Beau liniștit a patra cafea și brusc simt o stare de liniște și încredere că toate merg bine. Unde merg toate, către ce se îndreaptă? Către moarte, firește. Un lucru pe care-l știu de mic dar pe care l-am ignorat atâția ani. Știu exact unde merg și dintr-odată, fără nicio explicație, nu mai am nicio teamă. Ba chiar mă cuprinde un fel de interes, o înțelegere ca atunci când ai dat o raită pe lângă lacul cel adânc unde știi că te vei scufunda când îți va veni rândul.
Să fie cafeaua de vină? Mă îndoiesc. Luciditatea asta ca o vrajă nu poate veni de la cafea. Mai degrabă de la faptul că nu mă mai tem de neprevăzut. Cumva, într-un mod nedeslușit, prin voința cuiva care încă mai are grijă de mine, în pofida a tot ce am făcut, mi-a dispărut teama și am înțeles asta acum, la a patra cafea. Așa vin revelațiile, ca niște întâmplări banale. Toți anii din urmă am trăit cu spaima că se poate întâmpla ceva rău pe neașteptate . Tot timpul mi-am zis „nu are sens să fac lucrul ăsta, pentru că în orice moment el va putea fi distrus”. Dar timpul a trecut și nu s-a întâmplat nimic. Mi-am spus: „uite, dacă aș fi făcut cutare și cutare lucru, ar fi dăinuit, ar fi produs efecte”. Îmi imaginez cum cineva așteaptă ani și ani să i se întâmple ceva rău, stând numai în casă, pregătindu-se pentru momentul când răul va veni, așteptând și tot așteptând, începând parcă să-l cheme, dar r ă ul nu mai vine. Și atunci, într-o bună zi, poate la o cafea, poate în fața oglinzii, omul acela își dă seama că a așteptat degeaba, că și-a irosit timpul temându-se de o himeră. Înțelege brusc că a greșit. Își amintește cum, cu disperare, aproape că și-a dorit ca răul să vină, măcar și pentru a-și confirma temerile și pentru a putea spune „iată că în cele din urmă am avut dreptate”. Și atunci îi vin în minte vorbele înțeleptului: „sacrifică dreptatea în favoarea adevărului” . Ce are de făcut omul acela? Ce am de făcut eu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu