Doamna80 în așteptare

Am stat de vorbă, ieri, la telefon, cu o doamnă în vârstă (peste 80 de ani), pe care o cunosc de multă vreme. Aflasem că e singură și destul de bolnavă, nu o mai caută nimeni etc. Vechea poveste. Așa că am sunat-o și am avut o lungă discuție despre lume și viață - sigur, după ce am isprăvit cu medicamentele, prețurile, căldura și celelalte. După cum mă așteptam, Doamna80 (așa o să-i spun, mă ajută la scris să-i spun cumva) a rămas aceeași persoană curioasă, locvace și sfătoasă, așa că nu după multă vreme am ajuns cu discuția la persoana mea.

Problem solved

Unul din oamenii cu care am de-a face mai des aici, în Germania, este Igor. Vine din Slovacia, e inginer și un tip foarte pragmatic. Deunăzi, am mers cu el la un magazin de cabluri și alte minuni și, pe drum, am discutat mai multe și mai serioase decât de obicei. Printre altele, a venit vorba despre sensul a ceea ce facem. El, de exemplu, învață germana, cu toate că știe precis că peste un an se va întoarce în țara lui. Se chinuie, ia lecții particulare, dar în magazin a dat-o pe engleză. Așa că nu m-am putut abține și l-am întrebat de ce se luptă cu germana. Mi-a spus că lui îi place să învețe limbi străine, că știe să se descurce în multe limbi și că așa consideră el normal, ca atunci când locuiești într-o țară să îi înveți limba. Apoi m-a întrebat și el pe mine de ce nu învăț germana și i-am spus, simplu, că nu văd sensul, câtă vreme engleza îmi e suficientă (și necesară, desigur). I-am mai spus că așa sunt românii, au un soi de fatalism, li se pare că orice-ai face până la urmă tot vei constata că a fost degeaba etc. Evident, de-aici am ajuns la problema morții. Eu i-am spus că întrebarea „de ce murim?” este fundamentală și că problema morții, în general, este una la care nu ai cum să nu te gândești. La care Igor, în simplitatea lui inginerească, mi-a spus: „This is not a problem. You will die, I will die, all of us will die. Hence, problem solved”.

Fără scăpare

La vederea unui om grav bolnav, cei mai multi dintre dintre noi suntem cuprinsi de mila. Ne gandim la suferinta acelui om si la faptul ca va muri. Daca avem ghinionul sa ne intalnim cu un cersetor din aceia desfigurati, cu rani deschise, hidosi, pe langa mila parca se strecoara si o oarecare doza de dezgust in sufletul nostru. Mila si sila sunt singurele reactii pe care le putem avea in fata suferintei, a bolii, a descompunerii, a mortii. 

Death wish la Peneș Curcanul

Cred că există o categorie de oameni care nu prea au ce face pe lumea asta. Așa au evoluat sau așa s-au născut, fapt e că nu se potrivesc cu nimic din ce e în afara lor. Mai devreme sau mai târziu, oamenii ăștia ajung la concluzia că e mai bine să moară. Numai că ăsta nu e deloc un lucru simplu. Cum să mori, așa, de parcă ai face o tură cu bicicleta? Pentru asta trebuie să ai curaj, nu glumă, trebuie să învingi o sumedenie de forțe care se opun: instinctul de autoconservare, teama că există Dumnezeu care te va arunca în iad pentru gestul tău, speranța secretă că poate, totuși, se va găsi ceva și pentru tine, gândul că de fapt greșești si că ceea ce te vaiți că nu ai de fapt se găsește acolo, chiar lângă tine, dar tu nu poți să-l vezi etc.

Revelația

Azi dimineaţă, în timp ce pregăteam cafeaua conform ritualului, am avut o revelaţie: nicio putere din lumea asta nu mă poate împiedica să mă consider nemuritor. N-are nicio importanță faptul că în jurul meu mor oameni. Nu contează că mi-am înmormântat părinţii. Nu are-a face că toate cărţile de istorie consemnează milioane şi milioane de morţi. Eu sunt nemuritor, punct. Pot să trăiesc liniştit cu convingerea asta şi, dacă va fi ca moartea să vină şi la mine vreodată, oricum nu voi avea timp să-mi rumeg eroarea. Voi muri şi nu va mai fi nimic, sau voi muri şi voi trăi veşnic în lumea de dincolo. 

Dramele padurii

Am urcat pe blog relatarile unui inginer silvic despre felul in care unele animale ale padurii se mananca, in anumite situatii intre ele. Apare acolo o vulpe care cara in bot capul unei surate etc.

Cineva a postat urmatorul comentariu: "Ce este aceasta atrocitate morbida de poveste? Asta face un inginer silvic? Mi-e sila!" Si atat.

Comentariul asta m-a trimis instantaneu cu aproape 40 de ani in urma cand, copil fiind, cutreieram padurile de la Sinaia si descopeream acolo, pe neasteptate, lucruri care ma inspaimantau. Dadeam peste fel de fel de oase, mai mari sau mai mici, fragmente de schelet, uneori schelete intregi - de caine, de lup, nu am idee.

