care cresc în jurul unei case pustii sunt întunecaţi, iar umbrele aruncate de ei pe faţa pămîntului prind forme pline de ciudate înţelesuri.

Păşunile Raiului(1)

Unu

Pe vremea cînd se clădea Misiunea Carmelo din California de Sus, adică pe la 1776, o ceată de douăzeci de indieni convertiţi s-au lepădat de credinţă într-o bună noapte, iar dimineaţa şi-au părăsit colibele. În afară de faptul că era o pildă proastă, schisma asta neînsemnată paraliza activitatea carierelor de lut unde se făceau cărămizi de chirpici.