Aventurile Baronului Munchhausen (1)

O călătorie plină de peripeţii

Mi-am început călătoriile spre Rusia în toiul iernii socotind, pe bună dreptate, că îngheţul şi zăpada, scutind de cheltuieli deosebite prea grijuliile ocârmuiri, vor fi netezit drumurile din ţinuturile de nord ale Germaniei, Poloniei, Curlandei şi Liponiei, drumuri care, după descrierile tuturor călătorilor, sunt mai păcătoase chiar decât cele ce duc spre Templul Virtuţii. Am pornit-o călare, fiindcă aşa se călătoreşte cum nu se poate mai bine, atunci când nici calul şi nici călăreţul nu sunt de lepădat. Şi trebuie să mai adaug că acest mijloc de călătorie te scuteşte, pe de o parte, de ciorovăielile cu cine ştie ce cuviincios căpitan de poştă neamţ şi, pe de altă parte, te fereşte de a fi târât din crâşmă în crâşmă de setea nepotolită a surugiului. Eram îmbrăcat destul de uşurel, şi unde mai pui că gerul se făcea tot mai simţit cu cât înaintam spre nord-est. Vă puteţi închipui, deci, cum trebuie că-i mergea pe o astfel de vreme, într-un ţinut atât de aspru, bătrânelului neputincios pe care l-am văzut zăcând pe o câmpie pustie din Polonia, în bătaia crivăţului tăios, dârdâind de frig sub zdrenţele ce abia îi acopereau goliciunea trupului. Mi se rupea inima de milă uitându-mă la prăpăditul acela. Cu toate că îngheţase şi sufletul în mine, am aruncat peste bătrânel mantia mea de călătorie. Deodată am auzit un glas ce venea din înaltul cerului şi care, preţuindu-mi fapta cu o extraordinară mărinimie, a strigat:

"O, fiul meu, să mă ia naiba de nu ţi-oi răsplăti isprava asta!"

Fără să iau în seamă cuvintele acestea, mi-am mânat calul mai departe, până ce noaptea şi întunericul m-au prins din urmă. Nu se auzea niciun zgomot, nu se zărea niciun sat. Cât cuprindeai cu ochii, numai nea; nu se cunoştea nicio cărăruie care să-mi arate încotro să-mi îndrept paşii. Obosiţi de atâta drum, descălecai în cele din urmă şi-mi legai calul de un ciot care ieşea de sub zăpadă. Pentru mai multă siguranţă, mi-am pus pistoalele la subsuoară şi culcându-mă alături, în zăpadă, am tras un pui de somn, care mi-a ţinut pleoapele lipite până a doua zi, când se luminase de-a binelea.

Dar mare-mi fu mirarea când, trezindu-mă, mă pomenii în mijlocul unui sat, în cimitirul de lângă biserică. La început nu mi-am zărit nicăieri calul; curând însă îl auzii nechezând undeva, deasupra mea. M-am uitat în sus şi mi-am dat seama că ceea ce luasem pe întuneric drept un ciot era de fapt morişca de vânt de pe turla bisericii. De ea îmi priponisem noaptea calul, care acum stătea spânzurat acolo sus. Am priceput îndată ce se petrecuse. In timpul nopţii, satul fusese pe de-a-ntregul troienit de zăpadă. Dar, schimbându-se vremea pe neaşteptate, pe când eu dormeam, zăpada prinsese a se topi; şi aşa adormit cum eram, încetul cu încetul, mă lăsasem şi eu în jos, o dată cu zăpada. Deci, ciotul acela de care îmi legasem calul pe întuneric nu era altceva decât crucea sau morişca de vânt din turla bisericii. Fără să stau mult pe gânduri, luai unul din pistoale şi ochii în căpăstru. Redobândindu-mi astfel calul, putui să-mi văd mai departe de drum.

După aceea toate au mers bine, până am ajuns în Rusia, unde nu se obişnuieşte să faci drumuri lungi, iarna, călare. Şi cum principiul meu este să mă ţin de rânduiala şi de datinile ţărilor prin care umblu, mi-am făcut rost de o sanie uşoară cu un singur cal şi m-am îndreptat, plin de voie bună, spre St. Petersburg. Acum n-aş mai putea spune singur dacă mă aflam în Estonia sau în ţara dintre Narva şi Neva, dar îmi aduc aminte că străbăteam un codru înfricoşător, când văzui că se ia după mine un lup hain, mânat de cumplita foame care chinuie aceste fiare pe vreme de iarnă.

Animalul mă ajunsese îndată; ar fi fost cu neputinţă să scap de el. Fără să zăbovesc, m-am trântit pe burtă în fundul săniei, lăsându-mi calul să alerge în voia lui şi să ne scoată din încurcătură, cum o putea, pe amândoi. Ceea ce presimţeam totuşi, deşi nici nu îndrăzneam măcar să nădăjduiesc, s-a întâmplat la scurtă vreme după aceea. Lupul nici nu se sinchisi de modesta mea persoană, ci, sărind peste mine, se năpusti ca un turbat asupra calului. Rupse şi înfulecă dintr-odată toată partea de dinapoi a bietului dobitoc care, de spaimă şi durere, gonea cât putea mai tare.

După ce scăpasem astfel cu bine, neluat în seamă, ridicai pe furiş capul şi văzui cu groază că, tot înfulecând, lupul intrase, încetul cu încetul, aproape cu totul în ceea ce mai rămăsese din cal. Dar abia îşi făcuse loc, frumuşel, înăuntrul calului, când eu, prinzând clipa nimerită, pusei mâna pe bici şi începui să-l croiesc pe spinare. Şi dă-i!

Dar cum el era învelit ca într-o teacă în calul din care muşca de zor, neaşteptatul meu amestec nu l-a înspăimântat câtuşi de puţin. Ba, dimpotrivă, hăpăia tot mai cu poftă, făcându-şi loc şi înaintând mereu înăuntrul calului, iar când leşul animalului din care rămăsese mai nimica toată se prăvăli în drum, ce să vezi? În locul lui rămăsese lupul prins în hăţuri. Cât despre mine, unul, n-am încetat nicio clipă să-i car la bice şi astfel am ajuns sănătoşi şi nevătămaţi la St. Petersburg, împotriva oricărei aşteptări din partea amândurora şi spre marea uimire a tuturor trecătorilor.

N-aş vrea, domnii mei, să vă plictisesc cu prea multă vorbărie asupra rânduielilor de acolo, sau asupra artei, a ştiinţei şi a altor minunăţii din fermecătoarea capitală a Rusiei. Mă voi mulţumi doar să atrag luarea-aminte a domniilor voastre asupra unor lucruri mai osebite şi mai nobile, cum ar fi, de pildă, caii şi câinii, de care toată viaţa mea am fost mare amator. Aş vrea apoi să vă atrag luarea-aminte asupra vulpilor, lupilor, urşilor, care, ca de altfel toate celelalte sălbăticiuni, sunt mai numeroase în Rusia ca în orice altă ţară din lume. Şi, în sfârşit, asupra acelor petreceri, lupte cavalereşti şi isprăvi vrednice de laudă, ce i se potrivesc mai bine unui nobil decât bietele frânturi mucegăite de limbă elinească sau latinească şi decât toate nimicurile parfumate, zorzoanele şi sclifoselile legate de rafinamentul şi pălăvrăgeala franţuzească.

Fiindcă a trebuit să treacă o bună bucată de vreme până ce am putut fi primit în armata rusească, m-am bucurat câteva luni de libertatea deplină de a-mi irosi timpul şi banii în cel mai nobil fel din câte există pe lume. Aşa, de pildă, mi-am petrecut unele nopţi la joc, iar foarte multe altele în clinchet de pahare pline. Clima rece a acestor ţinuturi şi obiceiul poporului au acordat băuturii, când e vorba de petreceri, mult mai mult preţ decât i s-a dat în searbăda noastră Germanie. Am întâlnit acolo oameni care puteau trece drept adevăraţi maeştri în nobila artă a băutului. Şi, cu toate acestea, ei nu erau decât nişte bieţi ageamii, pe lângă un general cu barbă căruntă şi cu faţa arămie, care se ospăta laolaltă cu noi.

Bătrânul general îşi pierduse într-o luptă cu turcii jumătatea de sus a ţestei capului şi din această pricină, de câte ori venea vreun străin în societatea noastră, nu ştia cum să se mai scuze de faptul că e nevoit să stea la masă cu pălăria pe cap. El avea obiceiul, de câte ori mânca, să golească o sticlă întreagă de rachiu, după care încheia masa cu o sticlă de arak, sau o lua iar de câteva ori de la început, după cum îi cereau împrejurările. Şi să nu vă închipuiţi că l-ai fi putut vedea vreodată, cât de cât, beat. Nu prea vă vine să credeţi? Nu v-o iau în nume de rău, domnilor, fiindcă lucrul acesta depăşea la început chiar şi înţelegerea mea. Multă vreme nu mi l-am putut lămuri, până ce, cu totul întâmplător, i-am dat de capăt.

Generalul avea obiceiul să-şi ridice din când în când pălăria; îl văzusem adeseori făcând-o, dar nu prea mă sinchiseam. Mi se părea cu totul firesc să i se înfierbânte fruntea şi tot atât de firească mi se părea dorinţa lui de a şi-o răcori. Văzui însă, în cele din urmă, că o dată cu pălăria şi prins de căptuşeala ei, generalul ridica şi un capac de argint, care-i slujea drept ţeastă. Atunci tot aburul băuturilor înghiţite se ridica în sus, ca un nor uşor. Şi aşa mi s-a dezvăluit, pe neaşteptate, taina generalului. Iar după ce am aflat-o, nu am păstrat-o pentru mine, ci am împărţit-o câtorva prieteni. Şi fiindcă făcusem descoperirea la vreme de seară, mă oferii să le dovedesc exactitatea ei printr-o probă.

Trecui cu luleaua în spatele generalului, tocmai când el îşi punea pălăria pe cap, şi dădui foc cu o bucată de hârtie aburului ce se ridica. Atunci văzurăm un lucru pe cât de neaşteptat, pe atât de minunat: norul de deasupra eroului nostru se schimbă, cât ai clipi, într-un nor de flăcări. Iar aburul care se mai prinsese de firişoarele de păr de pe pălărie alcătui un nimb fermecător, ce-i înconjura capul bătrânului domn cu lucirea feerică a unor flăcări albăstrui, nespus de frumoase.

Experienţa mea n-a putut să-i rămână necunoscută generalului, care s-a mâniat atât de puţin, încât ne-a făgăduit să repetăm de mai multe ori încercarea asta, care-l ridica în stima tuturor.