O poveste a lui James Joyce (2)

O întîlnire

Joe Dillon a fost cel care ne-a făcut cunoştinţă cu Vestul Sălbatic. Avea o mică bibliotecă alcătuită din numere vechi ale colecţiilor de aventuri The Union Jack, Pluck şi The Halfpenny Marvel. În fiecare după-amiază, cînd se termina şcoala, ne întîlneam în grădina din dos a casei sale şi aranjam lupte între pieile-roşii. El şi frate-său mai mic, Leo cel gras şi leneş, apărau podeţul grajdului, pe care noi încercam să-l luăm cu asalt; sau ne războiam pe iarbă, voiniceşte. Dar oricît de bine ne luptam, în niciun atac, în nicio bătălie nu ieşeam învingători şi toate încăierările noastre sfîrşeau cu dansul indian al învingătorilor executat de Joe Dillon. Părinţii lui mergeau zilnic la slujba de opt dimineaţa din Gardiner Street, şi în holul casei domnea parfumul blînd al doamnei Dillon. Dar Joe se lupta prea aprig cu noi, care eram mai mici şi mai sfioşi. Semăna leit cu o piele-roşie cînd ţopăia prin grădină purtînd pe cap o învelitoare de ceainic veche şi bătea cu pumnul într-o tinichea, urlînd: „Ya! Yaka! Yaka! Yaka!"

Nimeni n-a crezut cînd s-a zvonit că are vocaţie pentru preoţie. Şi cu toate astea, era adevărat.

Un spirit de nesupunere se răspîndea printre noi şi sub înrîurirea lui se ştergeau deosebirile de cultură şi de temperament. Ne uneam în bande — unii cutezători, unii în glumă şi unii mai mult de teamă; dintre aceste piei-roşii fără tragere de inimă, care se temeau să nu pară studioşi sau lipsiţi de vigoare, făceam parte şi eu.

Aventurile relatate în literatura Vestului Sălbatic erau departe de firea mea, dar, cel puţin, îmi deschideau porţi către evaziune. Îmi plăceau mai mult anumite povestiri poliţiste americane, străbătute pe alocuri de fete frumoase şi pătimaşe, cu părul în dezordine. Deşi nu era nimic reprobabil în acele povestiri şi deşi intenţia lor era uneori literară, la şcoală circulau în secret. Într-o zi, cînd părintele Butler ne asculta cele patru pagini din Istoria romanilor, prostul de Leo Dillon s-a lăsat prins cu un exemplar din The Halfpenny Marvel.

—  Pagina asta sau astalaltă? Pagina asta? Asa-hai, Dillon, sus! „Abia mijise ziua"... Continuă! Care zi? „Abia mijise ziua de"... Ai învăţat lecţia? Ce-ai acolo în buzunar?

Toate inimile palpitau în timp ce Leo Dillon preda cărţulia şi toate feţele luară o expresie nevinovată. Părintele Butler întorcea paginile, încruntîndu-se.

—  Ce-s prostiile astea? Şeful de trib al apaşilor! Asta citeşti în loc să studiezi Istoria romanilor? Să nu cumva să mai găsesc în şcoala noastră inepţii din astea. Omul care a scris asta trebuie să fie vreun nenorocit care produce asemenea lucruri ca să aibă ce bea prin cîrciumi. Mă surprinde ca nişte băieţi cu educaţie, ca voi, să citească aşa ceva! Aş mai înţelege dacă aţi fi... elevi la şcoala de stat. Ascultă, Dillon, te previn în mod foarte serios, apucă-te de învăţătură, că de nu...

Această mustrare în timpul sobrelor ore de şcoală făcu să păleasca mult gloria Vestului Sălbatic în ochii mei, iar chipul fîstîcit şi puhav al lui Leo Dillon îmi trezi una dintre feţele conştiinţei. Dar cînd influenţa restrictivă a şcolii era departe, începeam iar să fiu însetat după senzaţii tari, după evadarea pe care se părea că numai aceste cronici ale rebeliunii mi-o puteau oferi. Parodiile de lupte din fiecare seară mi se părură în cele din urmă la fel de plicticoase ca şi rutina şcolii din fiecare dimineaţă; doream să trec prin aventuri reale. Dar prin aventuri reale, îmi ziceam, nu trec cei care stau acasă; ele trebuie căutate în lumea largă.

Se apropia vacanţa de vară, cînd m-am hotărît să rup monotonia vieţii de şcoală cel puţin pentru o zi. Împreună cu Leo Dillon si cu un băiat pe care-1 chema Mahony, am plănuit să tragem chiulul o zi. Fiecare dintre noi trebuia să facă rost de şase peni. Întîlnirea fu fixată pentru ora zece dimineaţa, la Podul Canalului. Sora cea mare a lui Mahony avea să scrie un bilet de scuză pentru el, iar Leo Dillon urma să-i spună lui frate-său să anunţe că e bolnav. Am plănuit să mergem pe Şoseaua Cheiului pînă la vapoare, apoi să trecem cu bacul şi să ne ducem pe jos să vedem hulubăria. Leo Dillon se temea ca nu cumva să ne întîlnim cu părintele Butler sau cu altcineva de la Colegiu; dar Mahony puse întrebarea foarte rezonabilă că ce era să caute părintele Butler la hulubărie. Odată liniştiţi în această privinţă, eu am încheiat prima fază a complotului şi am colectat cîte şase peni de la ceilalţi doi, arătîndu-le bineînţeles şi cei şase peni ai mei. Cînd am aranjat ultimele puncte ale programului, în ajun, eram cu toţii cam tulburaţi. Ne-am dat mîna rîzînd şi Mahony a zis:

— Pe mîine, fraţilor!

În noaptea aceea am dormit prost. Dimineaţa am sosit primul la pod; locuiam cel mai aproape. Cărţile mi le-am ascuns în buruienile înalte de lîngă groapa pentru cenuşă, la capătul grădinii, pe unde nu trecea nimeni, şi am luat-o fuga înainte, pe malul canalului. Era o dimineaţă călduţă, însorită, în prima săptămînă de iunie. M-am aşezat pe zidul de piatră al podului. Îmi admiram pantofii fragili de pînză, pe care-i albisem sîrguincios peste noapte cu lut de pipă şi urmăream din ochi caii docili trăgînd sus pe colină un tramvai plin de oameni care mergeau la treabă. Toate crengile copacilor înalţi ce mărgineau promenada se înveseliseră cu frunzuliţe de-un verde luminos şi razele soarelui treceau pieziş printre ele, lunecînd în apă. Piatra de granit a zidului începea să se încălzească şi am prins a o bate uşurel cu palmele, în ritmul unui cîntec ce-mi umbla prin cap. Eram foarte fericit.

Şedeam aşa de vreo cinci-zece minute, cînd văzui apropiindu-se costumul cenuşiu al lui Mahony. L-am urmărit cum suie dealul zîmbind şi se caţără lîngă mine pe pod. În timp ce aşteptam, scoase la iveală praştia care îi umfla buzunarul dinăuntru şi-mi explică unele perfecţionări pe care i le făcuse. L-am întrebat de ce o luase şi mi-a spus că pentru niţică nebuneală cu păsările. Mahony nu se sfia defel să vorbească golăneşte; cînd vorbea de părintele Butler, îi pocea numele, zicîndu-i moş Bunser.

Am mai aşteptat vreun sfert de oră, dar Leo Dillon tot nu se ivea. In cele din urmă, Mahony sări de pe zid, spunînd:

—  Hai să plecăm. Am ştiut io că Grăsunu' n-are curaj să spele putina.

—  Şi cei şase peni ai lui ?... am zis eu.

—  Gata — s-a lins pe bot, decretă Mahony. Bravo nouă — optşpe biştari în loc de doişpe.

Am luat-o înainte pe Şoseaua Ţărmului de Nord, pînă am ajuns la fabrica de vitriol şi apoi am cotit la dreapta pe Şoseaua Cheiului. De îndată ce am ajuns în locuri nefrecventate, Mahony a început să facă pe indianul. Cu praştia lui neîncărcată, a pus pe goană un pîlc de fete zdrenţăroase şi cînd doi băieţaşi jerpeliţi începură, din cavalerism, să arunce cu pietre în noi, a propus să-i atacăm. Am obiectat că prea erau mici, aşa că ne-am văzut de drum, ceata zdrenţăroasă zbierînd pe urmele noastre: „Protestanţilor! Protestanţilor!" Gîndeau că sîntem protestanţi, pentru că Mahony, care era oacheş, purta la şapcă insigna de argint a unui club de cricket. Cînd am ajuns la locul zis „Fierul de călcat", am înscenat un asediu; a fost însă o nereuşită, fiindcă e nevoie de cel puţin trei. Ne-am răzbunat pe Leo Dillon făcîndu-1 fricos şi papălapte şi întrecîndu-ne să ghicim cîte nuiele o să ia la palmă de la domnul Ryan, la ora trei.

