Discuţiile pe teme politice din aceste zile îmi prilejuiesc tot felul de întrebări de ordin filosofic.
Deunăzi, plecând de la nişte subiecte benigne, am ajuns la o adevărată dispută cu o prietenă aflată de cealaltă parte a unei baricade.
Dintr-una-ntr-alta, discuţia s-a aprins. La un moment dat, m-am trezit că-mi zice: „e vina mea că încurajez fel de fel de suboameni prin prietenia pe care le-o acord”. Aşadar, din cauza disputelor politice, m-am trezit încadrat în categoria „suboameni”.
Deunăzi, plecând de la nişte subiecte benigne, am ajuns la o adevărată dispută cu o prietenă aflată de cealaltă parte a unei baricade.
Dintr-una-ntr-alta, discuţia s-a aprins. La un moment dat, m-am trezit că-mi zice: „e vina mea că încurajez fel de fel de suboameni prin prietenia pe care le-o acord”. Aşadar, din cauza disputelor politice, m-am trezit încadrat în categoria „suboameni”.
Bun. Sunt un subom, mi-am zis şi m-am simţit cuprins de o bucurie de-a dreptul cioraniană - şi Cioran era fericit când i se spunea câte una din asta, care-l făcea să se simtă exclus, paria etc. Sunt un homuncul, un adevărat Frankenstein - optim. Ar fi trebuit să-i spun prietenei mele că-i mulţumesc, dar n-am mai apucat pentru că a plecat furioasă.
Fiind o persoană de calitate, bineînţeles că a doua zi mi-a explicat că m-a scos din categoria „suboameni”, pentru că şi-a dat seama că doar o parte din mine e ancorată în iad, pe când cealaltă, mai consistentă, e legată cu odgoane de tăriile cerului etc. Excelent, mi-am spus, de fapt sunt un om normal - o împletitură de bine şi rău în care binele pare a prevala.
Apoi mi-am pus următoarea întrebare: ce crede prietena mea despre mine CU ADEVĂRAT? Că sunt un om normal sau că sunt un subom? Pentru că şi atunci când mi-a zis că sunt normal dar şi când mi-a zis că sunt un subom, a crezut în ceea ce a spus. Prin urmare, timp de cinci minute, sau o oră, nu ştiu cât a ţinut-o, prietena mea a fost convinsă că sunt un subom. Dacă cineva ar fi întrebat-o atunci „ce fel de om este Raul Baz?”, i-ar fi răspuns „nu este un om, ci un subom”. Aşadar, în unele momente ea mă consideră om, în altele mă consideră subom. Şi atunci cum mă consideră ea de fapt? Un răspuns posibil ar fi că am o esenţă schimbătoare, ceva de genul valurilor, aşa că trec de la om la subom (şi poate şi la supraom, cine ştie?)
Pe de altă parte, dacă aş fi avut discuţia respectivă cu o altă persoană, poate că aceea nu ar fi ajuns să mă considere subom nici măcar pentru o secundă. E posibil chiar ca altcineva să îmi fi dat dreptate în ceea ce spuneam. Aşadar, totul ţine nu de mine ci de percepţia celorlalţi. Pentru aceeaşi atitudine, sau faptă, sau idee, unii mă pot considera om, alţii subom, unii prost, alţii deştept.
Şi atunci cum sunt eu ÎN REALITATE? În percepţia cui ar trebui să cred, a celui care îmi zice om sau a celui care îmi zice subom? Sau poate ar trebui să nu cred în percepţia nimănui, ci doar în a mea? Adică să cred într-o percepţie pe de-a-ntregul subiectivă?
Poate că în realitate nu sunt nicicum, adică nu există un mod fundamental de a fi, care să străbată întreaga lungime a vieţii mele. Azi sunt cumva, mâine altcumva. Şi atunci, n-ar avea niciun sens să mă supăr când cineva îmi spune, de exemplu, „idiot”, pentru că asta nu înseamnă decât că în acel moment, acel om mă consideră idiot şi nu că toată lumea, tot timpul, crede că sunt aşa. Poate că ar trebui să mă străduiesc să îi fac pe cât mai mulţi să mă considere, în cât mai multe momente, un tip de treabă şi poate că asta e ceea ce ar trebui să facă toţi oamenii din lume pentru ca lumea în sine să fie mai bună.
Fiind o persoană de calitate, bineînţeles că a doua zi mi-a explicat că m-a scos din categoria „suboameni”, pentru că şi-a dat seama că doar o parte din mine e ancorată în iad, pe când cealaltă, mai consistentă, e legată cu odgoane de tăriile cerului etc. Excelent, mi-am spus, de fapt sunt un om normal - o împletitură de bine şi rău în care binele pare a prevala.
Apoi mi-am pus următoarea întrebare: ce crede prietena mea despre mine CU ADEVĂRAT? Că sunt un om normal sau că sunt un subom? Pentru că şi atunci când mi-a zis că sunt normal dar şi când mi-a zis că sunt un subom, a crezut în ceea ce a spus. Prin urmare, timp de cinci minute, sau o oră, nu ştiu cât a ţinut-o, prietena mea a fost convinsă că sunt un subom. Dacă cineva ar fi întrebat-o atunci „ce fel de om este Raul Baz?”, i-ar fi răspuns „nu este un om, ci un subom”. Aşadar, în unele momente ea mă consideră om, în altele mă consideră subom. Şi atunci cum mă consideră ea de fapt? Un răspuns posibil ar fi că am o esenţă schimbătoare, ceva de genul valurilor, aşa că trec de la om la subom (şi poate şi la supraom, cine ştie?)
Pe de altă parte, dacă aş fi avut discuţia respectivă cu o altă persoană, poate că aceea nu ar fi ajuns să mă considere subom nici măcar pentru o secundă. E posibil chiar ca altcineva să îmi fi dat dreptate în ceea ce spuneam. Aşadar, totul ţine nu de mine ci de percepţia celorlalţi. Pentru aceeaşi atitudine, sau faptă, sau idee, unii mă pot considera om, alţii subom, unii prost, alţii deştept.
Şi atunci cum sunt eu ÎN REALITATE? În percepţia cui ar trebui să cred, a celui care îmi zice om sau a celui care îmi zice subom? Sau poate ar trebui să nu cred în percepţia nimănui, ci doar în a mea? Adică să cred într-o percepţie pe de-a-ntregul subiectivă?
Poate că în realitate nu sunt nicicum, adică nu există un mod fundamental de a fi, care să străbată întreaga lungime a vieţii mele. Azi sunt cumva, mâine altcumva. Şi atunci, n-ar avea niciun sens să mă supăr când cineva îmi spune, de exemplu, „idiot”, pentru că asta nu înseamnă decât că în acel moment, acel om mă consideră idiot şi nu că toată lumea, tot timpul, crede că sunt aşa. Poate că ar trebui să mă străduiesc să îi fac pe cât mai mulţi să mă considere, în cât mai multe momente, un tip de treabă şi poate că asta e ceea ce ar trebui să facă toţi oamenii din lume pentru ca lumea în sine să fie mai bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu