Legiunea blestematilor (18)

"...şi pe urmă a fost destul de necugetat ca să îm­părtăşească totul unei infirmiere care nu‑şi ţinea gura şi vă puteţi imagina urmarea. La apelul de dimineaţă, comandantul ne‑a citit acest bilet:

„Gefreite‑ul Hans Breuer, din Regimentul 27 blin­date, compania a 5‑a, a fost condamnat la moarte, în 12 aprilie, pentru a fi încălcat principiile moralei militare, lăsând cu bunăştiinţă să‑i fie strivit piciorul de un tanc. Execuţia a avut loc la Breslau, la 24 aprilie".

Cam acestea erau cuvintele comunicatului. Bătrânul trase adânc din pipă, iar Porta râse scurt, fără veselie.

— Nu, nu merită să ţi‑o faci cu mâna ta...

        Le‑am scris mamei şi Ursulei ca să le anunţ că sosesc în permisie. Chiar în aceeaşi seară am fost convocat la comandantul companiei. Răsturnat pe scaunul său pliant, Meier mă cântări în tăcere. Pe urmă vorbi în silă:

— Cum ai îndrăznit să soliciţi o permisie, trecând peste capul comandantului de companie?

— Nu am cerut‑o eu. Colonelul mi‑a spus că am dreptul la ea...

— Permisia îţi este anulată. În această companie doar eu acord sau refuz permisiile. Eşti liber.

Eram din nou în hazna. Până la gât.

PORCUL DE MEIER

— Culcat, nasul în ţărână, ticăloşilor!

Strigătele amuţiră în vacarmul morţii.

Tancul 534 se înfundase în pământul moale strivindu‑i pe cei cinci oameni cărora Meier le ordonase să se culce sub monstrul de oţel.

Urmă o lungă tăcere, cu adevărat mormântală. Pe urmă un mârâit surd urcă din rândurile noastre... Când cele cinci cadavre de nerecunoscut au fost smulse din pământul în care nu vor întârzia să se reîntoarcă, Meier le contemplă o clipă, detaşat, ca şi cum acest asasinat nu l‑ar fi privit în niciun fel.

Tocmai "ciupisem", pentru dezamorsarea minelor, o lopăţică de infanterie şi eram gata să ieşim în no man's land. Era ora 21. Toate obiectele care, lovindu‑se, ne‑ar fi putut trăda prezenţa — binocluri, măşti de gaz, căşti, lanterne — fuseseră lăsate în adăpost. Armamentul nos­tru era alcătuit dintr‑un pistol, un pumnal şi din câteva grenade ofensive. Porta cără după el şi carabina cu lu­netă sovietică de care nu se despărţea niciodată. Ne pre­găteam să părăsim tranşeea când s‑au apropiat de noi Meier şi Oberleutnant von Barring. Aşa cum îi era obi­ceiul, Meier se răsti la noi:

— Şi încercaţi să faceţi lucrurile cu cap, turmă de porci!

Fără să‑l bage în seamă, von Barring dădu mâna cu noi şi ne ură noroc. La semnul Bătrânului am trecut peste parapet şi am traversat rapid liniile noastre de sârmă ghimpată înainte de a ajunge în câmp deschis, acolo unde trebuia să fim cu ochii în patru. Nu parcursesem nici jumătate din drum când o rachetă luminoasă transformă întunericul într‑o lumină albă, orbitoare. Culcaţi la pământ, încremenisem. La lumina acestor infernale focuri de artificii este reperată imediat şi cea mai mică mişcare, iar cea mai mică mişcare în no man's land este considerată ostilă. Rachetei îi trebui un timp nesfârşit ca să ajungă la pământ.

Alt zgomot, altă rachetă. Bătrânul înjură printre dinţi.

— Dacă o ţine tot aşa, nu ieşim vii din porcăria asta! Ce l‑o fi apucat pe Ivan să se joace cu mizeriile astea?

