Păşunile Raiului (7)

Bătrînul Guiermo Lopez muri cînd fetele lui se făcuseră de multişor mari şi le lăsă patruzeci de acri de coastă stîncoasă şi niciun ban. Trăiau într-o cocioabă de scînduri cu pereţii văruiţi în alb şi cu un chiler, o fîntînă şi un şopron alături. Pe pămîntul acela vlăguit nu creştea de fapt nimic, în afară de ciulini şi salvie seacă, şi cu toate că surorile trudeau din răsputeri la o mică grădină, nu izbuteau să culeagă decît foarte puţine legume. O vreme, cufundate într-un fel de martiriu întunecat, au răbdat de foame, dar pînă la urmă nevoile trupului au fost mai puternice. Erau prea grăsane şi prea voioase din fire ca să ajungă martire pentru o chestiune străină de religie, cum este mîncatul. Intr-o bună zi, Rosei îi veni o idee.

− Nu suntem noi oare, din toată valea, cele mai meştere la făcut tortillas? o întrebă ea pe soră-sa.

− Meşteşugul ăsta de la biata mama l-am învăţat, răspunse Maria cu evlavie.

− Atunci suntem salvate. O să facem enchiladas, tortillas şi tamales. Şi o să le vindem celor din Las Pasturas del Cielo.

− Şi crezi că ăia or să cumpere? întrebă cu îndoială Maria.

− Ascultă ce-ţi spun eu, Maria. La Monterey sunt mai multe locuri unde se vinde tortillas nici cît degetul cel mic atît de bune ca ale noastre. Şi ăia de le vînd au ajuns oameni tare bogaţi. Işi fac veşminte noi de trei ori pe an. Şi oare acele tortillas pot sta alături de ale noastre? Te întreb eu aşa, cu gîndul la mama noastră.

Ochii Mariei se umplură de lacrimi cînd afirmă cu înfocare:

− Nu. In toată lumea asta n-ai să mai găseşti tortillas cum erau acelea frămîntate de sfinţitele mîini ale mamei noastre.

− Bine, atunci adelante! spuse Rosa cu hotărîre. Dacă-s aşa de bune cum spui şi tu, lumea are să cumpere.

Urmă o săptămînă de pregătiri febrile, în cursul căreia surorile trudiră pline de năduşeală, frecînd şi împodobind. Cînd terminară treaba, căsuţa lor avea un nou strat de var pe dinăuntru şi pe dinafară. Butaşi de năprasnică fuseseră plantaţi lîngă treapta din faţa pragului, iar gunoaiele adunate de-a lungul anilor fuseseră strînse şi arse. Incăperea din faţă fu transformată într-un restaurant cuprinzînd două mese acoperite cu muşama galbenă. O scîndură de brad prinsă pe gardul dinspre drum anunţa: "TORTILLAS, ENCHILADAS, TAMALES ŞI ALTE BUCATE SPANIOLE, R & M. LOPEZ".

Cîştigurile nu prea dădură năvală. Veni chiar foarte puţină lume. Surorile stăteau la mesele lor galbene şi aşteptau. Erau copilăroase şi vesele şi nu prea curate. Şi aşa, aşezate în scaun, aşteptau sosirea norocului. De cum intra un muşteriu în prăvălie, numaidecît săreau în picioare. Rîdeau cu încîntare la fiecare vorbă a muşteriului; se lăudau cu strămoşii lor şi cu calitatea bucatelor pregătite de ele. Işi suflecau mînecile pînă la coate, pentru a arăta cît de albă le este pielea, pornite cu înflăcărare să dovedească lipsa oricărei urme de sînge indian. Dar foarte puţini muşterii se arătară. Surorile începură să se lovească de greutăţi în treburile lor. Nu puteau face deodată multe bucate, fiindcă s-ar fi stricat dacă ar fi rămas mai multă vreme nevîndute. Pentru tamales este nevoie de carne proaspătă. Aşa că porniră să pună capcane pentru păsări şi iepuri; vrăbii, mierluţe şi ciocîrlii stăteau frumuşel în colivii pînă cînd era nevoie de ele pentru tamales. Şi cu toate astea, afacerile lîncezeau. Intr-o dimineaţă, Rosa îi spuse surorii sale:

− Maria, trebuie să-l înhami pe bătrînul Lindo. Nu mai avem pănuşi de porumb.

Şi puse în mîna Mariei un ban de argint, îndemnînd-o:

− Cumpără doar cîteva, la Monterey. Cînd or începe treburile să meargă mai bine, o să cumpărăm multe de tot.

Ascultătoare, Maria îşi sărută sora şi porni către şopron.

− Şi... ascultă, Maria... dacă îţi mai rămîne vreun ban, o acadea pentru tine şi pentru mine... una mare.

După-amiază, cînd se întoarse acasă, Maria văzu că soră-sa e ciudat de tăcută. Strigătele, exclamaţiile scurte, întrebările despre fiecare amănunt al călătoriei, nelipsite de la orice întoarcere acasă, lipseau acum. Rosa stătea pe scaun, la una din mese, iar pe chip i se vedea o încordare neguroasă. Maria se apropie cu sfială, zicîndu-i:

− Am găsit pănuşi foarte ieftine. Şi, uite, Rosa, uite acadeaua. E din cele mai mari, şi doar patru cenţi!

Rosa luă acadeaua oferită şi băgă în gură o bucată mare din capătul beţigaşului. Rămase însă tot încruntată şi dusă pe gînduri. Maria se aşeză aproape de ea şi-i zîmbi bînd, stîngaci, cerînd în tăcere să ia asupră-i o parte din povara soră-sii. Rosa şedea ca de piatră şi sugea din capătul acadelei. Şi, deodată, se uită drept în ochii Mariei şi îi spuse cu gravitate:

− Astăzi... astăzi m-am dat unui muşteriu.

Maria suspină adînc, cuprinsă de emoţie şi de curiozitate.

− Să nu-ţi închipui lucruri greşite, continua Rosa. N-am luat bani. Omul acela a mîncat trei enchiladas - trei!

Maria izbucni într-un vaier ascuţit, copilăresc, stîrnit de nervozitate.

− Fii cuminte, zise Rosa. Acum, tu ce crezi că s-ar cuveni să fac? Trebuie să-i încurajăm pe muşterii, dacă vrem să izbutim. Şi a luat trei, Maria, trei enchiladas! Şi le-a plătit. Ei? Ce zici?

Maria smiorcăi şi se agaţă de bravura morală reieşită din argumentele soră-sii.

− Eu cred, Rosa, cred că mama noastră ar fi bucuroasă, şi mai cred că şi sufletul ei s-ar bucura, dacă ai cere iertăciune de la Maica Precistă şi de la Sfînta Rosa.

Rosa zîmbi larg şi o cuprinse în braţe pe Maria.

− Tocmai asta am şi făcut. De îndată ce a plecat. Nici n-apucase bine să iasă din casă.

Maria se desprinse din braţele ei şi, cu lacrimile şiroind din ochi, plecă spre culcare.

Zece minute stătu îngenuncheată în faţa micii Fecioare prinse pe perete. Pe urmă se ridică şi se azvîrli în braţele Rosei, strigînd fericită:

− Rosa, surioara mea! Cred... cred c-am să-i încurajez şi eu pe muşterii.

Surorile Lopez se alinară una pe cealaltă într-o uriaşă îmbrăţişare şi îşi amestecară lacrimile de fericire.

Ziua aceea aduse o cotitură în afacerile surorilor Lopez. Ce-i drept, negustoria nu deveni chiar înfloritoare, dar de atunci încolo vîndură destule "bucate spaniole" ca să aibă totdeauna mîncare în bucătărie şi strălucitoare rochii imprimate pe trupurile lor voinice. Credinţa şi-o păstrară întreagă. Cînd una din ele păcătuia, se ducea de-a dreptul la micuţa Fecioară de porţelan, pusă acum mai cu chibzuială în hol, ca să se poată uşor ajunge la ea din amîndouă camerele de dormit, şi se ruga de iertare. Păcatele nu trebuiau lăsate să se adune. Fiecare era mărturisit, de îndată ce fusese făptuit. Sub imaginea Fecioarei se ivi pe podele un loc lustruit, unde îngenuncheau îmbrăcate în cămăşi de noapte.

Viaţa deveni foarte plăcută pentru surorile Lopez. Nu se iscase nici umbră de rivalitate, fiindcă deşi Rosa era mai vîrstnică şi mai vitează, la înfăţişare arătau aproape aidoma. Doar că Maria era puţin mai grasă, în schimb Rosa era ceva mai înaltă - şi atîta tot.

Acum casa răsuna de rîsete şi strigăte înflăcărate, surorile cîntau pe deasupra pietrelor netede, în timp ce cu mîinile lor grase şi voinice întindeau aluatul pentru tortillas. De îndată ce vreun muşteriu spunea vreo vorbă cu haz sau Tom Breman zicea înfulecînd a treia porţie de tamales: "Rosa, prea trăieşti pe picior mare. Traiul ăsta îndestulat are să te ducă de rîpă dacă nu-i pui cît mai repede capăt", că amîndouă surorile se cutremurau de rîs o jumătate de ceas. O zi întreagă dupa aceea, pe cînd întindeau pe pietre aluatul pentru tortillas, îşi aduceau aminte de vorba de haz şi o luau de la capăt cu rîsul. Intrucît cele două surori ştiau cum să păstreze rîsul, se pricepeau să-l răsfeţe şi să-l linguşească pînă ce reuşeau să soarbă şi ultimul strop din puterile lui alinătoare. Don Tom era un bărbat grozav, spuneau amîndouă. Un bărbat hazliu şi... bogat. Intr-un rînd mîncase cinci farfurii de chili con carne. Şi, de asemenea, lucru nu prea des întîlnit la oamenii bogaţi, era un hombre fuerte, hehei, tare vînjos! Aplecate deasupra pietrelor pentru tortillas, clătinau ştiutoare din cap de cîte ori se pomenea despre treaba asta şi reveneau la aduceri-aminte, ca doi cunoscători care îşi amintesc de un vin bun. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că surorile ar fi fost risipitoare cu încurajările. Nu primeau bani pentru absolut nimic în afară de bucate. Totuşi, dacă un bărbat consuma trei sau mai multe porţii din bucatele lor, inima slabă a surorilor plesnea de recunoştinţă, iar acel bărbat devenea candidat la încurajare.

Intr-o noapte cu ghinion, un bărbat a cărui poftă de mîncare nu se ridicase pînă la trei porţii de enchiladas îi oferi Rosei arginţii ruşinii. La vremea aceea se mai aflau de faţă şi alţi cîţiva muşterii. Oferta fusese lansată în toiul unei discuţii înfocate. Intr-o clipă, zarva se curmă şi o linişte speriată îi luă locul. Maria îşi ascunse faţa în palme. Rosa se făcu palidă şi pe urmă obrajii începură să-i străluceasă, invadaţi de sîngele furiei. Gîfîia din pricina emoţiei şi din ochi îi ţîşneau scîntei. Mîinile-i grase şi voinice se înălţară ca nişte vulturi şi apoi i se aşezară pe şolduri. Dar atunci cînd vorbi, glasul îi sună cu o ciudată surdină emotivă.

