Revelația

Azi dimineaţă, în timp ce pregăteam cafeaua conform ritualului, am avut o revelaţie: nicio putere din lumea asta nu mă poate împiedica să mă consider nemuritor. N-are nicio importanță faptul că în jurul meu mor oameni. Nu contează că mi-am înmormântat părinţii. Nu are-a face că toate cărţile de istorie consemnează milioane şi milioane de morţi. Eu sunt nemuritor, punct. Pot să trăiesc liniştit cu convingerea asta şi, dacă va fi ca moartea să vină şi la mine vreodată, oricum nu voi avea timp să-mi rumeg eroarea. Voi muri şi nu va mai fi nimic, sau voi muri şi voi trăi veşnic în lumea de dincolo. 

Aşadar, de azi dimineaţă, trăiesc la fel ca şi până acum, cu singura deosebire că nu mă mai preocupă problema morţii. Pot face orice doresc, pentru că am timp. Pot să amân ce vreau, pentru că nu mai contează. Ceea ce e important e că am scăpat de obsesia morţii.

Acum să vedem cum stăm cu vechea problema a lipsei sensului. Până azi, mi se părea că viaţa nu are niciun sens pentru că nimic din ce faci nu dăinuie şi oricât te-ai zbate, până la urmă ajungi ca toată lumea la doi metri sub pământ. Aşadar, faptul că viaţa este finită o făcea să nu mai aibă sens. Acum, însă, că am rezolvat problema şi nu o să mai mor, care este sensul vieţii mele infinite? De bună seamă că această întrebare se poate pune la fel ca înainte. Şi, ce să vezi, oricât m-am străduit, n-am reuşit să găsesc un răspuns. Nu găsesc un sens şi pace. Că trăiesc 70 de ani sau o eternitate, care este diferenţa, alta decât faptul că într-un caz survine moartea şi în celălalt nu? Ce-aş putea spune, că sensul vieţii este să trăieşti la infinit? Dar de ce-ar fi ăsta un sens? Nimic nu-şi poate fi sens sieşi - sensul mâncatului nu e mâncatul, ci împiedicarea morţii prin înfometare, sensul sexului nu e sexul ci naşterea de copii (sau, la cei mai mulţi, obţinerea plăcerii), sensul acumulării de bani nu e acumularea de bani ci un trai lipsit de orice grijă etc etc. La fel, sensul trăitului nu poate fi trăitul ci..... ei bine, aici nu mai ştiu ce să zic, indiferent dacă sunt muritor sau nemuritor. 

Să ne închipuim, totuşi, că apare un sens. Dar ce poate să însemne el, cum poate să arate, ce natură poate să aibă? Să fie un eveniment care se va petrece cândva? Dacă ar fi aşa, de îndată ce va veni acel moment, va veni şi lipsa sensului, întrucât evenimentul s-a consumat. Prin urmare, sensul trebuie să fie altceva. Dar ce să fie? O stare de spirit? Obţinerea unor bunuri? Dobândirea puterii sau poate a cunoaşterii? Nu, pentru că de îndată ce atingi un asemenea scop, te întrebi care este sensul vieţii infinite care îţi stă în faţă începând chiar din acel moment. Şi atunci, un sens al vieţii nu poate fi gândit decât în afara vieţii. Iar asta presupune, vai, moartea. 

Iată-mă, aşadar, nemuritor de dimineaţă şi din nou muritor la prânz. Muritor, dar cu o înţelegere mai bună, poate, a lucrurilor.