Apoi ne-am apropiat de rîu. Am petrecut un timp îndelungat vînturîndu-ne pe străzile gălăgioase străjuite de ziduri înalte de piatră, privind cum lucrau macaralele şi maşinile, admonestaţi adesea violent de şoferii camioanelor gemînd de încărcătură — pentru că nu ne urneam din mijlocul drumului. Pînă să ajungem la cheiuri s-a făcut amiază şi cum, pare-se, toţi muncitorii îşi luau gustarea de prînz, am cumpărat şi noi două cornuri mari cu stafide şi ne-am aşezat pe nişte ţevi de fier lîngă rîu, ca să le mîncăm. Ne plăcea să contemplăm spectacolul Dublinului comercial — şlepurile semnalizînd de departe cu spiralele lor de fum scămos, flotila de pescuit ce se zărea, cafenie, dincolo de Ringsend, velierul cel mare, alb, în curs de descărcare pe cheiul de dincolo. Mahony spuse că ce mişto ar fi să fugim de-acasă şi să ne-mbarcăm pe una din navele alea grozave — şi pînă şi eu, privind catargele înalte, vedeam, sau îmi închipuiam că văd, prinzînd viaţă sub ochii mei, biata doză de geografie ce-mi fusese administrată la şcoală. Şcoala şi familia parcă se depărtau de noi şi influenţele lor asupră-ne păreau să piară.

Am plătit taxa şi am trecut Liffey-ul cu bacul, în tovărăşia a doi muncitori şi a unui ovrei mărunt, care purta o traistă. Eram foarte serioşi, aproape solemni, în timpul scurtei călătorii, dar într-un rînd ni s-au întîlnit ochii si am început să rîdem. Cînd am debarcat, am stat şi ne-am uitat cum se descărca graţioasa navă cu trei catarge pe care o observasem de pe celălalt mal. Cineva care privea şi el spuse că era un vas norvegian. Eu m-am dus la pupă şi am încercat să descifrez numele navei, dar, neizbutind, m-am înapoiat şi am început să-i cercetez pe navigatorii străini, ca să văd dacă are vreunul ochi verzi — fiindcă aveam eu o vagă idee... Ochii le erau albaştri, cenuşii sau chiar negri. Singurul matelot ai cărui ochi ar fi putut trece drept verzi era unul înalt, care, spre hazul mulţimii adunate pe chei, de cîte ori se prăvăleau scîndurile descărcate, striga: „AII right! All right!"

Cînd ne-am săturat de această privelişte, ne-am îndreptat agale spre Ringsend. Căldura blîndă a dimineţii se schimbase în zăpuşeală. Biscuiţii mucegăiţi din ferestrele băcăniilor se făceau tot mai albicioşi. Am cumpărat nişte biscuiţi şi nişte ciocolată, pe care ne-am căznit să le mîncăm, conştiincioşi, în timp ce cutreieram străzile duhnind de murdărie, unde trăiesc familiile pescarilor. N-am găsit nici o lăptărie, aşa că am intrat într-o dugheană murdară care vindea de toate şi am cumpărat de fiecare cîte o sticlă cu suc de zmeură. Astfel împrospătat, Mahony a gonit după o pisică de-a lungul unui drumeag, dar pînă la urmă pisica a evadat la cîmp deschis.

Ne simţeam amîndoi cam obosiţi şi cînd am ajuns în cîmpie, ne-am dus de-a dreptul către un dîmb povîrnit, de după creasta căruia se vedea Dodder-ul.

Se făcuse tîrziu şi eram şi prea obosiţi ca să ne mai putem realiza planul de a vizita hulubăria. Trebuia să fim acasă înainte de ora patru, pentru ca escapada noastră să nu iasă în vileag. Mahony îşi privea praştia plin de regrete şi numai cînd i-am dat ideea să ne înapoiem cu trenul, s-a mai înveselit. Soarele s-a ascuns îndărătul unor nori şi ne-a lăsat cu capetele istovite şi cu resturile noastre de provizii.

Nu mai era nimeni pe cîmpie în afară de noi. După ce zăcusem cîtva timp pe dîmb fără să vorbim, văzui un om apropiindu-se dinspre capătul cîmpiei. Mă uitam toropit spre el şi mestecam o tulpină verde, din cele pe care le folosesc fetele ca să ghicească viitorul. Se apropia încet de dîmbul nostru. Mergea cu o mînă în şold, iar în mîna cealaltă ţinea un baston, cu care lovea uşurel iarba. Era îmbrăcat jerpelit, într-un costum negru-verzui, şi purta o pălărie înaltă şi rotundă, pe care noi obişnuiam s-o numim jerry (oala de noapte). Părea să fie destul de bătrîn, căci mustaţa îi era sură. Cînd trecu pe la picioarele noastre, aruncă repede o privire spre noi şi merse înainte. Îl urmăream din ochi şi văzurăm că după vreo cincizeci de paşi se întoarse şi începu să străbată acelaşi drum. Venea înspre noi foarte agale, lovind mereu iarba cu bastonul — şi atît de încet mergea, încît credeam că se uită după ceva prin iarbă.

Cînd ajunse în dreptul nostru se opri şi ne dădu bună ziua. I-am răspuns, iar el s-a aşezat încet şi grijuliu lîngă noi, pe dîmbul povîrnit. A început să vorbească despre vreme, spunînd că va fi o vară foarte călduroasă şi adăugînd că se schimbase foarte mult clima de cînd era el băiat de şcoală — cu mulţi ani în urmă. Mai spuse că, fără îndoială, cele mai fericite clipe din viaţa omului erau zilele de şcolar şi că el, unul, ar da orice ca să fie iar tînăr. Pe cînd îşi exprima aceste sentimente, care ne cam plictiseau, noi tăceam. Apoi a început să vorbească despre şcoală şi despre cărţi. Ne-a întrebat dacă am citit poeziile lui Thomas Moore sau operele lui Sir Walter Scott şi ale lui Lord Lytton. Eu am pretins că citisem fiecare carte pe care a pomenit-o, încît pînă la urmă mă lăudă:

—  A, văd că şi dumneata te omori după citit, ca şi mine. Ei, dar dînsul nu-ţi seamănă, adăugă arătînd spre Mahony, care se uita la noi cu ochi mari; el preferă jocurile.

Spuse că avea acasă toate romanele lui Sir Walter Scott şi toate romanele lui Lord Lytton şi că nu se sătura să le tot citească.

—  Fireşte, adăugă, sînt si cărţi de-ale lui Lord Lytton pe care nu le pot citi băieţii.

Mahony întrebă de ce nu le pot citi băieţii, întrebare care mă făcu să mă frămînt şi să mă necăjesc, fiindu-mi teamă ca omul acela să nu mă creadă şi pe mine la fel de prost ca Mahony. El, însă, doar zîmbi. Văzui că avea în gură goluri mari printre dinţii galbeni. Apoi ne întrebă care dintre noi aveam mai multe drăguţe. Mahony spuse degajat că el avea trei fetiţe. Omul întrebă cîte aveam eu. I-am răspuns că n-aveam nici una. Spuse că nu mă crede şi că e sigur că trebuie să am si eu vreuna. Am tăcut.

—  Da' dumneavoastră cîte aveţi ? îl întrebă Mahony cu îndrăzneală.

Omul zîmbi, ca şi mai înainte, si spuse că pe vremea cînd era ca noi avea o mulţime de drăguţe.

—  Orice băiat, zise, are cîte-o mică drăguţă.

Atitudinea lui în această privinţă mă miră, părîndu-mi-se ciudat de îngăduitoare pentru un om de vîrsta lui. În inima mea gîndeam că ceea ce spusese despre băieţi si despre drăguţe era foarte rezonabil. Dar nu-mi plăceau vorbele astea în gura lui şi mă întrebam de ce în vreo două rînduri se înfiorase, de parcă s-ar fi temut de ceva sau i s-ar fi făcut dintr-odată frig. Pe cînd vorbea înainte, am băgat de seamă că pronunţa corect, ca un om cultivat. Începu să ne vorbească despre fete: ce păr frumos şi mătăsos au şi cît de catifelate le sunt mîinile şi că nu-s toate fetele aşa cuminţi cum par, dar n-ai cum să ştii. Spuse că nimic nu-i plăcea mai mult decît să se uite la o fată tînără şi drăguţă, la mîinile ei fine, albe, şi la părul ei moale, frumos. Îmi făcea impresia că repetă ceva învăţat pe de rost sau că, atrase ca de-un magnet de unele dintre cuvintele sale, gîndurile i se tot roteau încet în aceeaşi sferă. Uneori vorbea ca şi cum ar fi făcut aluzie la fapte cunoscute de oricine, iar alteori cobora glasul şi vorbea misterios, de parcă ne-ar fi împărtăşit un secret pe care dorea ca nu cumva să-1 audă şi alţii. Repeta iarăşi şi iarăşi aceleaşi fraze, cu mici variaţii, învăluindu-le în glasul lui monoton. Eu îmi ţineam privirea aţintită spre poalele dîmbului, ascultîndu-1.

După un timp îndelungat, îşi curmă monologul. Se ridică încet, spunînd că trebuie să ne lase un minut-două, cîteva minute. Fără a-mi desprinde ochii de unde-i ţineam aţintiţi, 1-am văzut depărtîndu-se încet de noi, înspre capătul apropiat al cîmpului. Cînd plecă, ramaserăm tăcuţi. După o tăcere de cîteva minute, îl auzii pe Mahony exclamînd:

—  Ia te uită! Ie-te-te ce face!

Cum eu nici nu răspundeam, nici nu-mi ridicam ochii, Mahony exclamă din nou:

—  Ia te uită!... Ie-te, mă, ce boşorog aiurit!

—  Dacă întreabă cumva cum ne cheamă, am zis eu, tu să fii Murphy şi eu Smith.

Nu ne-am mai spus nimic. Chibzuiam dacă să plec sau nu, cînd omul s-a înapoiat şi s-a aşezat iar lîngă noi. Abia se aşezase, că Mahony zări pisica ce-i scăpase, sări în picioare şi porni s-o gonească peste cîmp. Străinul şi cu mine urmăream goana. Pisica scăpă din nou, căţărîndu-se pe un zid, iar Mahony se apucă să arunce cu pietre după ea. Cînd se satură, începu să cutreiere alene celălalt capăt al cîmpiei.

După cîtva timp, omul îmi vorbi. Spuse că prietenul meu e un băiat foarte sălbatic şi mă întrebă dacă era des biciuit la scoală. Era cît pe-aci să răspund cu indignare că noi nu eram elevi ai şcolii de stat ca să fim biciuiţi, cum zicea el — dar am tăcut. Intră acum în subiectul pedepsirii aspre a băieţilor. De parcă iarăşi irezistibil atrase de vorbele rostite, gîndurile lui păreau să se tot rotească încet în jurul noului lor centru. Spuse că băieţii de felul ăsta trebuie biciuiţi — şi bine biciuiţi. Cînd un băiat e sălbatic şi nedisciplinat, nimic nu-i face mai bine decît o biciuială zdravănă. Degeaba-l pocneşti peste mînă ori îl iei la palme; ce-i trebuie e o biciuială bună, să-1 usture. Surprins de asemenea sentimente, fără voie îmi ridicai ochii spre dînsul. Am întîlnit privirea unei perechi de ochi de-un verde închis, care mă scrutau de sub o frunte zvîcnindă. Mi-am întors iarăşi privirile în altă direcţie.

Omul îşi continua monologul. Părea să fi uitat de recentul său liberalism. Spunea că de-ar da el odată peste vreun băiat vorbind cu fete sau peste vreunul care are o drăguţă, l-ar biciui si iar l-ar biciui; ca să-l înveţe minte să nu se mai ţină după fete. Şi dacă ar da peste vreun băiat care are o drăguţă şi minte că n-are, i-ar trage o biciuială cum nu s-a mai pomenit de cînd e lumea. Spunea că ar face una ca asta cu cea mai mare plăcere, îmi descria cum ar biciui el pe un astfel de băiat, ca şi cum mi-ar fi dezvăluit o taină complicată. Spunea că ar simţi o plăcere grozavă să facă una ca asta; şi glasul său monoton, pe cînd mă iniţia în taină, devenea aproape duios, părea să mă roage să-l înţeleg.

Am aşteptat pînă şi-a întrerupt iar monologul. Apoi m-am sculat brusc. Ca nu cumva să-mi trădez agitaţia, am mai zăbovit cîteva clipe, făcîndu-mă că-mi leg şireturile pantofilor şi apoi i-am spus că trebuie să plec şi i-am dat bună-ziua. Am suit calm povîrnişul, dar îmi zvîcnea inima iute, de frică să nu mă înşface pe la spate. Cînd am ajuns pe coastă, m-am întors şi, fără să mă uit la el, am strigat tare peste cîmpie: „Murphy!"

Glasul meu avea un accent de bravură forţată şi eram ruşinat de meschina mea stratagemă. A trebuit să mai strig o dată acel nume, înainte ca Mahony să mă vadă si să hăuie drept răspuns. Cum îmi mai bătea inima, pe cînd el alerga de-a curmezişul cîmpiei spre mine! Alerga de parcă mi-ar fi venit în ajutor. Iar eu simţeam o profundă căinţă; căci în inima mea totdeauna îl dispreţuisem niţel.

James Joyce - Dubliners