− Asta e o insultă pentru mine, spuse ea cu vocea sugrumată. Dumneata nu ştii, pesemne, că generalul Vallejo e aproape strămoşul nostru, atît de strîns înrudiţi sîntem. In vinele noastre curge sînge din cel mai curat. Ce-ar zice generalul Vallejo dacă ar auzi? Iţi închipui cumva că mîna i-ar putea rămîne departe de sabie, dacă te-ar auzi cum insulţi două doamne atît de apropiate de familia lui? Aşa crezi? Ne spui în faţă: "Sinteţi două femei neruşinate!" Noi, femeile care facem cele mai bune, cele mai subţiri tortillas din toată California.

Acum gîfîia din pricina efortului de a se stăpîni.

− N-am vrut să spun nimic, necheză vinovatul. Iţi jur pe Dumnezeul meu, Rosa, că n-am vrut să spun nimic.

Atunci mînia îi trecu. Una din mîini îşi luă zborul de pe şold, de data asta ca o ciocîrlie, şi aproape cu tristeţe făcu semn către uşă. Apoi Rosa spuse cu blîndeţe:

− Ieşi. Nu cred că ai avut gînduri rele, dar insulta rămîne insultă. Şi, în vreme ce vinovatul se furişa pe uşă, continuă: Ei, ia să vedem, mai doreşte cineva vreo porţioară de chili con frijoles? Cine mai doreşte? Chili con frijoles cum nu se mai află pe lume.

De obicei erau fericite cele două surori. Maria, fire foarte delicată şi tandră, planta mai multă năprasnică primprejurul casei şi împodobea gardurile cu nalbă-de-grădină. Cînd se duseră odată la Salinas, Rosa şi Maria cumpărară şi îşi dăruiră una alteia scufii de toaletă ca nişte cuiburi întoarse pe dos, împletite din panglicuţe albastre şi roşii. Era culmea culmilor! Stînd alături, se uitară în oglindă, pe urmă întoarseră capetele şi se uitară una la alta cu oarecare tristeţe, gîndind: "Asta-i ziua cea mare. Asta e vrernea pe care întotdeauna o să ne-o aducem aminte ca vreme a fericirii. Ce păcat că nu poate ţine cît am vrea noi".

De teamă că n-are să mai ţină mult, Maria păstra totdeauna mari vaze cu flori la picioarele Fecioarei. Temerile lor se adevereau însă rareori. Maria cumpără un mic patefon şi cîteva plăci - valsuri, tangouri. Cînd surorile întindeau aluatul pe pietrele netede, puneau maşinăria să cînte şi găteau tortillas în ritmul muzicii.

Cum nici n-ar fi fost cu putinţă altfel, la Păşunile Raiului se răspîndiră vorbe şoptite cum că surorile Lopez erau nişte femei stricate. Doamnele de pe vale le vorbeau cu răceală cînd se întîmpla ca surorile să treacă prin faţa lor. Este cu neputinţă de ştiut cum de aflaseră doamnele. Lucru sigur este că bărbaţii lor nu le spuseseră, dar de ştiut ştiau; totdeauna ştiu. 

Intr-o sîmbătă de dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, Maria scoase hamul cel vechi şi înnădit cu sfoară şi îl înhămă pe Lindo. "Curaj, băiete", îi spuse calului pe cînd îi punea hamul şi: "Guriţă, te rog, frumosule", cînd îi punea zăbala. Apoi îl împinse îndărăt între hulubele unei trăsurici străvechi. Cu bună ştiinţă Lindo se împiedică în hulube, aşa cum făcea de fiecare dată, de treizeci de ani încoace. Cînd Maria prinse şleaurile, calul întoarse capul îndărăt şi se uită la ea cu amarnică şi filozofică tristeţe. Pe sărmanul Lindo nu-l mai interesa deloc încotro porneşte. Era prea bătrîn chiar şi ca să mai grăbească pasul la întoarcerea acasă, după ce se termina treaba. Acum îşi trase buzele de pe dinţii lungi şi galbeni şi rînji cu deznădejde. "Nu mergem departe, îl linişti Maria. Şi o să mergem încet. Nu trebuie să-ţi fie teamă de drum, Lindo". Dar lui Lindo îi era într-adevăr teamă de drum. Nu putea să sufere drumul pînă la Monterey şi îndărăt.

Trăsurica se aplecă în chip neliniştitor cînd Maria se căţără în ea. Maria luă cu delicateţe hăţurile în mîini. "Hai, prietene", îl îndemnă trăgînd hăţurile. Lindo se scutură şi se uită îndărăt la ea. "N-auzi? Trebuie să plecăm! Avem de făcut cumpărături la Monterey." Lindo clătină din cap şi îndoi un genunchi ca şi cînd ar fi făcut o plecăciune. Atunci Maria strigă poruncitor: "Ascultă aici, Lindo! Trebuie să plecăm, auzi? Şi sunt neînduplecată! Ba chiar m-am supărat pe tine". Apoi flutură cu îndîrjire hăţurile pe deasupra crupei calului. Lindo coborî capul pînă aproape de pămînt, ca un cîine cînd miroase urma, apoi ieşi încet afară din curte.

Nouă mile avea de mers pînă la Monterey, şi încă nouă mile îndărăt. Lindo ştia bine şi, fiindcă ştia, era deznădăjduit. Maria însă, după ce îi trecuse supărarea şi nu mai era atît de încordată, se lăsă pe spătar şi începu să fredoneze refrenul tangoului Waltz Moon.

Colinele sclipeau de rouă. Inviorată de aerul proaspăt şi umed al dimineţii, Maria începu să cînte mai tare şi chiar Lindo însuşi găsi în el destulă tinereţe ca să sforăie pe nările-i bătrîne. O ciocîrlie de livadă zbura înaintea lor din stîlp în stîlp, cîntînd cu înfocare. Departe, în lungul drumului, Maria zări un bărbat mergînd pe jos. Inainte de a-l ajunge din urmă, după mersul tîrşîit ca de maimuţă, ll recunoscu pe Allen Hueneker, cel mai pocit şi mai fătălău bărbat de pe vale.

Allen Hueneker nu numai că mergea ca maimuţele, dar şi arăta ca o maimuţă. Băieţii mai nevîrstnici, cînd voiau să-i ia în rîs pe prietenii lor, o făceau arătîndu-l cu degetul pe Allen şi spunînd: "Uite-l pe frate-tău". Şi asta însemna o satiră ucigătoare. Allen era atît de timid şi atît de speriat de propria înfăţişare, încît încercase să-şi lase favoriţi pentru a-şi mai acoperi faţa, numai că barba aspră şi rară creştea tocmai acolo unde nu s-ar fi cuvenit, sporindu-i astfel înfăţişarea de urangutan. Nevastă-sa se măritase cu el fiindcă ajunsese fată bătrînă de treizeci şi şapte de ani şi fiindcă, dintre toate cunoştinţele ei, Allen fusese singurul neînstare să se apere. Mai tîrziu se dovedi că era o femeie a cărei fire cerea drept condiţie de viaţă manifestarea geloziei. Şi cum ar fi fost peste putinţă ca în viaţa lui Allen să găsească ceva potrivit pentru gelozie, se apucă să inventeze. Incepu să le înşire vecinelor tot soiul de poveşti despre isprăvile lui la femei, despre lipsa lui de credinţă şi despre nenumăratele-i păcate încă nelămurite. Poveştile astea le repetă de atîtea ori, încît ajunse să le creadă şi ea însăşi, însă vecinele rîdeau pe furiş, în spatele ei, de cîte ori le vorbea de păcatele lui Allen, fiindcă toată lumea din Păşunile Raiului ştia cît de timid şi de speriat era omuleţul cel urît. Bătrînul Lindo se împiedică taman cînd ajunse în dreptul lui Allen Hueneker. Maria se opinti în hăţuri, de parcă ar fi fost vorba să strunească din goană nestăpînită un armăsar dezlănţuit.

− Staaai, Lindo! Linişteşte-te! îi strigă.

Din prima clipă cînd simţi că se strîng hăţurile, Lindo împietri şi luă poziţia lui de repaos deplin, cu genunchii îndoiţi şi capul plecat spre pămînt.

− Bună dimineaţa, spuse Maria, politicoasă.

Allen se trase sfios către marginea drumului şi întoarse capul, prefăcîndu-se a privi cu multă atenţie înspre coasta unei coline, dar mormăind totuşi:

− 'Neaţa.

− Mă duc la Monterey, continui Maria. Vrei să mergi cu trăsura?

Allen se fîstîci şi începu să scruteze cerul în căutare de nori sau de vulturi.

− Nu mă duc decît pînă la staţia de autobuz, răspunse el morocănos.

− Şi ce dacă? E totuşi ceva drum pînă acolo, nu?

Allen se scărpină în favoriţi, trudindu-se să ajungă la o hotărîre. Pe urmă, mai mult ca să pună capăt situaţiei decît de dragul mersului cu trăsura, se căţără alături de trupul voinic al Mariei, care se răsuci într-o parte pentru a-i face loc, dar reveni la aceeaşi poziţie. "Dii, Lindo! Lindo, n-auzi? Haide, pînă nu mă supăr din nou." Hăţurile plescăiau mereu pe gîtul lui Lindo.

Calul îşi lăsă botul spre pămînt şi o luă agale din loc.

Cîtva timp merseră în tăcere, dar foarte curînd Maria îşi aduse aminte cît de politicos lucru e să întreţii conversaţia. Aşa că îl întrebă:

− Pleci într-o călătorie, nu? Allen se uită la un stejar şi nu spuse nimic. După alte cîteva clipe, Maria continuă: Eu n-am mers niciodată cu trenul, dar soră-mea, Rosa, a fost în tren. Odată s-a dus pînă la San Francisco şi o dată s-a întors îndărăt. Am auzit că oamenii foarte bogaţi povestesc cît de bine e să călătoreşti. Şi soră-mea, Rosa, spune la fel.

−  Eu nu mă duc decît pînă la Salinas, zise Allen.

− Oho! Sigur, acolo am fost şi eu de multe ori. Eu şi Rosa avem mulţi prieteni la Salinas. Mama noastră de-acolo era. Şi tata se ducea deseori cu lemne la Salinas.

Allen se lupta din răsputeri cu stînjeneala.

− N-am izbutit cu nici un chip să pornesc Ford-ul, c-altminteri cu el m-aş fi dus.

− Da' aveţi un Ford?

Maria era emoţionată.

− Unul de-ăla vechi.

− Am zis noi, eu şi Rosa, că într-o bună zi, cîndva, poate o să ne luăm şi noi un Ford. Atuncea o să călătorim şi noi prin multe locuri. Am auzit că oamenii foarte bogaţi povestesc cît de bine e să călătoreşti.

Ca şi cum ar fi dorit să intervină în conversaţie, un Ford vechi trecu peste creasta colinei şi se năpusti cu mare zgomot înspre ei. Maria strînse hăţurile. "Lindo, să fii cuminte". Dar Lindo nu luă în seamă nici Ford-ul şi nici pe Maria. In Ford se aflau domnul şi doamna Munroe. Bert îşi răsuci capul într-o parte cînd trecură pe lîngă cei doi.

− Dumnezeule? Ai văzut? întrebă el rîzînd. L-ai văzut pe idolul femeilor cu Maria Lopez?

Doamna Munroe zîmbi.

− Ce zici? strigă deodată Bert. Ce glumă straşnică ar fi să-i spunem distinsei doamne Hueneker că i-am văzut stimabilul soţ fugind în lume cu Maria Lopez.

− Să nu cumva să faci vreo prostie de felul ăsta, se împotrivi nevastă-sa.

− Dar nu poţi să spui că n-ar fi o glumă grozavă. Ştii ce tot istoriseşte despre el.

− Nu, să nu faci una ca asta, Bert!

Intre timp, Maria sporovăia cu inima deschisă alături de reţinutul ei tovarăş de drum:

− Dumneata nu vii la noi pentru nişte enchiladas. Enchiladas ca la noi nu se mai află. Fiindcă, să ştii!, de la mama noastră am învăţat să le facem. Pe vremea cînd trăia mama noastră, de aici şi pînă la San Juan, ba chiar şi pînă la Gilroy mergea vorba că nimeni nu mai e în stare să facă tortillas atît de netede şi atît de subţiri. Trebuie să ştii că frămîntatul, da, de la frămîntat înainte de toate vine gustul bun şi subţirimea unei tortilla. Nimeni nu frămîntă aluatul, nici măcar Rosa, atîta cît îl frămînta mama noastră. Acum mă duc la Monterey după făină, că la Monterey găsesc mai ieftină.

Allen Hueneker se ghemuise pe locul lui şi nu dorea decît s-ajungă mai repede la staţia de autobuz.

Abia către sfîrşitul după-amiezii se apropie Maria de casă. "Hai, că-ndată ajungem!” strigă fericită către Lindo. „Curaj, flăcăule, o palmă de loc mai avem." Ardea de nerăbdare.

Intr-o izbucnire de porniri risipitoare, cumpărase patru beţe de acadea, dar asta nu era totul. Luase şi un dar pentru Rosa, nişte jartiere late de mătase, cu maci roşii uriaşi aplicaţi pe margini. Şi-o şi închipuia pe Rosa punîndu-şi-le şi pe urmă ridicînd încet fusta, cu multă sfială, bineînţeles. Amîndouă au să se uite la jartiere într-o oglindă aşezată pe podea. Rosa are

să-şi mişte puţin degetele de la picioare, pe urmă amîndouă surorile aveau să izbucnească în lacrimi de fericire.

După ce ajunseră în curte, Maria îl deshămă fără grabă pe Lindo. Ştia că e foarte bine să amîni bucuriile, fiindcă în felul ăsta nu făceai decît să le sporeşti. Casa era foarte liniştită. In faţă nu se afla niciun vehicul care să semnaleze prezenţa vreunor muşterii. Maria atîrnă în cui hamul cel vechi şi lui Lindo îi dădu drumul în poiană. Pe urmă luă beţele de acadea şi jartierele şi intră domol în casă. Rosa şedea la una dintre mesele acelea mici şi era tăcută, descurajată, o Rosa neguroasă şi chinuită. Ochii îi păreau sticloşi şi lipsiţi de vedere. Miinile grase şi puternice stăteau împreunate pe masă. La intrarea Mariei nu se întoarse şi nu dădu niciun semn de recunoaştere. Maria se opri şi se uită la ea.

− Rosa, rosti sfioasă. Am sosit acasă, Rosa.

Rosa se întoarse încet şi şopti:

− Da.

− Eşti bolnavă, Rosa?

Ochii sticloşi se reîntoarseră la masă.

− Nu.

Maria ridică în sus jartierele cele minunate.

− Ţi-am adus un dar, Rosa. Ia te uita, Rosa!

Încet, foarte încet, ochii Rosei se înălţară spre macii roşi strălucitori, apoi spre faţa Mariei, care se pregătea să izbucnească în strigăte de entuziasm. Privirile Rosei se plecară în pămînt şi două lacrimi mari i se prelinseră pe cutele le lîngă nas.

− Rosa, vezi ce dar ţi-am adus? Nu-ţi plac, Rosa? Nu vrei să le pui, Rosa?

− Tu eşti surioara mea cea bună şi dragă.

− Spune-mi şi mie, Rosa, ce s-a întîmplat? Eşti bolnavă? Mariei trebuie să-i spui, că doar e sora ta. S-a întîmplat ceva?

− Da, zise Rosa cu glas spart, a venit şeriful.

De data asta Maria ciripi, cuprinsă de entuziasm:

− Şeriful? A venit şeriful? Acuma nu mai avem nicio grijă. Ne îmbogăţim sigur. Şi cîte enchiladas a luat, Rosa? Spune-mi şi mie, cîte i-ai dat şerifului?

Rosa părăsi starea acea de toropeală. Se duse la Maria şi o cuprinse în braţe, ca o mamă, zicînd:

− Biata mea surioară! De acum n-o să mai putem vinde niciodată vreo porţie de enchiladas. De-acum va trebui să trăim iarăşi aşa cum trăiam odată, fără rochii noi.

− Ţi-ai pierdut minţile, Rosa. De ce vorbeşti aşa cu mine?

− Asta-i adevărul. A venit şeriful şi mi-a spus: "Am o plîngere. Am primit o plîngere că ţineţi aici o casă de stricăciune". "Asta-i o minciună, i-am răspuns. O minciună şi o insultă faţă de mama noastră şi de generalul Vallejo." "Eu am o plîngere, a spus iar şeriful. Trebuie să închideţi prăvilia, c-altminteri sînt nevoit să vă arestez pentru vina de a ţine o casă de stricăciune." "Da' e-o minciună", i-am spus iar, încercînd din nou să-l fac să înţeleagă. "Eu am primit în după-amiaza asta o plîngere, a zis el iarăşi. Şi dacă primesc plîngere, nu mai pot face nimic, fiindcă vezi tu, Rosa - mi-a spus prieteneşte - eu nu sînt decît slujitorul celor către fac plîngeri." Şi-acuma vezi şi tu, Maria, surioara mea, că trebuie să ne întoarcem la viaţa noastră cea veche.

Se desprinse de lîngă sora împietrită şi se întoarse la masa ei. Cîteva clipe Maria încercă să înţeleagă, apoi izbucni într-un plîns cu hohote nestăpînite.

− Linişteşte-te, Maria! Eu am stat şi m-am tot gîndit. Ştii bine că o să murim de foame dacă nu putem vinde enchiladas. Să nu mă învinuieşti cu prea mare asprime dacă îţi spun astea. Eu m-am hotărît. Să ştii, Maria! Am să mă duc la San Francisco şi am să fiu o femeie stricată.

Capul Rosei se prăbuşi pe mîinile grase. Hohotele Mariei încetaseră. Se strecură lîngă soră-sa şi şopti îngrozită:

− Pentru bani?

− Da, strigă crunt Rosa. Pentru bani. Pentru o grămadă întreagă de bani. Şi fie ca buna noastră mamă să mă ierte.

Atunci Maria plecă de lîngă ea, se strecură în coridor şi se opri în faţa Mariei de porţelan, strigînd:

− Am aprins candele. N-a trecut zi să nu aduc flori. Sfîntă Fecioră, ce-ai avut cu noi? De ce îngădui să se petreacă lucrurile astea?

Pe urmă căzu în genunchi şi se rugă. De cincizeci de ori rosti Ave Maria! Se închină şi se ridică în picioare. Chipul îi era tras, dar hotărît.

In odaia cealaltă, Rosa stătea tot aplecată asupra mesei.

− Rosa! strigă Maria, cu glas pătrunzător. Sunt sora ta. Ce eşti tu sunt şi eu. Trase adînc aer în piept: Rosa, am să merg şi eu cu tine la San Francisco. Am să fiu şi eu, şi eu, o femeie stricată...

Atunci toropeala Rosei se risipi. Sări în picioare, deschise larg braţele şi îi oferi nemărginita ei îmbrăţişare. Iar după aceea, multă vreme au plîns cu sughiţuri surorile Lopez, strîngîndu-se în braţe una pe cealaltă.