Aventurile Baronului Munchhausen (2)

Poveşti vânătoreşti

Las la o parte unele scene hazlii ce mi s-au mai întâmplat în împrejurări asemănătoare, pentru că am de gând să vă spun felurite poveşti de vânătoare dintre cele ce mi se par mai ciudate şi mai distractive. Cred că vă puteţi lesne închipui, domnii mei, cât am ţinut de mult, întotdeauna, la prietenii destoinici, care se pricep să preţuiască aşa cum se cuvine un teren de vânătoare neîngrădit. Despre felurimea divertismentelor pe care un asemenea loc mi le oferea, cât şi despre norocul obişnuit ce făcea să-mi izbutească orice ispravă, păstrez şi acum cele mai bune amintiri.

Aşa, într-o dimineaţă, pe când stăteam la fereastra iatacului meu, văzui un heleşteu mare din apropiere, cu totul şi cu totul acoperit cu raţe sălbatice. Cât ai clipi, am înhăţat puşca din colţ şi am coborât scara cu atâta grabă, încât m-am izbit cu faţa de canaturile uşii.

Foc şi scântei mi-au ţâşnit din ochi. Dar oricât de puternică fusese lovitura, n-a izbutit să mă ţină nici o clipă în loc. Şi iată-mă gata să trag. Dar când să ochesc, spre uimirea şi ciuda mea, văzui că, din cauza puternicei izbituri pe care o primisem, sărise cremenea din cocoşul armei mele. Fără cremene mai cearcă de aprinde pulberea! Ce putem face acum, căci timp de pierdut nu aveam? Din fericire, îmi amintii cum îmi scăpăraseră ochii, puţin înainte. De aceea, deschisei lagărul pulberii, îndreptai puşca înspre sălbăticiuni şi-mi trăsei un pumn zdravăn în ochi. Dintr-o atât de puternică izbitură se iscă puzderia de scântei.

Pulberea luă foc si doborâi cinci perechi de raţe, patru călifari şi o pereche de lişiţe. Vedeţi, aşadar, că prezenţa de spirit este mama faptelor vitejeşti. Iar dacă pe soldaţi şi pe marinari ea îi scapă din multe primejdii, adeseori şi vânătorul îi datorează tot ei norocul.

Aşa, odată, cu prilejul unei raite vânătoreşti, ajunsesem la un lac pe care pluteau zeci de raţe sălbatice, dar erau mult prea îndepărtate una de alta ca să pot trage nădejdea să dobor mai mult de una dintr-o împuşcătură. Şi, din nenorocire, nu mai aveam decât o singură încărcătură de pulbere. Ehei, şi cum mai jinduiam să pun mâna pe toate raţele, mai ales că aveam de gând să poftesc la masă, pe curând, o mulţime de prieteni şi de cunoscuţi.

Atunci mi-adusei aminte că din toată merindea pe care o luasem cu mine îmi mai rămăsese în tolba de vânătoare o bucăţică de slănină. Bucăţica asta o legai de capătul unei sfori răsucite, destul de lungi. Am desrăsucit sfoara, aşa că ea s-a lungit de cel puţin şase ori faţă de cât fusese înainte. Apoi, ascunzându-mă în păpurişul de pe mal, zvârlii bucăţica de slănină în apă şi avui bucuria să văd cum cea mai apropiată dintre rate înoată iute spre ea şi o înghite.

După cea dintâi raţă, urmară, în scurtă vreme, toate celelalte. Căci îmbucătura unsuroasă din capătul sforii era curând dată afară, nemistuită, şi o înghiţea raţa următoare... Şi aşa, toate la rând. Ce mai una, alta: bucăţica mea de slănină călători prin toate raţele, fără să se rupă de sfoară, aşa că păsările se înşirară ca nişte mărgele pe o aţă. Cu nespusă mulţumire trăsei sfoara la mal şi, înfăşurând-o de câteva ori, pe după umăr şi mijloc, îmi văzui de cale înspre casă.

Dar fiindcă mai aveam o bună bucată de mers, iar grămada de raţe nu era o povară tocmai uşoară, aproape că începuse să-mi pară rău că le prinsesem pe toate. Deodată însă, avu loc o întâmplare neobişnuită, care, la început, mă puse în mare încurcătură.

Fireşte că toate raţele erau vii încă. De aceea, de cum şi-au venit în fire, după prima uluire, ele au şi început să bată puternic din aripi şi să mă ridice şi pe mine, împreună cu ele, în văzduh. Nici vorbă că m-am întrebat pe unde o să scot cămaşa. Mă pricepui totuşi să folosesc prilejul acesta spre folosul meu, vâslind prin aer cu pulpanele hainei, şi mânând astfel cârdul în direcţia locuinţei mele.

Iar când m-am văzut ajuns deasupra casei şi tocmai mă gândeam cum să cobor fără să-mi primejduiesc viaţa, îmi veni un gând năstruşnic: începui să răsucesc gâtlejurile răţuştelor unul după altul şi, aşa, mă lăsai lin şi cu încetul prin coşul casei mele pe vatra din bucătărie, unde, din fericire, nu fusese încă aprins focul. Vă puteţi închipui cât s-a mirat şi ce spaimă a tras bucătarul meu când m-a văzut.

Ceva asemănător mi s-a întâmplat odată şi cu un stol de găinuşe. Mă dusesem să încerc o puşcă nouă, isprăvisem cele câteva alice pe care le luasem cu mine, când, pe neaşteptate, îşi luă zborul, chiar de lângă piciorul meu, un stol de găinuşe. Pofta de a vedea vreo câteva dintre ele, seara, pe masa mea, mi-a dat o idee atât de bună, încât, pe cuvântul meu, domnilor, că o veţi folosi şi dumneavoastră la nevoie.

De îndată ce am văzut unde s-au lăsat găinuşele, am pregătit în grabă arma, punând în loc de alice vergeaua care-mi servea să încarc puşca. Bineînţeles că am ascuţit vergeaua la vârf, atât cât mi-a îngăduit timpul. Apoi, apropiindu-mă de stol, am tras în el când şi-a luat zborul şi am avut bucuria să văd vergeaua căzând la o oarecare distanţă, după ce înşirase pe ea, ca la frigare, vreo şapte găinuşe, care se vor fi mirat, de bună seamă, pomenindu-se aşa, din senin, trase în ţeapă. După cum vă spuneam, domnii mei, totul în lume e să ştii să te descurci.

Altă dată, pe când străbăteam una din vestitele păduri ale Rusiei, îmi ieşi înainte o vulpe neagră minunată. Ar fi fost într-adevăr păcat să găuresc preţioasa ei blană cu vreun glonte sau cu alice. Vicleana cumătră stătea lipită de trunchiul unui copac, îmi scosei deodată plumbul din ţeavă şi-l înlocuii cu un cui zdravăn de tâmplărie. Am ochit şi am tras cu atâta dibăcie, încât codoiul vulpii a rămas ţintuit în cui, de trunchiul copacului. Apoi, apropiindu-mă liniştit de cumătră, o tăiai cu cuţitul meu de vânătoare cruciş peste ochi şi punând mâna pe bici îi cărai atâtea pe spinare, până ce o făcui să-şi iasă din frumoasa ei blană. Era o plăcere şi o minunăţie să vezi una ca asta.

Întâmplarea şi un dram de noroc te pot ajuta uneori să dregi o greşeală pe care ai săvârşit-o. Lucrul acesta l-am constatat curând după isprava cu vulpea.

Prilej mi-a fost întâlnirea, în inima codrului, cu un godac şi o scroafă de mistreţ, ce veneau unul după altul înspre mine. Trăsesem fără să-i nimeresc. Godacul o luase la sănătoasa, iar scroafa rămăsese locului, neclintită, bătută în cuie. Când mă apropiai să văd ce-i cu ea, îmi dădui seama că aveam dinainte o scroafă oarbă, care pân-atunci ţinuse în dinţi coada godăcelului. Puiul o călăuzise prin adâncurile codrului, din datorie de fiu. Glonţul meu nimerind printre ei, tăiase codiţa călăuzitoare, din care bătrâna scroafă tot mai morfolea în gură un sfârc. De vreme ce călăuza ei încetase de a o mai mâna după el, ea se oprise locului. Atunci, apucând eu sfârcul codiţei pe care scroafa îl ţinea în gură, o trăsei după mine şi o adusei fără nici o greutate acasă.

Oricât ar fi de înspăimântătoare scroafele astea sălbatice, tot mai cumpliţi şi mai primejdioşi sunt, însă, mistreţii. Am întâlnit unul în codru odată, când, din nenorocire, nu eram pregătit nici să-l atac, nici să mă apăr. Abia am apucat să mă retrag după trunchiul unui copac, când fiara turbată s-a şi repezit, pieziş, să mă lovească. Dar, din pricina iureşului năvalnic cu care se repezise înspre mine, i s-au înfipt colţii în copac, aşa fel încât nu a mai fost chip să-i scoată şi să se repeadă a doua oară împotriva mea. "Aha! mi-am zis eu, las’ că acum pun eu mâna pe tine!" Cât ai clipi, apucai un bolovan şi-i înfundai atât de adânc colţii în lemn, încât nu mai era chip să scape. Acum, de voie, de nevoie, a trebuit să mă aştepte până ce am adus o căruţă şi funii din satul apropiat. Apoi, cum nu se poate mai lesne şi plin de voioşie, am adus mistreţul viu şi nevătămat acasă.

Fără îndoială, domnilor, că veţi fi auzit de sfântul Hubert, ocrotitorul vânătorilor şi al ţintaşilor, şi veţi fi auzit aşijderea despre cerbul cel semeţ care l-a întâmpinat odată în pădure, purtând sfânta cruce între coarnele sale. Acestui sfânt Hubert, în bună tovărăşie şi fără greş, i-am adus jertfe an de an. Întrucât îl priveşte pe cerb, l-am văzut poate de mii de ori, fie zugrăvit prin biserici, fie brodat pe stemele cavalerilor săi, aşa că în bună cinste şi conştiinţă vânătorească abia de aş şti să spun hotărât dacă numai pe vremuri au existat asemenea cerbi purtători de cruce sau dacă nu cumva ei mai există chiar în zilele noastre. Dar socotesc că e mai bine să vă povestesc ceea ce am văzut chiar eu, cu ochii mei.

Odată, după ce îmi isprăvisem toţi plumbii pentru încărcătură, îmi ieşi în cale, cu totul pe neaşteptate, cel mai măreţ cerb din câţi vieţuiesc pe acest pământ. Şi mă privi drept în faţă, fără să-i pese, de parcă ar fi ştiut dinainte că tolba îmi era goală. Ce puteam face? Îmi încărcai într-o clipă puşca cu pulbere şi cum aveam la mine un pumn de cireşe, jupuii în cea mai mare grabă carnea de pe ele şi îndopai ţeava cu sâmburi. Slobozii apoi întreaga încărcătură drept în fruntea cerbului, între coarne, împuşcătura îl buimăci, căci se-mpletici pe picioare, dar tot izbuti să o şteargă.

La un an sau doi după întâmplarea aceasta, mă aflam la vânătoare, în aceeaşi pădure. Şi iată că deodată mi se înfăţişă un cerb măreţ, purtând în coarne un cireş cu frunziş bogat şi înalt de peste zece picioare. Atunci îmi adusei aminte de întâmplarea mea din trecut.

Socotind că cerbul este pe bună dreptate şi de multă vreme proprietatea mea, îl doborâi cu un foc. Astfel, făcui rost totodată şi de friptură şi de băutură de cireşi, căci pomul era încărcat cu fructe nespus de gustoase. Şi cine ar putea spune oare că n-a fost vreun cucernic vânător pătimaş, vreun abate sau episcop care îndrăgea vânătoarea, cel care va fi sădit în acelaşi fel, cu un foc de puşcă, crucea, între coarnele sfântului Hubert? La nevoie, când vine clipa să te hotărăşti ori, ori (ceea ce unui adevărat vânător i se întâmplă destul de des) te simţi mai curând îndemnat să încerci orice, decât să laşi să-ţi scape un prilej fericit. Eu însumi, nu o singură dată, m-am aflat în faţa unor asemenea încercări.

De pildă, ce o să spuneţi de următoarea întâmplare? Odată, într-o pădure din Polonia, mi se isprăvise pulberea tocmai la căderea nopţii. Am pornit, aşadar, spre casă, când s-a năpustit înspre mine un urs înfricoşător, cu fălcile căscate, gata să mă înghită. Zadarnic m-am scotocit cu grabă prin toate buzunarele, doar, doar oi da peste pulbere şi plumbi. Nu găsii nimic altceva decât două bucăţi de cremene pentru puşcă, din cele ce se iau doar aşa, ca să fie la vreme de nevoie. Zvârlii cu toată puterea una din cremeni în gura dihanie şi nimerii tocmai în fundul gâtlejului. Cum, de bună seamă, aceasta nu-i va fi fost pe plac, numai ce-l văzui pe ursul meu făcând stânga-mprejur, aşa că cealaltă cremene o nimerii în deschizătura de dinapoi a dihaniei. Şi treaba a mers minunat. Piatra nu numai că a pătruns în el, dar s-a şi ciocnit cu cealaltă, iar ursul a plesnit cu o pocnitură însoţită de o vâlvătaie de scântei asurzitoare. Cât despre mine, deşi scăpasem cu pielea întreagă, n-aş mai fi încercat a doua oară o ispravă asemănătoare şi nici nu mi-aş fi măsurat puterile cu un urs, fără să am mijloace de apărare la îndemână.

Dar se vede că mi-a fost hărăzit să fiu atacat de cele mai sălbatice şi mai primejdioase dihănii tocmai când nu puteam să le ţin piept - ca şi cum instinctul le-ar fi făcut să simtă că mă gândesc la aman.

Aşa, odată, un lup s-a năpustit pe neaşteptate asupră-mi şi era cât p-aci să mă înşface. Nu-mi rămăsese altceva de făcut decât ce mă îndemna instinctul: să-i vâr pumnul în gura căscată. Şi ca să fiu în deplină siguranţă, îmi înfundai mai mult braţul, vârându-l aproape până în umăr. Toate bune, dar cum să ies din încurcătura aceea? Trebuie să vă mărturisesc că nu mă simţeam tocmai în largul meu într-o situaţie atât de înfricoşătoare, la gândiţi-vă numai: să stai nas în nas cu un lup! Ne uitam unul la altul nu cu prea multă drăgălăşenie. Dacă mi-aş fi tras braţul ar fi sărit cu mai multă furie la mine. Asta se putea vedea lămurit din văpăile care îi licăreau în ochi. De aceea, apucându-l de măruntaie, îi făcui faţa dos şi dosul faţă, întorcându-l aşa cum se întoarce o mănuşă. Apoi, dând cu el de pământ, îl lăsai locului.

De data aceea, cum vă spuneam, a mers, dar n-am mai putut să fac acelaşi lucru când peste câtva vreme un câine turbat s-a dat la mine într-o ulicioară îngustă din St. Petersburg. "Ia-o la sănătoasa, băiete!" mi-am zis, văzându-l. Şi ca să pot scăpa mai uşor, îmi lepădai haina în drum şi mă trezii degrabă în casă. Mai apoi, când câinele şi-a văzut de drumul lui, am trimis un servitor să-mi aducă haina şi să o pună în dulap, lângă celelalte.

A doua zi, care nu mi-a fost spaima auzindu-l pe Iohann, servitorul meu, strigând cât îl ţinea gura: "Pentru Dumnezeu, domnule baron, haina dumneavoastră a turbat!" Mă repezii într-o clipă până sus, la el, şi-mi găsii toate hainele răvăşite şi făcute ferfeliţă. Avea dreptate băiatul: haina turbase! Am ajuns tocmai la timp ca s-o văd cum îmi scutura şi îmi sfârteca fără pic de milă un costum nou de gală.