Alte două rachete s‑au înălţat şi au căzut. A urmat o pauză în care am atins liniile lor de sârmă ghimpată. Culcaţi pe spate, am început să mânuim cleştii. Firele vibrau deasupra noastră ca nişte arcuri, scoţând sunete lungi, prea zgomotoase după părerea noastră. Dar greul de abia urma: târându‑ne pe burtă prin încurcătura de sârmă ghimpată, trebuia să căutăm minele cu ajutorul unor tije de fier. Minele folosite în zonă aveau carcasa de lemn, ceea ce făcea inutilizabil detectorul de mine.

Misiunea aceasta nu era cea mai potrivită pentru echipajul unui tanc şi o datoram grobianului de Meier şi dorinţei lui de a purta Crucea de Fier. El ceruse co­mandantului de regiment să fie însărcinată campania lui cu această misiune. Nu numai că trebuia să facem o hartă a câmpului de mine, dar trebuia să mutăm o parte din ele pe potecile rezervate de ruşi pentru atacurile viitoare Trebuia să tăiem noi poteci în folosul nostru. În timp ce ruşii, dacă totul se termina cu bine, urmau să fie măcelăriţi de propriile lor mine.

Cum eram lipsit de experienţă în detectarea acestor maşinării, mi‑au dat sonda spunându‑mi să o înfig, în­clinată, în pământul moale. Aproape imediat am desco­perit ceva.

— Hei, Bătrânule!

S‑a târât până la mine.

— Ai găsit una?

— Da, aşa cred.

Luă sonda şi o mânui cu delicateţe.

— E sigur. Las‑o aşa, n‑o mai gâdila. Sunt foarte sensibile jucăriile astea.

Notă pe hartă poziţia minei. În continuare, le-am des­coperit una după alta. Când întregul câmp a fost marcat, au fost scoase câteva şi duse ceva mai încolo. Eram cu nervii întinşi la maxim, cel mai mic zgomot ar fi pro­vocat o catastrofă. Aproape că terminasem când o nouă rachetă explodă chiar deasupra capetelor noastre. Aveam o mină în braţe, dar m‑am trântit imediat la pământ şi pe durata a şaizeci de secunde lungi am rămas aşa, ne­mişcat, cu maşinăria explozivă lipită de piept.

Ne‑am întors în zori. Neatinşi. În următoarele patru nopţi s‑a repetat aceeaşi comedie, dar niciunul dintre noi n‑a căzut lat, căci aveam baftă.

Când am prezentat raportul nostru afirmând că to­pografia subterană a zonei din no man's land era bine cunoscută, Meier a izbucnit într‑un hohot de râs sarcastic.

— Bine cunoscută! Aţi sforăit într‑o pâlnie de gre­nadă, porcilor? Am tras mai multe rachete şi n‑am văzut nici măcar coada vreunuia dintre voi! Nu mă duceţi pe mine aşa de uşor. În noaptea asta, cu hărţile pe care le‑aţi făcut, o să mergem împreună ca să verificăm. S‑a înţeles?

— La ordinele dumneavoastră, Herr Hauptmann, răs­punse Bătrânul executând o întoarcere care stropi cu no­roi cizmele gloriosului nostru comandant de companie.

Luna răsărise deja când am plecat cu porcul de Meier spre câmpul de mine duşman. Am coborât într‑o râpă în care ruşii nu puteau să ne vadă, dar unde minele erau mai dese ca firele de păr din cap. Meier mergea în frunte urmărind pe hartă potecile pe care le tăiasem. În urma lui mergea Bătrânul, şi el cu harta în mână, deşi cunoşteam zona ca pe buzunarul nostru.

Meier se abătea spre stânga. Ne‑am oprit şi ne‑am lungit în tăcere. Mai făcu zece sau cincisprezece metri înainte să realizeze că nu‑l mai urmăm. S‑a întors spre noi, dar n‑a îndrăznit să ţipe de frică să nu fie auzit de ruşi.

— Ce înseamnă asta, bandă de golani? mârâi el în surdină. Trebuie să staţi îngă mine, aşa cum v‑am or­donat, sau vă trimit în faţa curţii marţiale!

Ridicat într‑un genunchi. Bătrânul râse cu poftă:

— S‑a zis cu ameninţarea curţii marţiale, Hauptmann Meier! În câteva clipe o să fii o bucată de carne sângerândă!

Meier privea harta şi Porta rânji:

— Asta e, beleşte‑ţi ochii, mizerabilule! E doar o mică diferenţă între harta ta şi‑a noastră. În calitate de ofiţer aveai nevoie de o hartă specială, nu? Aşa că am mutat câteva puncte roşii, ca să arate mai bine. Nu poţi să spui că n‑avem grijă de tine!

Am râs cu toţii câteva minute. Pe urmă Porta şi‑a pus carabina cu lunetă la umăr, bubuind!

— Dansează acum, porc de ofiţer, sau îţi găuresc ma­ţele!

Pălind, Meier păşi spre noi, dar amorsă imediat o mină în timp ce carabina lui Porta trase scurt. Meier avea un dum‑dum în umăr. S‑a oprit clătinându‑se şi gemând în timp ce sângele îi curgea în valuri din umărul zdrobit.

— Dansează, rahatule, dansează! continuă Porta cu pumnii strânşi. Arată‑ne un vals! O să ţinem ritmul cu jucăriile astea pe care tu, sau alţii ca tine, ne‑au învăţat să le folosim.

Bătrânul îşi scoase revolverul greu, regulamentar, şi trimise un glonte între picioarele lui Meier, care schiţă primul pas de dans. Stege, Pluto, eu şi ceilalţi băieţi din pluton am intrat în joc şi ara golit încărcător după în­cărcător în jurul cizmelor ofiţerului care dansa şi tremura.

Prima lui cădere a provocat explozia unei mine care l‑a aruncat în aer. Şi de patru, cinci ori la rând, căderea lui a provocat noi explozii.

Obuze cu şrapneluri au început să explodeze căci bubuiturile dăduseră alarma. Mitralierele lătrau între de­tunăturile mortierelor. Rachete se înălţară de o parte şi de alta alcătuind foc de baraj. Şi germanii şi ruşii credeau că inamicul este pe punctul de a‑i ataca.

Furtuna de foc năvăli peste noi, iar pământul tremura sub picioarele noastre. Am rămas două ore într‑o pâlnie până când duelul de artilerie s‑a potolit. Reîntorşi în tran­şee, Bătrânul a raportat Oberleutnant‑ului von Barring.

— Herr Oberleutnant! Subofiţerul Beier a încheiat împreună cu plutonul misiunea de recunoaştere a câmpu­lui de mine inamic. Recunoaşterea s‑a desfăşurat conform planului, sub comanda căpitanului Meier. Căpitanul a fost ucis căci, în ciuda avertismentelor plutonului, a stă­ruit să intre în câmpul de mine, deşi nu‑l cunoştea su­ficient.

Barring ne privi dus pe gânduri. Ochii lui căutau ochii noştrii, întârziind o clipă pe faţa fiecăruia. Nici­odată n‑am văzut ochi mai profund umani şi mai gravi ca ai lui.

— Căpitanul Meier a fost ucis? Se mai întâmplă în timp de război. Subofiţer Beier, du‑ţi oamenii în adă­post. Plutonul doi a făcut o treabă bună în câmpul de mine. O să trimit raportul meu către comandant....

Ne salută ducându‑şi două degete la chipiu şi intră în adăpostul lui.

Bătrânul surâse.

— Cât timp trăieşte el, n‑o să mai fie nevoie de vânătoare de vrăjitoare în compania asta.

— Aţi văzut ce salturi mortale făcea rahatul ăla de fiecare dată când micuţele mine îi trăgeau câte‑un şut? sublinie Porta. L‑ar fi încântat pe profesorul de gim­nastică!

Acesta a fost discursul funebru pentru căpitanul Meier, burghez setos de putere, dar prea mărunt pentru a deveni cineva în război.