Dreptatea și adevărul

Beau liniștit a patra cafea și brusc simt o stare de liniște și încredere că toate merg bine. Unde merg toate, către ce se îndreaptă? Către moarte, firește. Un lucru pe care-l știu de mic dar pe care l-am ignorat atâția ani. Știu exact unde merg și dintr-odată, fără nicio explicație, nu mai am nicio teamă. Ba chiar mă cuprinde un fel de interes, o înțelegere ca atunci când ai dat o raită pe lângă lacul cel adânc unde știi că te vei scufunda când îți va veni rândul.

Placinta infinita

Azi am cosit iarba din curte, care crescuse de jumatate de metru. Am tuns-o, mai bine zis, intrucat am folosit o masinarie Bosch. In timp ce ma plimbam de colo - colo, impingand Bosch-ul, mi-am zis ca acest moment ar trebui sa fie unul din cele pe care le viseaza oamenii care traiesc in orase, printre placi de beton. De cate ori n-am auzit spunand pe cate cineva: "abia astept sa ies la pensie, sa cresc flori si sa tund iarba"....

Înfrângerea lui Zeus Olimpianul

Câtă vreme eşti convins că tu poţi sfida moartea, ai dreptul să te consideri superior celorlalţi. Atâta timp cât crezi că vei primi moartea cu seninătate, că nu-ţi pasă de ea, că n-are decât să vină când vrea, fiindcă pentru tine e totuna, eşti liber să te simţi Zeus Olimpianul.
Dar dacă o vezi apropiindu-se şi ţi se face teamă, sau descoperi brusc că vrei, sub diverse pretexte, să mai trăieşti, să amâni clipa clipelor, atunci eşti pierdut: în chiar acel moment te prăbuşeşti în mulţime, devii om ca toţi ceilalţi. Atunci înţelegi că nu eşti cu nimic mai bun, pentru că şi tu, asemeni tuturor, ai fost învins.

Mizeria televiziunilor

Poate ca unora li se pare ca sunt cinic, dar accept acest calificativ. Vreau sa spun ca mi se pare grotesc spectacolul care se desfasoara pe toate televiziunile atunci cand moare cate un actor. De fiecare data intra in direct alti actori, cum ar fi Albulescu, Rodica Popescu etc. si incep sa spuna aceleasi lucruri: "nu-mi vine sa cred", "nu pot sa-mi revin", "este o tragedie" si tot asa. In primul rand, in felul asta intreaga drama se banalizeaza, iti vine sa dai pe alt canal: ce sa auzi, cum spune Stela Popescu aceleasi texte pe care le-a spus si la ultimii cinci decedati? Apoi nu te poti impiedica sa te gandesti cam asa: "Nicolaescule, cine o sa spuna chestiile astea cand o sa fii tu cel regretat?" Nu sunt o bruta insensibila, insa cred ca moartea unui om de valoare nu ar trebui sa se transforme in show televizat. Se indoieste cineva ca Albulescu, Popescu, Piersic si toti ceilalti actori sunt indurerati de pierderea unui coleg de-al lor? Nu cred. Si atunci? De ce nu se trece cu mai multa discretie peste momentele astea? De ce nu se da o stire simpla si atat? Televiziunile din tara asta sunt niste mizerii, asta e singura mea concluzie.

Un poem al lui Mircea Ivanescu

Despre moarte ca revedere

1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,

Scurte întrebări

Ce-ar fi dacă fiecare bobiţă expandată de porumb ar fi o fiinţă care locuieşte într-un tuci? Expandarea, deci momentul în care bobiţa se desface şi înfloreşte, ar fi echivalentul naşterii. Moartea ar surveni în momentul în care nişte dinţi - ai mei, ai tăi - ar zdrobi mica fiinţă. Între cele două evenimente majore, s-ar desfăşura viaţa celor care se numeau, cândva, „floricele de porumb”.
Probabil că în scurta lor viaţă, floricelele de porumb şi-ar pune, exact cum facem şi noi, o mulţime de întrebări fundamentale: Cine suntem? De unde am venit? Unde ne ducem? Există vreun sens în ceea ce se întâmplă? Cu siguranţă ar face felurite ipoteze, care de care mai ingenioase, ar descoperi dovezi, ar inventa zei. Însă nicicum nu ar putea să-şi imagineze cerul albastru umplându-se de nori, ploaia care cade peste lanul de porumb, lujerul de care stă agăţat coceanul învelit în frunze, bobiţele aurii, mâinile care le desprind din locaşurile lor şi care le aruncă în tuciul cu ulei încins, făcându-le să înflorească.
De multe ori m-am gândit la asta şi m-am mirat de faptul că oamenii continuă să creadă că pot şti vreodată de unde venim, unde ne ducem şi dacă toate astea au vreun sens.