Mici intamplari cu animale (61)

În noaptea de 18 mai 1944, o poieniţă din hotarul Avrigului, ţinînd de Munţii Făgăraşului, a fost teatrul uneia dintre tragediile care se petrec în singurătăţile munţilor şi despre care noi luăm atît de rar cunoştinţă. Administratorul terenului de vînătoare, voind să dea prilej unui oaspe să împuşte un urs, a pus un hoit de cal. Hoitul a fost curînd aflat de urşi şi pazni­cul a constatat că umblau la el trei exemplare: un urs foarte mare, unul cu ceva mai mic şi al treilea tînăr.

Într-o dimineaţă, paznicul, făcînd controlul locului de pîndă, a dat peste o privelişte grozavă. În jurul hoitului urme de luptă, tăvălituri, pămîntul scormonit cu ghearele, sînge răspîndit, iar mai departe cadavrul ursului mijlociu. Avea, pe lîngă alte multe răni de colţi şi de gheare, beregata ruptă, pîntecele sfîrtecat, stomacul şi intestinele vărsate.

Ce se întîmplase noaptea era lesne de ştiut. Ursul cel mare s-a întîlnit la masa bogată cu cel mijlociu. S-a încins bătaie crîncenă, pe viată si pe moarte. Cînd se întîlnesc ursii la hoit, ei nu mănîncă alături, aşa cum fac lupii. Cel mai în putere alungă pe cel mai slab, care se resemnează să aştepte undeva prin apropiere pînă se va fi săturat stăpînul şi va fi plecat. În cazul nostru, fie că ursul cel mare l-a surprins pe celălalt mîncînd la hoit şi s-a repezit asupra lui fără să-i mai dea răgaz să plece, fie că acesta, simţindu-se în putere şi el, a angajat bătălia.

Lupta a trebuit să fie teribilă, judecînd după urmele pe care le-a lăsat răspîndite pe o întindere mare şi după rănile gro­zave ale celui învins. Dar probabil că nici ursul victorios n-a scăpat teafăr. Două nopţi după aceasta n-a mai venit la hoit, bolind într-un loc retras. Apoi foamea va fi biruit boala, şi a început să mănînce, termmînd în patru-cinci nopţi hoitul de cal.

N-am auzit ca un urs să fi omorît pe altul, ca să-l mănînce. Dacă însă află cadavrul unui consîngean, de cele mai multe ori ursul nu se sfieşte să se înfrupte din el, ca din orice alt hoit.

Un vînător din Răşinari a rănit o ursoaică. Cu toate că rana era de moarte şi vînătorul a căutat ursoaica aproape o zi în­treagă, n-a putut-o găsi. După cîteva zile, vînătorii din acelaşi sat au dat din întîmplare de cadavrul ursoaicei. În parte era mîncat de alt urs: ceea ce a rămas era îngropat şi acoperit cu glii şi cu crengărie, aşa cum face ursul cu ceea ce n-a putut mînca şi-şi lasă de rezervă pentru altă noapte. În apro­piere, cei doi vînători au aflat şi zăcătoarea ursului. Ca şi cînd ar fi privegheat lîngă cadavrul ursoaicei, din care s-a şi ospătat. Lîngă hoit era o bucată mare de piele  sfîşiată din blana ursoaicei.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor