Mici intamplari cu animale (52)

Leul furnicilor

La marginea unei păduri era un molid străvechi la rădăci­nile căruia se făcuse bortă, sub care pămîntul nisipos rămînea uscat. Dintr-un muşuroi de alături mişunau furnicile; unele se urcau pe copac în sus, după ceva treburi pe care le aveau pe acolo. Eram curios ce pot căuta furnicile acestea mari prin molid şi într-o zi m-am aşezat alături ca să pot afla răspunsul. Atunci am văzut în nisipul de sub rădăcină o capcană a in­sectei care are faima de şireată, isteaţă si din cale afară de răpitoare. Adică a larvei, deoarece insecta adultă este ca o libelulă mică, inofensivă, care stă leneşă pe cîte o rămurea, cu aripile ei lungi şi străvezii adunate în formă de acoperiş deasupra trupului subţire, iar cînd îndrăzneşte să zboare e stîn­gace şi abia aşteaptă să se aşeze din nou. Nici n-ai crede că această gîză plăpîndă a ieşit din larva urîtă, cu trupul gros şi ţepos, cu căngi la gură, larvă care i-a dat şi numele de leul-furnicilor (Myrmeleon formicarius). Iată un prilej să văd cum funcţionează această capcană. Las furnicile de pe copac în treaba lor şi stărui lîngă aparatul duşmanului.

Acest aparat este o gropiţă în formă de pîlnie, cu pereţii nisipoşi. Diametrul acesteia de aici e de vreo cinci centimetri, iar adîncimea de vreo trei. Parcă e făcută cu compasul, atît de frumos rotunjite îi sunt marginile, şi parcă un meşter i le-ar fi netezit ca să nu fie pe ele niciun grunz. Tocmai în fundul pîlniei, unde aceasta se strînge în vîrf de con întors, se află o gropiţă. Dar e astupată. Privesc mai de aproape şi văd că ceea ce o astupă nu-i vreo pietricică, deşi e sură-gălbuie ca o boabă de nisip. E un cap de larvă, urît; abia i se văd din pămînt cele două căngi, cu vîrfuri ascuţite, cu ace prinzătoare, deschise, gata să apuce.

Cu multă măiestrie şi-a construit capcana această fiară mică şi totuşi groaznică. Acum stă îngropată în fundul ei şi aşteaptă. Capcana e perfidă, victima cade în ea fără să bănuiască primejdia, cel ce a întins-o ridică prada prinsă gata. Îi putem spune şi urîtă şi vicleană şi cum vom voi, dar nu putem tăgădui că şi-a aşezat aparatul cu multă măiestrie. Să vedem ce se întîmplă. Are vînătorul din fundul capcanei răb­dare, dar am şi eu. Stau tolănit, mai trag cîte o ţigară şi aştept. Mă mai supără cîte o furnică ce mi s-a furişat pe sub mînecă sau mă înţeapă după cap, îmi mai bîzîie pe la ureche cîte un ţînţar obraznic... Mă apăr cum pot, fără să sperii pe cel din pîndă. Petrec cu ochii şi poporul harnic care mişună primpre­jur — şi trece vremea.

O furnică mai întreprinzătoare s-a abătut din cărarea celor­lalte şi s-a apropiat de pîlnie. Va fi bănuit ceva de folos în ea; după ce a stat şi s-a socotit oleacă pe marginea gropii, a dat să păşească pe perete în jos. Un pas n-a făcut şi a pornit sub picioruşele ei avalanşa de nisip, aşa cum porneşte groho­tişul sub pasul omului neobişnuit cu stîncăriile din creştetul munţilor. S-a năruit deodată pătura de prund mărunt şi a răpit cu ea furnica. S-a răsucit biata furnică, a dat să se prindă cu lăbuţele, să iasă în sus, dar unde punea piciorul pornea cascadă. Totuşi, furnica era mare; chinuit, a început să răz­bească, era gata să pună laba pe marginea pîlniei, să se agate de pămînt ţiitor si să iasă. Abia atunci s-a mişcat hoţul din pîndă. Nu şi-a răsucit decît capul; ca şi cînd ar fi lucrat cu o lopată, a azvîrlit un nor de nisip asupra furnicii, încă unul —  adevărat bombardament. A scăpat nenorocita sub noua avalanşă care s-a pornit, s-a zbătut, a început o nouă ascensiune chinuită pe peretele oblic şi nisipos. Duşmanul nu s-a mişcat din ascunzătoarea lui ca să iasă şi să o prindă. Altă lopată de prund azvîrlită şi iarăşi alta. S-a rostogolit victima, de data aceasta, pînă în fundul craterului. Au primit-o două căngi groaznice, au strîns-o în fălcile lor şi au strivit-o. O clipă şi picioarele furnicii nu se mai mişcau în spasmele morţii.

Atît am văzut cu ochii. Observatorii mai atenţi spun că acest mic monstru nu-şi mănîncă prada, ci o suge. Acele, două căngi prinzătoare, sunt şi seringi prin care „leul" injectează în trupul insectei prinse o materie care îi lichefiază tot conţinutul. Apoi, suge zeama măruntaielor. Dar am mai văzut ceva. În jurul capcanei, unele la distanţă de zece-douăzeci de centimetri, erau împrăştiate cîteva învelişuri chitinoase ale altor victime, golite de ceea ce fusese în ele. După ce le-a supt miezul, vînătorul-pîndar, cu o mişcare a capului, le-a azvîrlit pînă departe, ca să nu împiedice funcţionarea capcanei.

Furnicile neobosite mişunau mai departe primprejur. Într-o pornire fără rost, am dat cu mîna şi am stricat capcana, nete­zind deasupra şi ţărîna. A doua zi era construită la loc, parcă şi mai măiestrit, iar în fundul ei fiara perfidă aştepta alte victime.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor